Nyarlathotep

Nyarlathotep… haosul târâtor… Eu sunt ultimul… Eu voi spune vidului ascultător…

Nu-mi amintesc limpede când a început, dar s-a întâmplat cu luni în urmă. Tensiunea generală era înspăimântătoare. Unei perioade de frământări politice și sociale i se mai adăuga o teamă stranie, care plutea în aer, față de un pericol fizic hidos. Un pericol ce plana pretutindeni, o asemenea primejdie ce ar putea fi imaginată numai sub apăsarea teribilelor fantasme ale nopții. Îmi aduc aminte că oamenii se plimbau de colo-colo cu chipuri palide și îngrijorate, șoptind avertismente și profeții pe care nimeni nu îndrăznea să le repete în mod conștient sau să recunoască în adâncul sufletului că le-ar fi auzit. Un sentiment de vină monstruoasă se abătuse asupra ținutului și, din adâncul abisurilor dintre stele, suflau curenți reci care-i făceau pe bărbați să se înfioare în locurile întunecate și singuratice. Se simțea o alterare demonică în succesiunea anotimpurilor – căldura toamnei zăbovea extrem de târziu, și pe fiecare îl încerca senzația că lumea, ba poate chiar întregul Univers, trecuse de sub controlul zeilor sau forțelor cunoscute sub cel al zeilor sau forțelor neștiute.

Și tocmai atunci, Nyarlathotep apăru din Egipt. Cine era el, nu știa nimeni, dar era de viță veche și arăta ca un faraon. Felahii au îngenuncheat când l-au văzut, deși nu puteau spune de ce. El zicea că se trezise la viață din întunecimea a douăzeci și șapte de veacuri și că auzise mesaje din locuri inexistente pe planeta noastră. În ținuturile civilizației intră Nyarlathotep, oacheș, zvelt și sinistru, cumpărând mereu instrumente din sticlă și metal, ca să le combine în unelte și mai stranii. Vorbea mult despre științe, despre electricitate și psihologie, oferind spectacole de o asemenea forță încât își lăsa spectatorii fără grai, deși îi aduceau o faimă nemăsurată. Oamenii se îndemnau unul pe altul să se ducă să-l vadă pe Nyarlathotep și se cutremurau. Unde se ducea, Nyarlathotep alunga odihna, căci liniștea orelor târzii din noapte era spartă de urletele celor treziți din coșmaruri. Niciodată nu mai fuseseră aceste țipete o asemenea problemă de ordin public. Acum înțelepții aproape doreau interzicerea somnului în orele târzii din noapte, pentru ca răcnetele cumplite din orașe să tulbure mai puțin palida lună, licărind plină de milă deasupra apelor verzi ce curgeau pe sub poduri și deasupra bătrânelor clopotnițe năruite pe fundalul unui cer morbid.

Îmi aduc aminte când Nyarlathotep a poposit în orașul meu – marele, vechiul, groaznicul oraș al crimelor nenumărate. Prietenul meu mi-a povestit de el, de fascinația și seducția magnetică ale revelațiilor sale, iar eu ardeam de nerăbdare să-i explorez și cele din urmă mistere. Amicul meu m-a avertizat că erau mai groaznice și mai impresionante decât cele mai frenetice fantezii ale mele, că ceea ce era aruncat pe un ecran într-o cameră întunecată prevestea lucruri pe care nimeni, în afară de Nyarlathotep, nu îndrăznea să le prorocească și că în scânteile pe care le scuipa se lua de la oameni ceea ce nu se mai luase niciodată, dar care, totuși, se arăta numai ochilor. Am mai auzit pretutindeni că cei care-l întâlniseră pe Nyarlathotep vedeau priveliști pe care alții nu le zăreau.

Era o toamnă călduroasă când m-am dus în noapte prin mulțimile fremătânde să-l văd pe Nyarlathotep. În bezna înăbușitoare, am urcat interminabilele scări până-n camera îmbâcsită. Proiectate pe un ecran, am zărit forme cu glugi printre ruine și chipuri galbene diabolice din spatele monumentelor prăbușite. Și am văzut lumea luându-se la trântă cu întunericul, cu valurile de distrugere din spațiul primordial, învârtejindu-se, zbătându-se, luptându-se în jurul unui soare care se micșora și se răcea. Apoi scânteile începură să joace în mod uimitor în jurul capetelor spectatorilor, iar părul li se făcu măciucă, în vreme ce umbre mai grotești decât pot eu descrie se iviră și se așezară pe capete. Când eu, care aveam o fire mai rece și mai științifică decât restul, am mormăit un protest tremurat despre „impostură” și „electricitate statică”, Nyarlathotep ne-a scos pe toți afară, izgonindu-ne pe scările amețitoare, până-n străzile umede, fierbinți și pustii, cufundate în miez de noapte. Am țipat cât am putut de tare că nu mi-era frică, și că niciodată nu mi-ar putea fi frică; iar ceilalți au țipat cu mine, pentru a-și găsi alinarea. Ne-am jurat unii altora că orașul era exact la fel și încă plin de viață. Iar când luminile electrice începură să se stingă, am înjurat compania de mai multe ori și am râs de mutrele bizare pe care le făceam.

Cred că am simțit cu toții ceva coborând din luna verzuie, căci în clipa în care am început să depindem de lumina ei, ne-am aliniat pe nesimțite și fără intenție în formații ciudate și păream să ne cunoaștem destinațiile, deși nu îndrăzneam să ne gândim la ele. La un moment dat ne-am uitat la caldarâm și am descoperit dalele dislocate de iarbă, cu câte o rară șină de metal ruginit în locul pe unde trecuseră tramvaiele. Și, din nou, am văzut un vagon de tramvai, singuratic, fără geamuri, dărăpănat și aproape într-o rână. Când ne-am întors privirile spre orizont, n-am mai putut găsi cel de-al treilea turn de lângă râu și am observat că silueta celui de-al doilea avea vârful sfărâmat. Apoi ne-am separat în coloane înguste, fiecare dintre ele părând să fie atrasă într-o direcție diferită. Una dispăru pe o alee îngustă la stânga, lăsând în urma ei doar ecoul unui vaiet răscolitor. Alta coborî în șir indian printr-o intrare de metrou năpădită de buruieni, scoțând hohote demente de râs. Coloana mea era ademenită către câmpul deschis și curând simțirăm o răcoare ce nu era a toamnei calde, căci pe măsură ce ne îndreptam alene spre mlaștina întunecată, zărirăm în jurul nostru licărul demonic al zăpezilor diavolești sub clar de lună. Zăpezi inexplicabile, intacte, adunate într-o singură direcție, unde se întindea un golf cu atât mai întunecat cu cât digurile sale sclipeau mai tare sub razele lunii. Coloana părea într-adevăr foarte subțire pe măsură ce se târa ca-n vis înspre acel golf. Eu am preferat să rămân în spate, căci despicătura neagră în neaua luminată de razele verzui era înspăimântătoare și am avut impresia că aud reverberațiile unei tânguieli neliniștitoare, în vreme ce tovarășii mei de drum se făceau nevăzuți. Dar puterea mea de a zăbovi era precară. Parcă îndemnat de cei care plecaseră mai înainte, am plutit pe jumătate printre titanicii nămeți, dârdâind cu frica în suflet, înspre vortexul nevăzut al inimaginabilului.

Țipând conștient, delirând mut – cum a fost de fapt, numai zeii de odinioară pot spune. O umbră morbidă, sensibilă, frământându-și mâinile care nu mai sunt mâini și rotindu-se orbește pe lângă îngrozitoarele miezuri de noapte ale creației în putrefacție, cadavre de lumi moarte cu răni care odinioară au fost orașe, vânturi funerare ce mătură stelele palide și le fac să licărească în adâncuri. Dincolo de lumi, stafii vagi ale unor lucruri monstruoase; coloane pe jumătate vizibile de temple nesfințite ce zac pe stânci fără nume dincolo de spațiu și se înalță în goluri amețitoare deasupra sferelor de lumină și întuneric. Și prin acest cimitir respingător al Universului, bătaia înăbușită, înnebunitoare a tobelor se alătură slabei, monotonei tânguiri a blasfematoarelor flaute din văgăuni inimaginabile, lipsite de lumină, de dincolo de Timp; se alătură detestabilelor bătăi și sunete de flaut în care dansează încet, greoi și absurd giganticii, tenebroșii zei supremi – garguiele oarbe, fără voce și fără rațiune, al căror suflet este Nyarlathotep.

SFÂRȘIT