O aventură de dragoste • Herminie

ÎNTR-O DIMINEAȚĂ DIN TOAMNA

anului 1856, servitorul meu, cu toate că îi poruncisem în mod special să nu mă deranjeze, deschise ușa și, răspunzând grimasei deosebit de semnificative care mi se citea pe chip, spuse:

— Domnule, e foarte drăguță…

— Cine, nătărăule?

— Persoana pentru care îmi permit să-l deranjez pe domnul.

— Și ce-mi pasă mie că e drăguță? Știi bine că atunci când lucrez nu sunt acasă pentru nimeni.

— Și apoi, continuă el, vine din partea unui prieten al domnului…

— Cum îl cheamă pe acest prieten?

— Care locuiește la Viena.

— Cum îl cheamă?

— Oh! domnule, un nume caraghios, parcă Rubin sau Diamant.

— Saphir?

— Da, domnule, Saphir, ăsta e.

— Atunci, se schimbă lucrurile; condu-o în atelier și adu-mi un halat.

Servitorul meu ieși.

Auzii un pas ușor trecând prin fața ușii cabinetului; apoi domnul Théodore coborî cu halatul meu pe braț.

Când dau unui servitor acest semn de considerație numindu-ldomnul, înseamnă că excelează în nerozie și pungășie.

Am avut parte de cele mai frumoase specimene de acest gen; Théodore, Joseph și Victor.

Domnul Théodore nu era decât nerod, dar era cu prisosință.

Fac această remarcă în trecere, pentru ca stăpânul la care se află acum, dacă o avea vreunul, să nu-l confunde cu ceilalți doi.

De altfel, nerozia are un mare avantaj față de pungășie: observi întotdeauna destul de curând că ai un servitor nerod; în schimb, remarci întotdeauna prea târziu că ai un servitor pungaș.

Théodore avea protejații săi; masa are întotdeauna o circumferință destul de mare ca să primească doi sau trei prieteni nechemați. Nu găsesc întotdeauna o cină bună, dar sunt întotdeauna bine primiți. Ei bine, în zilele în care aveam o cină bună, după gustul domnului Théodore, el îi anunța pe aceia dintre prietenii sau cunoscuții mei pe care îi prefera.

Numai că, după gradul de susceptibilitate al oamenilor, le spunea uneori:

— Domnul Dumas zicea azi dimineață: „De multă vreme nu l-am mai văzut pe dragul meu cutărică; ar trebui să vină azi la cină”.

Iar prietenul, sigur că vine în întâmpinarea unei dorințe, se înființa la cină.

Celorlalți, mai puțin susceptibili, Théodore se mulțumea să le spună, făcându-le semn cu cotul:

— Astă-seară avem o cină bună; veniți pe la noi…

Și, la această invitație, prietenul, care probabil altfel n-ar fi venit, sosea la cină.

Amintesc doar un amănunt din marea personalitate a domnului Théodore; dacă ar fi să-i completez portretul, mi-ar trebui un capitol întreg.

Să revenim deci la vizita anunțată de domnul Théodore.

Îmbrăcat în halatul meu de casă m-am încumetat să urc până în atelier. Într-adevăr, am găsit acolo o tânără încântătoare, înaltă, de o albeață strălucitoare, cu ochi albaștri, părul castaniu și niște dinți superbi; avea o rochie de tafta „gris-perle” cu guler înalt, un șal arăbesc de stofă, și una din acele pălării încântătoare, din nefericire oarecum dezaprobate de moda de la Paris, care le stau atât de bine chiar și femeilor urâte sau celor care nu mai sunt tinere, și pe care Germania le-a denumit „o ultimă încercare”.

Necunoscuta mi-a întins o scrisoare pe a cărei adresă recunoscui mâzgăleala indescifrabilă a sărmanului Saphir.

Am pus scrisoarea în buzunar.

— Ei bine, îmi spuse vizitatoarea, cu un foarte pronunțat accent străin, nu citiți?

— Inutil, doamnă, i-am răspuns; am recunoscut scrisul, iar gura dumneavoastră este atât de încântătoare încât doresc să-mi spună ea cărui fapt datorez onoarea vizitei dumneavoastră.

— Vreau să vă văd, asta este tot.

— Bun! dar n-ați făcut călătoria de la Viena special pentru asta?!

— Ce vă face să credeți?

— Modestia mea.

— Mă iertați, dar totuși nu păreți un om modest.

— Ε adevărat, am zilele mele de vanitate.

— Care?

— Cele în care ceilalți mă judecă și în care eu mă compar…

— Cu cei care vă judecă?

— Sunteți spirituală, doamnă… Vă rog să luați loc,

— Dacă n-aș fi fost decât drăguță, nu mi-ați fi făcut deci această invitație?

— Nu, v-aș fi făcut alta.

— Doamne! Cât sunt francezii de înfumurați.

— Nu e chiar numai vina lor.

— Ei bine, eu, părăsind Viena ca să vin în Franța, am făcut un legământ.

— Care?

— Să stau jos, pur și simplu.

M-am ridicat și am făcut o plecăciune:

— Îmi veți face favoarea să-mi spuneți cui am onoarea să vorbesc?

— Sunt actriță de teatru, de naționalitate ungară; mă numesc doamna Lilla Bulyowsky; am un soț pe care îl iubesc și un copil pe care îl ador. Dacă ați fi citit scrisoarea prietenului nostru comun Saphir, ați fi aflat toate acestea.

— Nu credeți că ați câștigat spunându-mi-le chiar dumneavoastră?

— Nu știu ce să spun; cu dumneavoastră conversația ia niște întorsături atât de ciudate!

— Aveți libertatea să o aduceți pe făgașul care vă convine.

— Bine! dar dumneavoastră o tot faceți să alunece spre dreapta sau spre stânga.

— Spre stânga, mai ales.

— Este tocmai partea spre care nu vreau să merg.

— Atunci să mergem drept înainte;

— Mi-e tare teamă că nu este posibil.

— Veți vedea că este… Mai spuneți-mi încă o dată ce mi-ați spus adineauri; sunteți?...

— Actriță de teatru.

— Ce jucați?

— De toate: dramă, comedie, tragedie. Am jucat, de pildă, aproape toate piesele dumneavoastră, de laCatherine Howard până laMademoiselle de Belle-Isle.

— Și, pe care scenă?

— La Teatrul din Pesta.

— În Ungaria, deci?

— V-am spus că sunt de origină ungară.

Am oftat.

— Oftați? mă întrebă doamna Bulyowsky.

— Da; una dintre cele mai frumoase amintiri din viața mea este legată de o compatrioată de-a dumneavoastră.

— Bine! iată că faceți din nou să alunece conversația…

— Conversația, nu pe dumneavoastră. Închipuiți-vă… Ba nu, continuați…

— Deloc. Voiați să-mi povestiți ceva; vă ascult

— La ce bun?

— Ca să mă distrez! Toată lumea poate să vă citească, dar nu le e dat tuturor să vă asculte.

— Vreți să mă câștigați contând pe amorul meu propriu.

— Eu nu vreau să vă câștig deloc.

— Atunci să nu ne ocupăm de mine. Sunteți actriță de teatru, de origine ungară, vă numiți doamna Lilla Bulyowsky, aveți un soț pe care îl iubiți, un copil pe care îl adorați și veniți la Paris ca să mă vedeți!

— În primul rând.

— Foarte bine; și după mine?

— Să văd tot ce se poate vedea la Paris.

— Și cine vă va arăta tot ce se poate vedea la Paris?

— Dumneavoastră, dacă doriți.

— Știți că va fi de-ajuns să fim văzuți de trei ori împreună ca să se spună…

— Ce?

— Că sunteți amanta mea.

— Și ce importanță are?

— Asta e minunat!

— Fără îndoială că e minunat; cei care mă cunosc vor fi convinși de contrariul, iar cât despre cei care nu mă cunosc, ce-mi pasă de părerea lor?

— Sunteți filosoafă.

— Nu, sunt logică. Am douăzeci și cinci de ani: mi s-a spus atât de des că sunt drăguță, încât m-am gândit că este mai bine să cred asta atâta timp cât este adevărat, decât atunci când nu va mai fi așa. Doar nu vă închipuiți că am părăsit Pesta ca să vin la Paris singură, fără o cameristă măcar, cu convingerea că lumea nu va încerca să clevetească. Ei bine, acest lucru nu m-a oprit; n-au decât să clevetească! Arta mea înainte de toate!

— Atunci, călătoria dumneavoastră la Paris este o afacere de artă?

— Nimic altceva; am vrut să-i văd pe marii dumneavoastră poeți, ca să știu dacă seamănă cu ai noștri, și pe marii dumneavoastră actori de teatru, ca să știu dacă am ceva de învățat de la ei; am cerut lui Saphir o scrisoare pentru dumneavoastră, el mi-a dat-o, și iată-mă. Puteți să-mi consacrați câteva ore?

— Toate orele pe care le veți dori.

— Ei bine, am o lună de stat la Paris, șase mii de franci ca să cheltuiesc aici atât pentru cumpărături, cât și pentru plăcerea mea, și o mie de franci ca să mă întorc la Pesta. Presupuneți că Saphir v-a trimis un student de la Leipzig sau de la Heidelberg în locul unei actrițe de la teatrul din Pesta, și procedați în consecință.

— Atunci, veți lua masa cu mine?

— De câte ori veți fi liber.

— Vom merge la spectacole…

— Foarte bine.

— Țineți să fie cu noi o a treia persoană?

— Deloc.

— Și n-o să vă pese de ce va spune lumea?

— Dacă ați fi citit scrisoarea lui Saphir, ați fi văzut un paragraf întreg consacrat acestui capitol.

— Voi citi scrisoarea lui Saphir.

— Când?

— După ce veți pleca.

— Atunci, dați-mi două sau trei scrisori de recomandație, și plec: una pentru Lamartine, una pentru Alphonse Karr, una pentru fiul dumneavoastră. Apropo, i-am jucat Dama cu Camelii.

— Nu este nevoie să vă dau o scrisoare pentru el; vom cina mâine împreună dacă vreți!

— Cu multă plăcere. Mi s-a spus că doamna Doche este încântătoare înDama cu Camelii.

— Doamna Doche va cina cu noi și va avea grijă să vă conducă undeva…

— Unde?

— Unde o să vrea. În lumea asta, trebuie să mai lași ceva și în seama hazardului.

— O să-mi istorisiți într-o zi povestea cu compatrioata mea?