Ludovic al XV-lea si Curtea Sa vol 2

Capitolul 1

— Înmormântarea regelui.

— Doamna de Maintenon.

— Prinții legitimi.

— Ducele d'Orleans.

— Portretele ducelui și ai ducesei du Mâine.

— Contele de Toulouse.

— Filip d'Orleans și ducesa d'Orleans.

— Copiii legitimi și bastarzii ducelui d'Orleans.

La 9 septembrie 1715, către ora șapte seara, un car funerar urmat de câteva trăsuri de doliu ieșiră în liniște' n curtea palatului Versailles, străbătură pădurea Baugne, ajunseră în câmpia Saint-Denis pe drumuri lătuIni'ce și intrară în curtea vechii biserici a lui Dagobert, lucind un mort care venea să-și ocupe locul alături de predecesorul său, mirat, desigur, de o atât de lungă aș-ptare: aproape șaptezeci și trei de ani. Tul, care la -dul său avea să-și aștepte urmașul v ir' de cinci- i nouă de ani, era Ludovic al XlV-lea: * ce înmorrea unuia dintre cei rnai mari regi Franței s-a aproape pe ascuns și pe drumuri f. ie? De ce nenea lipsă de pompă regală? De ce drumul în către ultimul lăcaș? Pentru că majsstatea mortului, una dintre cele mai puternice majcstăți atunci când * trăia, acum nu-1 mai puten apăra pe Ludovic al XlV-lea de invective. Într-adevăr, când s-a făspândit veste^ morții regelui, Parisul a tresărit de bucurie, simțind cum se rupe greul jug al unei atât de lungi și apăsătoare domnii. Poporul, atâta vreme nefericit, oprimat, ruinat, disprețuit, dacă nu cumva chiar urât, poporul bătu din palme, dansă, cântă și aprinse focuri pe străzi. Locotenentul Poliției, domnul d'Argenșon, care făcuse eforturi zadarnice pentrtf a se opune acelui torent de impietate, declară până li urmă că el nu mai răspunde de nimic dacă au de gând să treacă cu cortegiul mortuar prin centrul Parisului. Îți de ce cortegiul trecuse – în dvumul iui noptatec și mis| tprios – prin locurile despre care am vorbit. Cu toatff acestea, poporului nu i-a scăpat acea scenă. Avid și de alt fel de spectacole decât procesiunile religioase, norodul jurase să nu-i scape acea înmormântare… Și cum Saint-Denis era capătul unde urma să se oprească, inevitabil, cortegiul, neștiind ziua în care Ludovic.ai XlV-lea avea să fie dus la ultimul său lăcaș, parizienii au început sa se așeze, încă din 6 septembrie, pe câmpia ce despărțea Parisul de Saint-Denis. Pe la ora zece, cortegiul își făcu apariția. Lucru ciudat: nici un prinț de sânge, niciunul dintre prinții legitimi, niciunul dintre pairii numiți de acel rege, niciunul dintre curtenii care, din generație în generație, stătuseră la taifas în anticamere, așteptând scularea regelui, niciunul dintre acei aaraeni nu petreceau pe bietul mort izolat, ce părea mai curând târât în ciae știe ce loc necunoscut decât condus către un mormânt regal. Singurul om tânăr care însoțea mortul era ducele de Conde, nepotul marelui Conde, un bărbat de douăzeci și trei de ani. O făcuse din pietate? Sau pentru a se asigura că ușa cavoului avea să se închidă definitiv în urma bă-trânului rege? Poporul, care aștepta de-a lungul drumuiui, poporul care, strâns ca la iarmaroc sau ca la târg, își amenajase dughene cu mâncare și băutură, distracții, scrâncioburi, cântăreți, popor'ul care când vedea o anumită pompă sau, în lipsa unei pompe, o durere sinceră și adevărată nu s-ar fi abținut să plângă, poporul deci, văzând modestul cortegiu, înțelese că cei de la Curte îl lăsaseră în seama lui, ca să-i facă o plăcere și ca să se răzbune, insultându-1 pentru opresiunea îndurată. La porțile bisericii Saint-Denis, tumultul care însoțise cortegiul tot drumul spori. Unii s-au repezit să răstoarne carul funebru, alții au vrut să rupă în bucăți și sicriul, și mortul, încât, la un moment dat, trupa care-1 însoțea a fost nevoită să intervină. Dar un bărbat ieși în fața trăsurilor ce alcătuiau cortegiul și strigă:

— Nu credeam că ziua carnavalului o ' să fie în septembrie!

Un altul împinse doi parizieni beți-criță care se rostogoliră într-un șanț plin cu noroi și se îndepărtă strigând:

— Broscoilor, asta o să vă învețe minte să mai orăcăiți când apune soarele!

Într-adevăr, mulțimea cânta, dar pe un asemena ton că aducea mai mult cu un vuiet. Mortul, vârât în biserică, tot n-a scăpat de ocările norodului; căci a doua zi, pe zidurile bisericii se putea citi: „La Saini-Denis, ca și-n palat, Tot fără inimă-ai intrat”,.

Efigiile regelui nu puteau nici ele scăpa de injurii; statuile de piatră sau de marmoră au fost mutilate; pe statuia de bronz din Piața Victoriei, asupra căreia nici dinții, nici unghiile nu avuseseră nici o putere, apăruse inscripția: „Tiran de bronz, întotdeauna ai fost astfel.'„ Satumaliile durară până a doua zi dimineață.

Să lăsăm poporul să-și strige imprecațiile împotriva regelui mort sau mai curând împotriva monarhiei, iar noi să vedem ce lăsase Ludovic al XlV-lea în urma sa.

Trei puteri distincte, dintre care două strâns legate; cele trei puteri erau: doamna de Maintenon, care din ibovnică devenise soția lui Ludovic al XTV-lcu, domnii ău Mâine și de Toulouse, recunoscuți de: și deveniți prinți legitimi, și domnul duce d'Orleans,! Tenitor legitim al tronului în caz de stingere a ramur. Ustnice, reprezentată de tânărul Ludovic al XV-lea.; înepotul lui Ludovic al XlV-lea, cel de-al doilea fiu al ducelui de Eourgogne, născut la Fontainebleau la 15 februarie 1710 și ultimul urmaș al acelei bogate descendențe pe care regele, îngrozit, o văzuse stingându-se sub ochi? Săi.

Cele două puteri aliate, având același scop, erau doamna de Maintenon și prinții deveniți legitimi. Scopul era de a-i determina pe toți prinții de sânge să se supună domnului du Mâine, pentru ca doamna de Maintenon să continue a exercita, sub regența elevului ei favorit, influența pe care Ludovic al XlV-lea îi îngăduise să și-o exercite în treburile politice și religioase în ultimii ani ai domniei sale.

Scopul domnului duce d'Orleans era, dimpotrivă, de a susține prerogativele sângelui.

— Regal, de a cere odată cu credința și educarea viitorului rege. Având grijă ca, până majoratul său, tânărul prinț să fie sănătos și întreg Ia trup, dezmințind calomniile răspândite pe seama lui, a V-lea și a nepotului său în epoca morții Marelui Delfin.