Adapostul Sobolia

Adapostul Sobolia de Cezar Petrescu

Prima carte

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

MAI ÎNTÎI,NUMAI 8 ORE

DINTR-O SINGURĂ ZI...

În acea albastră și străvezie, atît de dulce dimineață de april, leat 1944 de la Mîntuire, comunicatul unui ziar vestea încă o repetiție generală de apărare pasivă.

Mai nimic peste rînduiala de toată ziua. Programul obicinuit, cu oarecare variante. Acordarea urlătoarelor si­rene pe diverse game. Prealarmă, alarmă și încetarea alarmei.

Ca ieri, ca alaltăieri, fără îndoială ca mîine.

Căci dacă numărătoarea bătrînă, din veac, purcedea de la cel ce s-a lăsat pironit pe cruce pentru dreptatea, blîn- dețea și pacea lumii, zodia din nou încruntată ă vărsării de sînge preluase altă cronologie a sa, amintind oamenilor, cu rînjet macabru de craniu, că dreptatea, blîndețea și pacea lumii au rămas himerice închipuiri, înmormîntate acolo departe, în veac.

Leatul cel adevărat era altul.

Anume, patru pe-al cincilea an de la a doua gigantică încăierare a ginților, încă mai vrăjmaș ca oricînd hăituin- du-se să se extermine, pe uscat, pe ape și sub apă, în văzduhuri.

Iar în cugetul lectorilor de comunicate din capitala României care a fost mare și nu mai era, după acești patru ani jumătate de crîncene urgii pecetluite cu slove de clo­cotită smoală în Apocalipsa lui Ioan, nimic nu se mai cu­tremura la suplimentul unei alarme aeriene.

Se împliniseră toate, drept este, precum le-a fost ursit fulminantul prooroc. Și precum le cobea călugărul cel nebun și tuturor cunoscut Filaret, care străbătea tîrgul din zori pînă-n noapte cu o desagă de cărți sfinte, gesticu- lînd, afurisind zidurile Babilonului și rugîndu-se apoi, pînă la lacrimi mîhnit, pentru izbăvirea orbilor care nu văd și surzilor care n-aud îngerii trîmbițînd judecata de-apoi. Se împliniseră toate, dar toate mereu prin aiurea locuri.

Duhul pustiirilor secerase cu adevărat pacea de pe pămînt. Semințiile lui Sem, Ham și Iafet, și altele încă despre care nici n-avusese știință cartea Genezei se jun- ghiau de zor una pe alta, de la tropice la cercul polar. Se năruiau umile sălașuri cu miile de mii, mîndre cetăți, pa­late, catedrale, muzee, străvechi și străluce așezăminte, zdrobite de-a valma sub grindina nemilostivă a schijelor. Piereau zvîrcolindu-se-n pulbere mame cu pruncii la sîn, unchiași proptiți în cîrje, flăcăi cu atletic grumaz și dia­fane fecioare cu ochi speriați de antilopă, cărturari cu fruntea împovărată de gînduri și fragedele vlăstare în care abia se desfoiau mugurii viitorului, bunici, nepoți, copii, genii și nevolnici glăsuitori de rînd, trecuți îndeavalma cu toții prin sabie. Pîrîiau trosnind catapitesmele cerului și împărățiilor pămîntești. Iasmele morții, cu despletitele lor coame în vifor, cutreierau fără istov uscatul, mările și oceanele pînă la antipozi, naltul stelelor, nechezînd sirepe și tîrînd după ele volburi de vîlvătăi, nouri de fum și pu­cioasă, vîrtejuri de scrum, care pluteau apoi îndelung peste cîmpii devastate ca negrele funingini de corbi. Scă- părînd din copite, sfărîmaseră-n țăndări și cremenea stîl- pilor de la hotarele țării; hotare însă la zeci și sute de leghe, de unde vaierele nu se aud.

Cea de-a doua cataclismică încleștare a noroadelor în lupta-le aprigă pe viață și moarte se dovedise astfel nemăsurat mai înfricoșată decît în obscurele profeții din Apocalipsa lui Ioan și-n afuriseniile ucenicului său rătă­citor Filaret, fiindcă de astă dată s-au năpustit din hru- bele instinctului de nimicire și rapt cu toate născocirile diavolești ale veacului: mașini precise de ucis, fulgeră­toare, teribile, tancuri și-aruncătoare de flăcări, mine, cetăți zburătoare, „Stukas”, torpile, pe care nu le-ar fi putut bănui cu două milenii în urmă un ignar slovenitor de-apocalipse și nu le pricepea nici acuma un biet călugăr nebun.

Dar nici o năprasnă nu se abătuse pînă aici.

Printr-un misterios pact cu puterile cerului, poate cu cele din adîncuri, ale Satanei, ce importă, numai ostrovul accsta cu lilieci înfloriți în mijlocul talazurilor de pară conjurase mînia apocalipticelor stihii. Pe cine să-l mai înfioare, așadar, primejdia păsărilor cu plisc de fier, care dădeau tîrcoale tot în depărtate stoluri, lepădîndu-și tot asupra altor cetăți ajunse de blestem ouăle lor de schijă și foc, fără a se-ncumeta să se-apropie vreodată și de feri­tul tîrg al ciobanului Bucur?

Comunicatul invita, de altfel, publicul capitalei nici să nu se-alarmeze cumva de asemenea alarme, ce nu-s chiar alarme.

Dimpotrivă.

Toți să-și vadă de treburi cu abnegație, energie și pa­triotism, întru a binemerita glorioasa „citare pe națiune”, cum instaurase o nouă datină stilul cel nou al vremii, pă­truns de-o dinamică și lapidară superbie.

Lalu Măldărescu a împăturit gazeta și a căscat.

El nu era nici dinamic, nici lapidar, nici pătruns de superbie.

Ca unul care n-avea vreo treabă deosebită nici în ase­menea dimineață, exasperant de aidoma cu atîtea altele de cînd, rănit în stepa kalmucilor și trimis la vatră, se po­menise iarăși fără nici un rost pe ulițele Bucureștilor, a împăturit lînced gazeta, a pus-o sub cot pe marmora mesei și a privit în neștire, afară, prin geamul cofetăriei „Capșa”, la forfota glotimei de pe Calea Victoriei.

A împins în lături, cu silă, ceașca de cafea.

Cafea de război: coclită mixtură de mazăre prăjită, orz, năut și fasole soia.

A strivit pe buza scrumierii țigara fumată numai pe jumătate și a aprins mașinal alta.

Țigară de război: cu tutunul grunzos, nefermentat, că­trănit ca faimoșii ciuciuleți de pănuși din care pufăiau in­digenii nudiști măiestru tatuați ai insulei Guanahani, spre stupoarea lui Columb și a matrozilor de pe caravelele Isa-belei de Castilia, cînd au ancorat întîia oară în Indiile Occidentale.

De război comunicatele, de război alarmele, cafeaua, tutunul, celofibra stofelor, săpunul mirosind a țiței, cîrna- ții populari, puzderia de timbre pestrițe aplicate pe nota de plată. Numai lumina de-afară, irizînd transparent în acuarela sinilie a cerului, și numai sonora clamoare a mul-țimii, revărsată dincolo de trotuare, păreau că se-nverșu- nează a n-aminti cu nimic prezența războiului acestuia al altora. Încă nu.

Încă nu, deși de la sfîrșitul iernii, frontul se apropiase cu salturi zvîcnite de panteră; deși vîrful Moldovei fusese decapitat de-o nouă „desprindere elastică”, ultima for- mulă adoptată de celălalt stil, mai puțin dinamic acum, al strategilor care se căzneau să răstălmăcească drept stră­lucite succese operative retragerile dînd de-un an tot din cot în cot, cotul Volgei, cotul Donului, al Donețului, al Niprului, al Nistrului.

Poate printre trecători se aflau și pribegii ținuturilor ocupate, în gîfîită căutare de-un acoperiș, rude rătăcite, un prieten ospitalier. Poate în trilul voioaselor chicotiri se strecurau și oftările năbușite ale celor care-au pierdut totul. Poate o femeie în hobot cernit, prelingîndu-se ca o vinovată pe lîngă ziduri, își ștergea pe ascuns o lacrimă.

Acestea însă nu se întrezăreau, nu se întreauzeau. Suspinele expirau volatil în irizările soarelui radios: chi­purile sumbre se mistuiau hăpăite de tumultul vehement al străzii.

Nu era loc, nu existau antene pentru ele. Fiecare, ghe­muit în sacru-i egoism, le respingea ca pe tot atîtea ne­poftite spectre, ca tot atîtea discordante accente, ca muge­tul inutil sinistru al sirenelor de alarmă, care nu mai alarmau pe nimeni, ofensînd doar timpanul; pe toate le alunga fiecare de la sine, pentru a se bucura cu avid ne- sațiu de încă o primăvară încîntătoare, de torentul melo­-dic al austrului, de primele albastre flori, de spectacolul capitalei felice de totdeauna.

Femeile inaugurau cel dintîi taior al sezonului, cu blănile de vulpe argintie zvîrlite într-o studiată indolență pe umeri. Aruncau galeșe ocheade vitrinelor cu articole de lux prohibite în severele ordonanțe, dar agresiv expuse în văzul tuturor; filtrau nostime priviri printre palpitări de gene ofițerilor cu întraripate insigne de aviatori.

Nostimi erau și acești pantofi ortopedici, cu talpa de plută și călcîiul decoltat!

Cine-ar fi crezut că ochiul avea să se deprindă atît de grabnic?

Nostimă și moda aceasta fără pălărie, cu părul fluturat de adieri, ca în promenadele parcurilor balneo-climatice!...

Cine-ar crede că toate și toți aleargă spre o țintă precisă? Că-i mînă și-i așteaptă vreo grijă apăsătoare? Că au frați, soți, iubiți, părinți, feciori care se tîrîie acum pe brînci, sub clănțănitul mitralierelor și icnirea mortal stropșită de branduri, în hleiul frontului de răsărit? Era curaj, bravadă ori numai incurabilă opacitate la semnele spăimoase ale împlinitului Apocalips? Ar fi îndrituit re­compensa unei napoleone citări pe ordin de zi ori șuie­rătorul sfîrc al harapnicelor de foc?

Lalu Măldărescu nu afla răspuns la asemenea între- bări fără dezlegare. Nici nu-și punea, de altminteri, ase­menea întrebări fără dezlegare. De mult murise ceva în el. De mult ceva îi împîclise ochii. Și de mult îi storsese sîngele din inima seacă, de iască.

Ocolea cu ochii o anume masă. Numai această grijă îl stăpînea despotic.

Să nu privească într-acolo.

Masa din colțul ferestrei, la stînga, unde acum trei ofițeri de panțerdivision și o femeie bălană, stacojie la obraz, rotofeie la trupul vîrtos cetluit în uniformă, în­gurgitau metodic, în cucernică reculegere, enorme căpiți de frișcă și o întreagă stivă de prăjituri.

Acolo fusese ungherul lor de predilecție. Al Antoane- tei și al său, vreme de aproape cinci ani, înainte de a se despărți. Acolo își hotărau întîlnirea și popasul la aperi-tiv, așteptîndu-se unul pe altul, cînd viața, îndeletnici- rile, capriciile îi risipeau de-acasă în vultoarea capitalei pînă la ora prînzului. La aceeași masă au stat și în ultima lor dimineață împreună: el fără nici o presimțire, uitîn- du-se tot așa pe geam, prin fumul destrămat al țigării, doar cu alți ochi și doar prin fumul într-altfel aromat al altei țigări; ea răsfoind cu degetele înmănușate magazi-­
nele franceze și englezești, pe care automat, la sosire, le prezinta nelipsitul Costea, vînzătorul ambulant de publi­cații streine cu zona de operații monopolizată exclusiv pe sectorul dintre „Capșa”, „Dragomir”, „Continental”, „Cina” și „Athénée-Palace”.

A închis revistele și s-a ridicat calmă de la masă, cer- cetînd ceasul brățării de aur:

— Are răbdare încă trei sferturi de oră Lalul meu, cel ca totdeauna gentil și indulgent?

— Are, n-are, aștept!... a înțeles el, surîzînd cu ino­-cența soților gentili și indulgenți. Pot să fac altceva?

— Poți!... Poți să nu-ți faci figura aceasta dezolată... de martir...

— Uite, o desfac... s-a grăbit, lăsînd să-i cadă într-adevăr ca o mască orice urmă de contrarietate, conți- nuind a surîde mai deplin și dezmierdînd-o cu privirea, fiindcă după cinci ani se pomenea adorîndu-i ca în pri­mele zile elastica siluetă în mantoul subțire, gris, din acea dimineață vîntoasă și burzuluită de mai; mantoul cel nou, cu gulerul vaporos și blana fumurie.

A continuat a surîde, senin, adăogind o întrebare de încercat expert în nacafalele femeiești:

— Iar rendez-vous la coafor? Pariez...

— Iar... confirmase într-un suspin Antoaneta, de astă dată ea cu resignare de martiră. Calvarul nostru...

— Sărăcuța de dînsa!

— Lasă genul ironic, că nu te prinde! Fii tu, cum ești tu.

El a fost el, cum era el, implorînd:

— Dar nu vii mai tîrziu de unu? Te rog.

— Nu. Fii sigur. N-am să viu mai tîrziu de unu... Pa!

S-a ridicat. S-a dus. Și nu s-a mai întors niciodată.

N-a mai revăzut-o niciodată.

Ce imbecile și copilăroase temeri l-au cuprins, tor-turîndu-l, cînd minutarul a arătat treptat unu jumătate; două, două și-un sfert! Neliniști, priviri anxioase pe geam și spre ușă, închipuiri dramatice: un accident, balta de sînge sub roțile de automobil, aglomerația de gură- cască, inevitabilul martor cu inițiativă dînd publicul la o parte și strigînd aferat: „Un medic, chemați un medic”.
Sau o criză subită și atroce, paralizantă, de cine știe ce boală fatală, pe care i-o ascundea ca să-l cruțe. Poate o sincopă de cord. Își amintise că mama ei a murit de inimă... Orice își imaginase, de orice se temuse, în afară de hîdul adevăr.

La două și-un sfert, a început a circula cu neastîmpăr între masă și cabina telefonică. Telefoane la coafor (An- toaneta nici n-ajunsese pînă acolo), la Salvare, la Pre­fectura de Poliție, la prietene, acasă. Acasă, unde, bizar, nu răspundea nimeni, nici servitoarea. Ce imbecilă naivi­tate! Cît de puțin o cunoscuse după atîta viață împreună, zi de zi și noapte de noapte!

Spre seară, cînd a pășit în sfîrșit pragul casei îndărăt, istovit, palid, cu buzele spuzite și cu mîinele scuturate de fleșcăiala nervilor, încît nu nimerea cheia de alamă în încuietoarea Yale, șifonierele erau golite. Bagajele ei, transportate. Hîrtii rupte, mototolite, facturi de la croito- rese și modiste, o mănușă desperecheată cu care se juca pisicul lor de Angora. Și pe birou, în evidență, un plic. Iar înlăuntru, cel mai laconic răvaș de despărțire:

„Iartă-mă și uită-mă!

Antoinette”

De-atunci, un resort lăuntric s-a deteriorat. O ceață i-a înnegurat pentru totdeauna ochii; un crîșnet cinic i-a devastat viața. „Iartă-mă!...”Se poate ierta premedita­- rea ghețoasă și feroce, inumană, cu care regizase această plecare, plantîndu-l caraghios la o masă, concediind slu­gile, expediindu-și lucrurile clandestin, în rate, ca o vul­gară eroină a părăsirilor de domiciliu conjugal din cronica judiciară? „Uită-mă!”Ce simplu! Se poate uita? O poate uita?

Se poate ierta și uita înșelăciunea aceasta lașă, de­gradantă, pe tipicul repertoriului de teatru ieftin; fuga aceasta cu un vag amic, care ca substanță umană nu pre­țuia nici cît cămășile și cravatele spilcuite-i făpturi? O larvă, un parazit, tipul clasic de pique-assiette, nulitatea perfect rotunjită ca o sferă.

Nici astăzi nu-și explică prin ce stranie aberație a fost capabilă să aleagă între dînsul și astfel de neverte­-brată creatură. Cînd i l-a prezentat Antoanetei într-un foyer de teatru, după ce-i ascultase palavrele cu o vizi- bilă agasare, măsurîndu-l distant, peste umăr, nu ea îl întrebase oare scandalizată: „Cum poți să-mi impui o asemenea companie? Și cum poți tolera un asemenea specimen de amic?” El a strîns din umeri: „Amic! Cam exagerat spus. O cunoștință de vagon-restaurant, de sta- ție balneară, de «Capșa».., Ca să fiu sincer, nici nu-mi amintesc unde și cum l-am cunoscut. România Mare, ca și grădina lui Dumnezeu, e plină de toate lighioanele...”Ea a pufnit în rîs alintat, prinzîndu-i brațul în gestul de intimă tandrețe care-i izola de tot universul cînd își cău­-tau în ochi :„Lighioane pomădate și nepomădate... Zi!... Ai observat cum mirosea a chiclazuri ca o curtizană?” Iar acum, pe acesta îl alesese! Înadins parcă, pentru a spurca o durere adîncă, bărbătească, gravă, alterînd-o cu veninul infam al umilinții. Căci mai tare decît durerea chiar a fost umilința. S-ar fi resemnat poate; după ce s-ar fi istovit uluirea deznădăjduită din el, ar fi iertat, ar fi uitat, ar fi uitat-o. Dar să-l schimbe cu un Bim- birică?

Așa îi spuneau toți, și ea o știa.

Bimbirică! Diminutiv pospăit și minor, care definea un pospai de om, situa o distanță:„Fii amabil ca tot­deauna, Bimbirică, și învîrte-te să-mi procuri un bilet la concert!...”„Bimbirică, reține o boxă la «Mon-Jar- din»!...” „Bimbirică, primește colea cîteva mii și fă pen­tru mine o comandă de țigări speciale la C.A.M....” Bim­birică, afabil și zîmbitor, dichisit, pomădat, monoclat, trepăda după comisioane; se descurca după împrejurări, cînd cu persuasiune, cînd cu tupeu; uita de regulă să dea îndărăt resturile; dispărea o lună în aventuri mai mult suspecte decît galante și, după toate aparențele, rentabile; se oferea să plimbe cățeii și să conducă auto­mobilele la garaj; făcea interminabile stagii în antica­- mera miniștrilor și a doua zi istorisea toată pătărania într-o versiune proprie și cu adaos de fanteziste brode­- rii, lăsînd a se înțelege că e în grația Excelențelor, care nu-i refuză nimic. Îl amînau trei ore, tocmai ca să-i acorde audiența din urmă, familiară, după ce pleca ple­-bea, ca să poată tăifăsui în tihnă la o ceașcă de cafea... Uneori, plictisită de băsmuirile debitate cu atît de im­perturbabilă sfruntare, concluzia o pronunța chiar An- toaneta: „Mai bine l-ai trimite pe Bimbirică să ne re- zerve camere la Sinaia, la «Palace»!Măcar la giranții hotelurilor are trecere sigura... Fiindcă la miniștrii cu care se laudă el, el s-o creadă!” Ca pe urmă, cu Bimbi- rică să-l abandoneze, pentru un Bimbirică să calce în picioare tot ce-i lega pe o veșnicie. Aceasta fusese, ase­menea femeie a iubit, i-a fost tovarășa de cinci ani, con­fidenta, steaua cea bună. O credea steaua cea bună! Cum să nu simtă încă gustul fad de cenușă în gură și cum să nu ocolească privirea de la masa care a fost a lor?

Atunci, după primele formalități ale despărțeniei, după ce a luat asupră-și cu dezgustată mărinimie toate culpele legiuite de rigoare, cînd viața s-a arătat înainte deșartă și fără nici un liman, ca naufragiații în deznă­-dejde, s-a acățat de un fragil fir de pal.

Tot de la masa de-acolo, a lor, s-a tras hotărîrea-i bruscă. Atît de adevărat este că la originea celor mai grave decizii zac cele mai rizibile incidente ale cotidia­nului, măruntele fapte diverse încărcate de-o ocultă semnificație.

Se instalase în colțul lor, numai ca să-și dovedească tăria de fire. Că nu-l doare nimic. Că nu se lasă pradă dezolărilor sentimentale, ca liceenii după întîia decepție de amor sau după catastrofa primei blenoragii. S-a insta­lat, a aprins țigara și a rotit ochii provocător.

Nimeni nu-i purta însă de grijă. Cîțiva cunoscuți. Schimb de saluturi banale. Micul conclav de totdeauna, prezent la „Capșa” cu o punctualitate biurocratică, for- fecînd politica României Mari, a Europei, a celor cinci continente, colportînd ultimile mahinațiuni ale diploma­-ției din sursa cea mai secretă și mai autorizată, cu pasiu­nea quasi-orientală de totdeauna. Cîteva femei ciugulind prăjiturile, ciripind cancanurile prietenelor celor mai scumpe, renovîndu-și fardul buzelor și pomeților în oglin-gioara poșetei, pipăind nervos, posesiv, pachetele achizi­țiilor matinale după ce au cutreierat prăvăliile. De ce-și închipuia oare că drama lui poate pasiona pe cineva? În mijlocul mulțimilor, mai fără nădejde ca supraviețuitorii în agonie ai caravanelor din Sahara, fiecare e osîndit unei teribile și iremediabile singurătăți. Nimeni n-apare nici să picure stropul răcoritor de apă pe buzele mistuite de arșiță ca să-ți redea miraculos viața, nici să-ți lipească țeava de carabină la tîmplă, să apese trăgaciul și să pună capăt zadarnicei chinuiri. N-ai drept măcar la vicleana mîngîiere a miragiilor care urzesc o părelnică oază cu umbră și șipote reci, alinînd clipa din urmă a muribun­zilor din adevăratul deșert.

Privea, surîzînd crispat acestor reflecții amare și risi­pind fumul țigării cu mîna de pe care lipsea verigheta (încă mai rămăsese o dungă îngustă, albă, golașă, pe inelar). Cu o voluptate rea, meschină, vindicativă, înglo- bînd toți semenii din juru-i care-și vedeau de-ale lor fără bănat, se întreba oare de la ce coafor imaginar vin femeile cu gesturi mici, alintate și perfide, de pisică? Pe cine-or fi înșelînd oare și de cînd? Care dintre dînsele oare e gata să-și lase soțul plantat pentru totdeauna pe scaun în stupida beatitudine a soților? Ce știu oare unii despre alții? Ce cred în naivitatea lor a cunoaște unul despre celălalt?... Cufundat în astfel de crud lucide inte­rogații, n-a observat cînd s-a ivit chelnerul, cu zîmbă- reața și protectoarea solicitudine cuvenită unui client fidel, reapărut după o absență nemotivată de trei luni.

— Ați fost la băi, coane Lalule?

— Nu.

— La moșie?

— Nu!

(Moșia cu pricina, la care plecau dînșii cîteodată, era a Antoanetei, dotală.)

— Credeam...

— Să nu crezi nimic!

Surprins de acest ton tăios, pe care nu i-l cunoscuse, chelnerul, mai puțin zîmbilog, a prins a servi două far­furii, două tacîmuri, două pahare.

— Rezervăm pateuri calde pentru conița Antoaneta?

— Nu! s-a răstit el.

— Atunci, saleuri, coane Lalule nu se lăsă dezar- mat chelnerul. Avem proaspete, cum știm că-i plac dumisale.

— Nu! Ridică serviciul acesta de-aci!

Strigase poate mai tare decît ar fi vrut. Și a fost numai o părere, dar ar fi jurat atunci că vecinii au înăl­- țat ochii mirați, cu reprobare, în singurul local din Bucu­rești unde se păstra tradiția conversațiilor în surdină, chiar cînd vorbitorul sosea cu ploconul celui mai senza­țional scandal politic sau de alcov.

Chelnerul, profund ulcerat, se execută; ridicînd servi­ciul și cerîndu-și scuze pentru o vină pe care n-o înțelegea.

Abia se depărtase cu tava, iar după el a apărut Cos-tea, omniprezentul Costea, cu umărul deformat, hîit de sarcina formidabilei arhive de sub braț. S a apropiat în legănarea de palmiped, pinguin ori rață leșească, așa cum calcă opărit întreaga breaslă a muritorilor ce-și cîș- tigă pîinea parcurgînd kilometri și kilometri tot pe loc:vînzători ambulanți, chelneri, gardieni de muzee. Înainta extenuat, gîfîind, asudat dar cu joviala satisfacție că vede întors la matcă fiul rătăcit al parabolei.

— Bine-ați venit, coane Lalule!...

El a mogorogit ceva ininteligibil, întorcînd capul spre fereastră. Fără să mai întrebe, cu autoritatea unui con- sens mutual de aproape cinci ani, Costea a scos din vraf și a depus pe masă teancul „lor” de reviste și ziare, specificînd:

— Astea pentru conița... cînd o sosi!...

— Nu! s-a răstit el iarăși.

— Sunt ultimile! pledă, Costea, ștergîndu-și nădu-șala. Azi-dimineață le primirăm... De cînd cu războiul ăsta, vin cu întîrziere, tot la două zile.

— Ți-am spus: nu! Înțelegi românește? Nu! Nu! Ia-le de aci... Dispari!

Întinsese latul palmei, cu dunga albă de pe inelarul vădan gata să le măture de pe masă într-un val-vîrtej de hîrtii împroșcate printre picioarele meselor și celor- lalți pașnici clienți.

Abia s-a abținut la timp continuînd mișcarea în aer, nehotărîtă și ridicolă, ca atunci cînd se întîmpla să schi­țeze un început de salut din confuzie sau răspunsul mirat la bună ziua unui necunoscut.

Sărmanul Costea l-a privit demoralizat, în ochii lăcră-moși cu o mustrare de cîine tiohăit pe nedrept.

A vrut să spună ceva. Și-a luat seama. A ticluit ma­gazinele ilustrate în mapa doldora și s-a retras de-a în- dăratelea, legănîndu-se greoi pe tălpile de palmiped, ca pinguinul cel mai nefericit de pe lume.