Amintiri care dor

Amintiri care dor de Rose Allyn

Capitolul 1

Mult mai târziu, Liza realiză că ziua respectivă începuse la fel ca oricare alta. Poate că dimineața fusese ceva mai agitată decât de obicei, ceea ce ar fi putut constitui desigur un avertisment, dacă ar fi avut timpul necesar să se gândească la asta.

Dar nenumăratele Liza Dean din lumea asta n-au niciodată răgazul de a aprofunda aceste reflecții desuete.

Domnișoara Russell, șefa ei, ar avea grijă întotdeauna să le atragă atenția asupra acestui lucru.

Pe scurt, Liza se trezi în ziua aceea mai târziu. Garsoniera ei minusculă era înghesuită printre acoperișurile imobilelor din nordul Londrei și, în cazul în care i se strica ceasul deșteptător, niciun zgomot nu reușea să urce atât de sus ca să-i tulbure somnul. De altfel, deși nu prea era dispusă să mărturisească acest lucru, nu era niciodată prea dornică să se trezească de dimineață ca s-o ia de la capăt cu monotonia unei alte zile.

Așadar, ajunse la slujbă cu zece minute întârziere și domnișoara Russell, care conducea raionul de lux cu haine de gata al magazinului „Latham”, unde lucra Liza, se arătă foarte nemulțumită de gestul ei. Liza își ceruse imediat scuze, dar fără prea mare succes.

— Sute de fete ar fi fericite să-ți ia locul, fetițo, spuse domnișoara Russell pe un ton ironic. Încă o greșeală de genul acesta și poți să-ți cauți de lucru în altă parte, încheie ea cu răceală în glas.

În ochii verzi ai Lizei se citea disperarea. Se duse degrabă la vestiar, punându-și în minte să cumpere un alt deșteptător.

Domnișoara Russell se putea dovedi uneori foarte severă, dar, ca de obicei, avea dreptate. Liza recunoștea acest lucru, cu atât mai mult cu cât considera că avusese un noroc chior atunci când, întorcându-se la Londra, după moartea tatălui său, găsise o asemenea slujbă fără să dispună de niciun fel de referințe.

Proprietăreasa locuinței ei, care o găzduia din milă, o recomandase domnișoarei Russell, o rudă îndepărtată.

Fusese o întâmplare fericită, își spunea în sinea ei tânăra, fiind mult prea modestă ca să creadă ceea ce spunea una din colegele ei:

— Adevărul este că ai un aspect distins și elegant și bătrâna

Russell nu ți-a putut rezista!

Chloe Eden se opri și o privi gânditoare pe Liza, după care adăugă:

— Bănuiesc că de aceea se și află în conducerea firmei.

Are darul de a descoperi elementele care pot pune în valoare raionul ei mult iubit.

Poate că era adevărat, dar nu și în ceea ce o privea pe ea.

Ea și distincția, să fim serioși! Chloe Eden avea tendința de a exagera mereu. Părerea ei însă a determinat-o să se ducă și să privească imediat într-o oglindă. Nimic nu părea să justifice observația lui Chloe.

Părul ei des, de culoare roșu – aprins, era tuns scurt, din cauza temperaturii ridicate de la tropice și fața ei de obicei palidă, era bronzată de soare. Domnișoara Russell poate văzuse la ea unele calități, dar Liza plecă destul de sceptică din fața oglinzii.

Cu toate acestea, domnișoara Russell îi ceruse să-și lase părul să crească și să-și îngrijească mai bine pielea, eventual cu ajutorul unui specialist. În fața autorității ei seci, care nu admitea nicio replică, tânăra nu îndrăzni să comenteze.

Peste șase luni însă, nu era prea convinsă că îi plăcea noua ei imagine. Era seducătoare, desigur, își spunea ea, dar total ireală.

În dimineața aceea, oftă cu melancolie, își agăță paltonul în cuier și își perie părul cu furie. Nu-i plăcuse niciodată genul acela de activitate și nu și-ar fi putut închipui niciodată că îi va fi atât de greu să se adapteze. Asta din cauză că era mult prea obișnuită să colinde lumea împreună cu tatăl ei, căruia i-a spus totdeauna Dan.

Călătoreau tot timpul, ea ajutându-l pe Dan să adune materiale pentru cărțile lui. Duseseră o viață nomadă și lipsită de griji. Până în ziua în care o întâlnise pe... femeia aceea!

Lula... Și acum Liza îi rostea cu greutate numele. Avea o sonoritate foarte stranie. Refuzase cu încăpățânare să-l menționeze în scris în jurnalul intim pe care îl ținea cu scrupulozitate. Nu-și mai aruncase nicio privire în caietul acela de când plecase de pe insulă. De la moartea lui Dan.

De fapt, nu era nimic extraordinar în faptul că un bărbat aflat în pragul vârstei de cincizeci de ani se îndrăgostise nebunește de o femeie de treizeci, dar nu putea suporta împrejurările în care a avut loc acea aventură. Aparent, până la sosirea lui Dan și a Lizei, femeia aceea avea o căsnicie fericită, deși soțul ei lucra la o depărtare de câteva mii de kilometri și petrecea luni în șir departe de casă. Dacă n-ar fi fost la mijloc copilul, fata ar fi putut să-i ierte. Când își aminti acest detaliu, fu cuprinsă de remușcări. Probabil că își pierduse mințile, dacă fusese în stare să facă o asemenea scenă! Dar la nouăsprezece ani, o fată nu reușea să gândească întotdeauna rațional...

— Tocmai azi te-ai găsit să întârzii? îi șopti Chloe atunci când

Liza, care abia își mai trăgea răsuflarea, ieșea din vestiar.

— Dar ce e azi?

Abia îndrăznea să vorbească, dar insistența prietenei ei o făcea să creadă că este vorba despre ceva important.

Chloe se întoarse ușor spre ea având pe buze zâmbetul de zile mari cu care întâmpina de obicei o clientă matinală.

— Este așteptată să vină doamna Latham, îi șopti ea. Va fi întins covorul roșu și se pune la bătaie și alte chestii legate de protocol...

Cu alte cuvinte, își spuse Liza grăbindu-se să se apuce de treabă, totul trebuie să iasă impecabil, iar personalul avea sarcina să fie gata să satisfacă și cea mai mică dorință a doamnei Latham.

Toată lumea știa că ea era mama vitregă a patronului cel mare, a omului care poseda și probabil și conducea uriașul lanț de magazine din care făcea parte și cel în care lucra ea.

Tânăra nu îl văzuse decât o singură dată pe puternicul personaj și, ca să fie sinceră, acesta nu prea îi făcuse o impresie prea bună. Se întâmplase la puțină vreme după sosirea ei aici.

Bărbatul înalt dăduse buzna în magazin împreună cu văduva tatălui său. Îi ordonase unei vânzătoare să-și ceară scuze pentru că îndrăznise să aibă dubii în legătură cu culoarea rochiei alese de doamna Latham. Angajata îngăimase că nu avusese intenția să o supere pe clientă, dar el, după ce îi adresă câteva cuvinte aspre, plecă nervos, lăsând-o pe tânără plângând. Liza fusese mirată că doamna Latham nu intervenise în timpul discuției, dar tăcuse, de teamă ca domnul Latham să nu-și verse nervii și asupra ei.

Ceva mai târziu, fata o auzise șoptindu-i șefei vânzătoarelor că domnul Grant își cam pierdea răbdarea în prezența mamei lui vitrege. Întâmplarea era aproape lipsită de importanță.

Nu era vorba decât de manifestarea dorinței de a scăpa cât se putea mai repede de o femeie cu un caracter dificil, după ce îi trecuseră nervii. Din fericire, doamna Latham nu venea prea des în magazinul acela. Liza se întreba dacă în locul vânzătoarei, ar fi acceptat un asemenea tratament fără să se revolte.

De atunci trecuseră câteva luni și acum nu prea își mai aducea aminte cum arăta patronul. În timpul acelei întâmplări rămăsese ascunsă în spatele unui cuier lung plin cu rochii de seară și nu-l văzuse prea bine. Îi rămăsese în minte doar eleganța lui sumbră combinată cu un comportament dur, care nu avea nimic atrăgător.

Cunoștea, desigur, zvonurile care circulau despre el.

Se șoptea pe la colțuri că era un fel de geniu. Clădise aproape din nimic un adevărat imperiu. Ceea ce părea însă să – i intereseze în mod special pe angajați era succesul lui proverbial la femei. Liza auzise că mai avea și un frate.

Doi bărbați de felul acela era totuși prea mult!

Doamna Latham sosi pe la ora unsprezece. Grant Latham o însoțea, dar era evident că nu avea intenția de a o aștepta până când își va termina de făcut cumpărăturile. Spunea că o va lăsa în grija domnișoarei Russell.

În momentul sosirii lor, Liza se afla foarte aproape de ei, așa că o auzi pe doamna Latham întrebându-l:

— Nu poți să mă aștepți, Grant? Știi cât de mult țin la părerea ta.

— Mi-e imposibil, Paula, îmi pare rău.

Doamna Latham era foarte elegantă. Părea să se apropie de șaizeci de ani și era evident că este nervoasă. Avea cu siguranță nevoie de ajutorul fiului ei vitreg, iar el o refuza atât de categoric! Era o brută! În mod cu totul imprudent, Liza lăsă să i se vadă pe față indignarea.

Când întoarse ochii, întâlni privirea lui de un albastru special și rămase pe moment țintuită locului, cu obrajii în flăcări.

Grant Latham nu mai făcu nicio mișcare, dar îi vorbea cu un aer indiferent domnișoarei Russell care îl asculta vrăjită, după ce o pasase discret pe doamna Latham șefei vânzătoarelor.

În același timp însă, n-o slăbea din ochi pe Liza, care acum era pradă celei mai depline stări de confuzie.

Dar ce era mai rău, abia acum urma. În momentul în care mama vitregă a lui Grant dispăru într-o cabină de probă, fu îngrozită să-l audă pe marele patron spunându-i domnișoarei

Russell.

— Știu că ați devenit faimoasă prin calitatea excelentă a angajaților dumneavoastră, dobândită fără îndoială datorită vigilenței cu care îi urmăriți. Aveți de gând să păstrați această stare de lucruri?

Figura domnișoarei Russell era scandalizată la culme.

— Iertați-mă, domnule, dar nu înțeleg ce vreți să spuneți.

— Fata aceea...

Făcând o mișcare rapidă, trecu în spatele domnișoarei

Russell și se îndreptă cu pași mari spre Liza, care tremura din cap până-n picioare.

— Fata asta, repetă el pe un ton rece, nu-mi amintesc să o mai fi văzut vreodată.

— Domnișoara Dean se află la noi de astă primăvară, îi explică domnișoara Russell. V-a... Vreau să spun... A...

Grant Latham dădu din umeri. Tonul provocator al vocii lui era de-a dreptul jignitor.

— Avea o expresie ciudată, adăugă el cu o aparentă generozitate, dar poate că am văzut greșit.

Liza era speriată rău. O voce interioară îi spunea să-și ceară scuze, dar datorită privirii lui reci și ironice, rămase fără grai.

Ca și cum Grant avea de gând cu tot dinadinsul s-o pedepsească pentru greșelile ei imaginare, își pogorî asupra ei privirea lui de un albastru – întunecat, insistă îndelung asupra părului strălucitor, a curbelor voluptuase ale trupului ei, după care reveni la ochii ei mari cu gene lungi. Liza rămase nemișcată și tăcută.

— Probabil că m-am înșelat, spuse el în cele din urmă, dar mă întreb, domnișoară Dean, dacă ești mereu la fel de tăcută ca acum.

Atunci domnișoara Russell deveni conștientă de expresia încăpățânată de pe fața Lizei și se grăbi să intervină.

— Domnișoara Dean a întârziat azi-dimineață, domnule.

Probabil că este încă supărată. De obicei este perfectă.

— Serios?

O sclipire diabolică de amuzament apăru în ochii lui albaștri.

— E evident că are un mare potențial. Poate că ar avea nevoie de ceva mai multă disciplină?

Tânăra fierbea de nervi. Parcă ar fi vorbit despre o mașină.

Totuși, nu putea suporta privirea iscoditoare a lui Grant

Latham, așa că lăsă ochii în jos. Fără să înțeleagă de ce, tremura din tot trupul.

Purtarea și înfățișarea acelui individ depășeau cu mult experiența ei destul de limitată de altfel. Știa și el asta și voise s-o umilească în mod intenționat. Se jură să nu-l ierte niciodată pentru asta. De ce oare cei puternici se coborau până la asemenea meschinării? se întrebă ea cu tristețe. În timp ce ea se lupta însă în tăcere cu emoțiile care o copleșiseră, nu știa că pe față i se puteau citi cu ușurință gândurile.

După plecarea patronului, abia auzi jumătate din mustrarea domnișoarei Russell. În cele din urmă șefa ei păru mulțumită și încheie într-o notă mai puțin severă.

— Trebuie să-ți controlezi cu foarte multă grijă expresia feței, fetițo, mai ales în prezența clienților. Dacă atunci când intri într-un magazin întâlnești o privire agresivă, e cât se poate de neplăcut. Nu trebuie să-l acuzi pe domnul Latham că n-are dreptate. Grija lui pentru detalii l-a adus acolo unde este acum.

E adevărat că la el a ajuns o obișnuință, dar ce ne-am face noi fără dânsul?

„Habar n-am și nici nu-mi pasă”, îi venea Lizei să spună.

Își mușcă buzele ca să-și stăpânească limbarița.

Din nefericire, și de data asta figura ei expresivă vorbea de la sine. Domnișoara Russell, a cărei privire era la fel de pătrunzătoare ca a șefului ei, observă imediat.

— Din câte înțeleg, domnișoară Dean, exclamă ea, dojenile nu au niciun efect asupra ta. Vei lucra în pauza de masă! Și să nu vii să-mi pomenești de regulament! Nu uita! Ești încă în perioada de probă, mai ai încă multe de învățat. Zi mersi că domnul Latham nu te-a dat afară pe loc!

Înainte să plece la bufet, Chloe se apropie de tânără.

— Îmi pare rău pentru tine, Dean. Uneori, domnișoara

Russell se poartă ca o scorpie, mai ales când știe că are dreptate.

Oricum, ar fi bine ca în timp ce vei face ordine prin cabine să faci exerciții de zâmbet, așa cum se pare că îi place ei.

Liza dădu din umeri.

— Eu am fost de vină, mărturisi ea.

— Câtă sinceritate! spuse Chloe râzând.

Aruncă apoi o privire peste umăr înainte să-i șoptească la ureche:

— Cred că a meritat s-o încasezi, dacă în felul ăsta ai putut să fii atât de aproape de el!

— Taci din gură, Chloe! În definitiv, dacă aș fi fost patroana unui magazin și aș surprinde pe una din vânzătoarele mele privindu-mă cu un aer atât de ostil...

— Eu una mi-aș închipui că nu – mi este adresată mie, o completă prietena ei, după care adăugă cu ironie: În realitate, după părerea mea, e numai vina doamnei Latham. De ce nu vine singură la magazin? Practic îl târăște aici cu forța.

Când devine nervos, caută cu orice preț un țap ispășitor.

— Da, așa am auzit că face.

Liza se simțea stânjenită. Dacă le auzea cineva vorbind așa despre cei din familia Latham? N-avea niciun chef să stârnească din nou furia domnișoarei Russell. Nu, nu de trei ori în aceeași zi.

Totuși, Chloe poate avea dreptate. Deși la început i se păruse simpatică, fata își dădu seama cât de dificilă putea fi doamna Latham. În dimineața aceea scosese sufletul din ele până să se declare mulțumită. Dăduse peste cap tot raionul, ca până la urmă să cumpere numai o rochie! Probabil că niciun bărbat nu era în stare să suporte tot balamucul acela!

Chloe rămase gânditoare.

— Totuși, e foarte seducător și dacă n-ar fi maică-sa vitregă, poate că nu l-am mai vedeaniciodat ă. E bine că putem să-l privim măcar de la distanță decât deloc!... Îți pregătesc un sandviș, Dean. Lasă, nu mai pune totul la inimă.

Liza începu să facă ordine ca un automat în cabina de probe care fusese folosită de doamna Latham. Nu mai vedea rochiile și cutiile de pălării îngrămădite unele peste altele. Era obsedată de ochii strălucitori care îi amintiseră în mod ciudat de un cer tropical înainte de furtună. Niște ochi care o evaluaseră rapid, o ghiciseră, pentru ca s-o părăsească apoi ca pe un obiect lipsit de valoare.

Se spunea că avea treizeci și șase de ani. Cu o asemenea înfățișare, putea să aibă orice vârstă... Serios, totuși, Chloe ar fi putut să aibă mai multă grijă... ce de hârtii împrăștiate din cutiile de pălării! se indignă fata... Mai avea însă și o altă calitate, în afară de aspectul lui seducător...

Domnișoara Russell ar fi făcut o criză dacă ar fi văzut dezordinea asta! Din fericire, plecase la masă imediat după ce o însoțise pe doamna Latham până la ușă.

Deodată, Lisa rămase țintuită locului, cu sprâncenele încruntate. Puțin îi păsa dacă nu o plăcuse. Se vede treaba că seducea multe alte femei!

În plin examen de conștiință însă, Liza simți că miroase a ars. Își aminti că o văzuse pe doamna Latham fumând.

Probabil că parfumul țigării ei plutea încă în aer. Tânăra se relaxă, dar brusc, spre groaza ei, toată cabina se umplu de flăcările care mistuiau țesăturile fine. Precum un monstru adormit care fusese trezit brusc, focul devenea din ce în ce mai puternic.

Liza se strădui să-și păstreze calmul, în ciuda groazei de care era stăpânită. Știa foarte bine ce trebuia să facă în asemenea situații, dar se găsea la ultimul etaj și incendiul, chiar și cu ajutorul unor tehnologii moderne, reprezenta un pericol extrem de mare. La început strigă după ajutor, dar nu o auzi nimeni, deoarece cabina era izolată.

Văzu imediat de unde se iscase incendiul: dintr-un colț, unde se găsea o grămadă de ambalaj. Luă la întâmplare un maldăr de rochii scumpe și începu să lovească în flăcări, încercând să le stingă, dar nu reuși să facă mai nimic. O spaimă cumplită însă o mâna de la spate să se lupte în continuare cu flăcările, de teamă ca nu cumva să aibă un nou eșec. Se mai aflase deja într-o situație asemănătoare în care nu știuse cum să procedeze și era posibil ca tatăl ei să-și fi pierdut viața tocmai din cauza asta.

Atunci când fu descoperită, reușise să stingă aproape de tot incendiul; chiar se prăbuși pe podea de epuizare, lovindu-se la cap. Pompierii n-au mai avut altceva de făcut decât să ude o grămadă de lemne fumegânde.

Liza petrecu trei săptămâni la spital, primele două sub efectul calmantelor, din cauza arsurilor suferite. Era conștientă de forfota din jurul ei, dar parcă visa. Chiar și după ce își reveni în simțiri, descoperi că nu – și amintea nimic din ceea ce se petrecuse înainte de intrarea în spital. Își spuse că era vorba despre un fenomen care nu trebuia s – o îngrijoreze prea mult.

Un șoc psihic, urmat de o lovitură la cap, așa cum reușise ea, producea adesea o amnezie temporară. Trebuie să aibă răbdare. Cu timpul, totul va reintra în normal.

Sfaturile erau bune, dar greu de urmat. I se vorbi despre incendiul din magazin, despre curajul de care dăduse dovadă stingând singură focul, despre laudele cu care o copleșise toată lumea din jurul ei. Niște imagini vagi îi veneau atunci în minte, dar niciuna nu era cu adevărat semnificativă. După un timp, abandonă ideea de a-și mai aminti ceva. Atunci când încerca, era cuprinsă de o stare ciudată de oboseală, care o speria cumplit.

Nu-l recunoscu nici măcar pe Grant Latham, atunci când acesta veni s – o vadă, dar, în mod inexplicabil, se bucură de vizita lui. După aceea avu o certitudine, probabil că aerul lui autoritar îi lăsase impresia de siguranță și o scosese din prăpastia disperării în care căzuse. Simți imediat dorința de a se agăța de el, ca un înotător epuizat aflat în mijlocul mării.

Când intră Grant în rezerva ei, Lisa își dădu ușor pletele pe spate și deschise ochii. Fusese anunțată că venise s – o vadă un prieten. Nu-și imaginase niciodată că ar fi putut să cunoască un bărbat ca el...

Grant Latham... Repetă de câteva ori numele lui. Oare în ce stadiu se aflau relațiile dintre ei? Să-i spună Grant sau domnul

Latham? Dacă l-ar fi cunoscut cu adevărat, era imposibil să nu-l recunoască. Nici măcar o minte bolnavă n-ar fi putut uita un asemenea bărbat.

Dar nu avu nicio reacție. Cu toate astea, deși mintea îl respingea, inima avea un comportament foarte ciudat: bătea foarte tare, ca și cum era singurul organ al trupului ei care îl recunoștea.

Îl văzu apropiindu-se de patul ei. Ea continua să se uite la el, fără să-și dea seama câtă groază exprimau ochii ei verzi.

El se așeză la căpătâiul ei pe un fotoliu. Încă nu spusese nimic și părea foarte relaxat, ca și cum venise să viziteze pe cineva foarte apropiat.

— Te simți mai bine? o întrebă el cu o voce gravă, care îi mai temperă starea de nervozitate.

— Da... Mâinile îmi sunt încă bandajate, dar nu mă mai dor așa de tare.

Apropie ușor fotoliul de pat și – i luă o mână într-ale lui.

Gura lui senzuală zâmbea.

— Asta e din cauză că ți-au fost date calmante. Încă nu ești complet vindecată.

Atingerea lui era plăcută, dar Liza simți instinctiv că vizitatorul ei se controla oarecum. Îi displăcea ceva la ea...

Poate că în ciuda a ceea ce i se spusese, făcuse o greșeală luptându-se cu incendiul? Îl privi pe furiș. Trebuia să descopere ce se petrecuse cu adevărat.

— Știu că lucram pentru tine, așa mi s-a spus, dar nu-mi amintesc nimic.

— În câteva zile probabil că-ți vei reveni complet.

Vorbele lui nu reușiră să o liniștească pe deplin. Se încruntă.

De ce mai venise, dacă nu avea de gând s – o ajute? Atunci când îl privea, simțea în trupul ei o tensiune ciudată... o dorință puternică de a se lupta cu el, lucru straniu, dat fiind că se găsea într-o stare de totală letargie.

În mintea ei instinctul se lupta cu bunul-simț. De ce era atât de derutată? Îl strânse de mână pe vizitatorul ei.

— Sunt anumite lucruri... începu ea.

— Care anume? spuse el cu blândețe.

— Nu sunt sigură. Am impresia că vreau să văd printr-un zid de cărămidă. Nici nu știu ce vreau să-ți cer!

Se simți umilită când își auzi vocea pițigăiată; dar și mai și atunci când s-a trezit deodată agățată de Grant Latham, dar nu numai cu mâinile, ci și cu brațele. Își sprijini fruntea de umărul lui masiv și începu să plângă. Simțea că are mare nevoie de afecțiune, de un contact fizic direct. Nimic altceva nu mai avea importanță.

Grant Latham o strânse și mai tare la piept. O lăsă să-i ude sacoul scump până simți că tânăra se mai liniștise puțin.

Părea să înțeleagă dorința ei de a alunga cumplita senzație de singurătate care o măcina pe dinăuntru și era gata s – o ajute să scape de ea. Îi asculta șoaptele incoerente, își trecu degetele prin părul ei ciufulit, îi mângâia ceafa și umerii. Își aplecă încet capul spre ea și – i atinse cu buzele obrazul ud de lacrimi.

Figura lui exprima compasiune, dar și o ciudată curiozitate, ca și cum s-ar fi mirat că se află într-o asemenea situație.

— Liza... Poți să ai încredere în mine. Totul se va rezolva, îți garantez.

Nu – i cerea să-și recapete stăpânirea de sine, de aceea poate ea se strădui s-o facă. Lacrimile i se uscară treptat pe obrajii îmbujorați, dar rămase ghemuită în brațele lui primitoare. Pentru prima oară, după multe zile, se simțea în siguranță și redescoperea plăcerea de a trăi. Oare asta să fie dovada că, măcar parțial, era în stare să aibă reacții normale?

Dar mai cunoscuse înainte flacăra asta care o mistuia în prezent? Habar n-avea. Nerăbdătoare să afle răspunsul la întrebare, se lăsă puțin pe spate ca să vadă fața celui cu care stătea de vorbă.

— Grant, șopti ea, chiar te cunosc bine?

— Da, destul de bine.

Pentru prima oară îi zâmbi, ca și cum era bucuros s – o vadă reacționând cumva, dar privirea îi rămânea rece.

— Ți-am mai spus, trebuie să ai încredere în mine.

— Da, desigur...

Fără un motiv anume, răspunsul lui nu i se păruse satisfăcător. Se posomorî brusc la față. Ca și cum el ar fi bănuit frământările prin care trecea, o sărută rapid pe buze și o culcă din nou pe pernă.

— Nu vrei să fiu dat afară? glumi el.

— Nu! exclamă ea... Nimeni nu mi-a spus cum am făcut de m-am ars. Am numai niște amintiri vagi și n-am avut alți vizitatori.

— Și asta te deranjează, bineînțeles.

— Da, Grant...

— Nu ți-e teamă să afli?

— Oh, te rog...

Întindea deja mâna spre cea a lui Grant, ca și cum ar fi vrut să se agațe din nou de el, dar simți o ușoară răceală din partea lui și se retrase brusc.

— Nu știu cum sunt tratate de obicei cazurile de amnezie.

Probabil că există un soi de proces normal, dar nu mi-ar prinde rău dacă mi-ai oferi câteva detalii în legătură cu incendiul.

Detalii ignorate de personalul spitalului și care ar putea să mă ajute.

— Ei bine, din câte înțeleg, știi deja că în magazinul în care lucrezi s-a declanșat un incendiu pe care l-ai stins cu mâinile goale, de aici și arsurile. Ceea ce probabil nu știi este faptul că s-ar putea ca mama mea vitregă să fie responsabilă de acest incendiu.

Liza se uită fix la el. Era clar că nu-și amintea să fi cunoscut vreo mamă vitregă a lui Grant.

— Cum ar putea fi dânsa răspunzătoare de...

— A fumat și probabil că nu și-a stins complet țigara.

— Dar nu poți să fii sigur!

— Doar arareori poți fi sigur, într-un caz de genul ăsta.

Cel puțin n-a încercat să nege total, dar susține că a stins-o înainte s-o pună undeva. Chiștocul a ars probabil încet.

Nimic altceva nu ar putea explica incendiul.

Simțea că Grant regretă că îi făcuse acea dezvăluire, dar motivele îi rămâneau neclare. În cazul în care mama lui vitregă era de vină, poate că se simțea și el vinovat și acest lucru deranja.

— Nu-ți face griji pentru mine.

— Ba da, sigur că îmi fac, îi răspunse el. Nu înțelegi totuși că vrând să afli cât mai multe detalii despre incendiu, nu te ajută cu nimic? Nu faci decât să te agiți de pomană. Nu-ți ajunge că ai stins focul cu mâinile goale și că, prin urmare, ești oarecum o eroină? Totul se va rezolva. Vei fi bine tratată.

Liza era gata să izbucnească în plâns.

— Te rog să mă ierți, șopti ea. Probabil că există cineva pe lumea asta care să vrea să te scape de mine. Am rude, nu-i așa?

— Nu-ți amintești de nimeni?

— Nu... Nici... nici nu m-am gândit la asta până acum.

— Ai spus la magazin că părinții tăi au murit de câtva timp și că locuiești singură.

— Oh...

Ar fi trebuit să simtă un șoc, o suferință... dar vestea o lăsă rece.

— Îți mulțumesc că mi-ai spus... Știi cumva unde locuiesc?

El îi răspunse ușor enervat, ca și cum abordase un subiect neplăcut.

— Ai o garsonieră...

— Am înțeles.

Și de data asta el evitase să-i dea un răspuns direct, dar ea nu-și dădu seama. Își privea mâinile bandajate.

— Probabil mă voi vindeca repede, așa că mă voi putea întoarce la serviciu. După ce mă voi întâlni cu colegele, îmi voi aminti totul și nu va mai fi nevoie să vă deranjez cu întrebările mele, domnule Latham.

— Lasă asta. Spune-mi Grant.

— Ți-am mai spus așa și înainte?

Văzându-i înfățișarea arogantă și autoritară, era sigură că întrebarea ei era inutilă. Și totuși...

El întinse mâna și o așeză pe brațul tinerei.

— Habar n-ai ce relații erau între noi, Liza. Poate că într-o zi o să-ți spun, dar nu acum. Deocamdată trebuie doar să te străduiești să te faci bine și să te odihnești. Mi s-a permis să te văd numai cu condiția să nu te tulbur și să nu stau prea mult în rezerva ta. Atunci, dacă vrei să vin și mâine...

Era o promisiune sau o amenințare? Înainte să plece însă, se uită încruntat vreme de câteva clipe la Liza, ca și cum fragilitatea, frumusețea și privirea ei rătăcită îl afectau profund.

— Noapte bună, Liza Dean, spuse el în cele din urmă.

Somn ușor și încearcă să nu-ți mai faci atâtea griji.