Antropologie si religie

PREFAȚĂ.

Cartea de față abordează un aspect neașteptat al chestiunii religioase: există oare un păgânism, așa cum există un creștinism?

Sub multiplicitatea „păgânismelor” putem oare descoperi o unitate, analogă felului în care cele trei mari religii monoteiste

(mozaism, creștinism și islam) sunt unite prin organizarea transcendentului sub un unic absolut? Sau poate, dimpotrivă, percepând constantele funcționale sub vacarmul pestriț al păgânismelor, vom ajunge să vedem în creștinism o variantă platono-aristotelică de politeism ierarhic, cu o triplă divinitate absolută? Așa cum religiile africane sau amerindiene sunt un domeniu de vânătoare rezervat antropologilor, nu este oare orice discuție serioasă de teologie creștină un exercițiu esențialmente filosofic? Într-o asemenea perspectivă, religiosul ar cuprinde sfera nevoilor sociale relative la sacru, rezolvate prin acțiunea simbolică a grupului în întregimea sa, iar filosoficul sfera nevoii de divin a intelectului individual, satisfăcute prin adâncirea discursului în sine.

Tentativele de tip revival, vizând revigorarea practicilor de cult, ar duce inevitabil la coborârea religiei în fenomenalul social (vindecări, convertiri, purificări, profesiuni de credință colective), pe când acelea care țintesc rigoarea și coerența gândirii, precum scolastica medievală, scot trăirea religioasă din clocotul existenței comunitare și o așează în planul problemelor morale, epistemologice și estetice.

Păgânismul ar fi prin urmare forma exclusiv socială a religiosului, caracterizată prin acțiune de masă (ceremonii comunitare) și prin aceea că operațiile rituale au caracterul unor manipulări naturale sau fictive: uciderea, arderea și devorarea jertfei, împărțirea hranei, extragerea unui obiect malefic etc. Păgânismul încetează (și misionarii creștini în Asia au văzut asta limpede) atunci când se cere sufletului un efort, liber voit și inteligent dirijat, asupra sa însuși. Manipularea obiectelor de cult nu necesită, în afara unei vagi cutremurări, nici o strădanie a conștiinței. Dimpotrivă, în cazul religiilor individului (iudaismul, creștinismul, buddhismul), actele exterioare nu au nici o semnificație; așa cum spune exegeza Epistolei către Romani, „nimeni nu se justifică prin împlinirea legii”, adică nimeni nu se poate considera îndreptățit în fața divinității, numai pentru meritul de a fi îndeplinit prescripțiile rituale. Religiile nepăgâne deschid deopotrivă calea unei infinite culpabilizări a omului (punând în lumină nimicnicia lui relativă, incapacitatea de a folosi întotdeauna în bine libertatea pe care o are, ineficienta efortului său mental), dar și a unui infinit progres.

Postpăgânismele – dacă mi se îngăduie construcția – sunt religii optimiste transcomunitare. Ele prevăd posibilitatea unei luminări și îmbunătățiri a omului independent de deciziile contemporanilor și conaționalilor lui, prin lucrarea sa asupra sinelui, 'ca și virtualitatea unei convergențe în bine a oamenilor fără ca să fie necesară o acțiune practică. În alți termeni, devine cu putință să fii bun fără a face parte dintr-un trib, dintr-o biserică sau dintr-un partid.

În contrast, păgânismele aderă în chip esențial la soluțiile comunitare. Optica modernă nu trebuie neapărat să vadă în aceasta un viciu: e mai degrabă o modalitate tehnică de distribuire a sacrului în chip larg, care permite împărtășirea din aceeași transcendență a celor buni și a celor răi, a pruncilor și a săracilor cu duhul etc. Acestui umanism pastoral i se poate atribui avantajul de a nu cunoaște intoleranțele formale ale intelectualismelor.

Reflectând asupra politeismelor, Marc Auge (africanist cunoscut și specialist eminent în studiile religioase) ne propune să le descoperim ciudățeniile, dar implicit și ciudățenia monoteismelor formate în jurul Mediteranei. Căci e incontestabil că Dumnezeul Iui Avraam, Isaac și Iacov, acest unic partener de dialog al unui om care se descoperă dintr-o dată individ, călător și explorator al propriului său suflet, Dumnezeul veșnic aflat în noi și alături de noi sfărâmă tiparul omenirii comunitare, în care fiecare ia ca regulă obiceiurile tovarășului de trib.

Creștinismul descoperă morala, inventează dualismul suflettrup, smulge socialul din natura biologică. Definit prin oglindire inversă, păgânismul se caracterizează prin trei trăsături:

— Cel mai tare are întotdeauna dreptate, învingătorului nu i se cere socoteală, interpretarea care are succes este cea mai adevărată. Auge numește această dependență a intelectualului de pragmatic „identificarea raporturilor de forță și de sens”. Sensul decurge din forță, el constituie în același timp o forță, se legitimează ca forță și nu prin coerența sa internă;

— Omul este o republică, și nu o monarhie absolută; în el colaborează, se opun și se desprind mai multe entități înzestrate cu autonomie relativă. Pluralitatea „sufletelor” este însă întotdeauna legată de organe și de funcții vitale; cutare suflet călătorește, ucide, se hrănește cu sângele cuiva, cutare altul animă respirația omului adormit, un al treilea se încarnează în urmași. Omul e făcut responsabil de faptele „sufletelor” sale, deși întotdeauna numai o parte a lui e vinovată. Răspunderea lui nu se adună niciodată în mănunchiul inteligenței sau liberului arbitru. Inexistența dualismului suflet-trup face imposibilă ierarhia puterilor spirituale și autoritatea unică asupra sinelui, cu care creștinul se prezintă înaintea Domnului său pentru a primi judecata Lui;

— Societatea umană apare ca un polip, înlăuntrul căruia prin canale ascunse circulă seva vitală de la o ființă la alta; trib sau națiune, animalul social reacționează solidar și unanim, înflorește și se ofilește în întregimea sa; toți se convertesc și se pocăiesc dintr-o dată. Căci forța biologică prin care subzistă grupul e împărțită egal între membrii societății, concentrându-se de multe ori în simboluri aproape sacre unde e de presupus a se afla izvorul ei: pâinișoarele de lut ce adăpostesc sufletele strămoșilor, regele a cărui slăbiciune aduce seceta și nenorocul, focul nestins ce trebuie reînnoit în fiecare an pentru a conserva energia poporului. Societatea apare astfel întemeiată pe natură, și nu pe convenții ce pot fi schimbate după voința contractuală a membrilor ei ori după evoluția condițiilor istorice.

Monoteismele zdruncină din temelii naturalismul acesta păgân, aduc în locul unanimității confruntarea dintre individ și divin, introduc dialectica în miezul cel mai ascuns al conștiinței.

Pentru cel care aruncă o privire istorică asupra mileniului care se încheie, este incontestabil că știința modernă, precum și statul industrial fondat pe cercetarea tehnologică și pe consensul critic se nasc din valorificarea moștenirii spirituale creștine, care asimilase ea însăși moștenirea greacă.

Dar acest admirabil exemplu de continuitate, de-a lungul a douăzeci și cinci de secole de efort uman, nu este oare în același timp o capcană întinsă Europei? Oare eurocentrismul, propunându-ne mereu valorile lui Platon, Aristotel, Toma din Aquino, Kant și Einstein, nu ne împiedică să profităm de comorile – și de ce să nu folosim o expresie mai directă, de bucuria de a trăi – rezervate oamenilor care se nasc în culturi dezvoltate pe alte coordonate?

Această mare întrebare deschisă spre viitor ne impune înainte de toate obligația de a ne informa. Este adevărat că evoluțiile istorice nu sunt determinate de raționamentele indivizilor.

Este la fel de adevărat că asistăm azi la o „întoarcere a religiosului', confuză încă, pe care n-o putem grăbi sau amâna, și ale cărei forme viitoare nu stă în puterea noastră să le precizăm. Datoria ființelor gânditoare este însă de a acționa față de evenimentele temute sau sperate, în limita capacității firești de cunoaștere.

Riscăm să fim cu toții din nou actorii unor experiențe istorice cu consecințe catastrofale. Un nou obscurantism, social, politic sau religios, pare să pândească viitorul societăților fragilizate de crizele interne și externe; le dezechilibrează însăși puterea lor tehnologică, dându-le capacitatea de a înfăptui mult prea ușor acțiuni greu de gândit în detaliile și implicațiile lor. Să faci opțiuni majore asupra viitorului pornind de la o informare insuficientă este mai mult decât un risc, e o crimă caracterizată prin simpla tentativă. Și este evident că a propune modele de viață spirituală unei civilizații care, după cum arată tendințele actuale, va d&- pinde din ce în ce mai mult de inteligență pentru satisfacerea nevoilor ei materiale, și din ce în ce mai mult de pasiunea oarbă pentru luarea deciziilor politice, e o răspundere pe care gânditorul și-o ia cu înfiorare.

Prin traducerea cărții lui Marc Auge, încercăm^ să aducem o modestă piatră la edificiul reflecției pentru viitor. Întrebându-ne asupra „păgânismului” și „creștinismului” din noi, străduindu-ne să recunoaștem în ce constă darul pe care zeii, venind și plecând cu pasul lor ușor, l-au lăsat omenirii veșnic cufundate în ceața grijii cotidiene, contribuim poate la conturarea chipului nostru de mâine.