Sfântul Macarie Egipteanul - 21 de cuvântari despre mântuire

Cuvântarea I.

Măreția și necesitatea creștinismului.

Întrebare asupra Legii.

Întrebare: Cum poate (Sfântul) Pavel sa spună: „Neamurile (etniile), care nu au lege, își tin ele singure loc de lege”. Daca n-au lege fireasca, atunci cum își sunt lorusi lege?

Răspuns: Acest cuvânt are nevoie de lămurire. Omul lăuntric a fost nimicit; (in urma păcatului strămoșesc); n-a fost insa nimicit (cu totul), caci (într-adevăr) a orbit, dar ochii i-au rămas în parte deschiși; a murit, dar, în același timp, după fire era viu.

Necesitatea dovedirii.

B-l. Nimeni nu poate intra în viața (cea intru Hristos), zice Domnul, decât prin multe încercări (ispite), printr-un lung sir de exerciții (nevoințe), prin (răbdarea) multor ocărî și insulte. Numai astfel strunita, firea (omeneasca) poate intra în Împărăția cerurilor. Fara antrenamente (stăruitoare), nimeni nu pătrunde într-aceasta. De pilda, meseriașul ia un material foarte dur, il vara în foc, apoi il scoate de acolo și-l bate cu barosul, și iarăși il pune în foc pana ce devine mlădios și abia după aceea il transforma într-un vas prelios, folositor stăpânului sau. La fel se procedează și cu ceara. La frig ea este foarte tare; dar cum este încălzită la foc, începe sa se-nmoaie și devine maleabila, luând întocmai chipul pecetei (sau obiectului dorit).

B-2. așa se petrece și cu sufletul. El are mereu trebuință de o cat mai deplina formare, aceasta realizându-se prin antrenarea în focul ispitelor și prin încercări, ca astfel sa ia amprenta chipului desăvârșit al lui Hristos și pecetea cereasca. De asemenea și olarul vara vasele de argila în foc și în apa, punându-le astfel la încercare, alegându-le pe cele rezistente spre a fi folosite, în timp ce pe celelalte le sfărâmă spre a fi complet distruse. Tot așa este și cu cei care înfrunta obstacole, antrenându-se pentru lupta (spirituala și nevăzută). Li se-ntâmplă una din doua: ori ies biruitori din lupte, ori cad și pier; aceasta pentru ca se depărtează de Dumnezeu și se înstrăinează de Viața (adică de Hristos, care este Viața Lumii). Dar cei care rezista încercărilor și nenorocirilor (din timpul luptei), căzând și ridicându-se, zidind iarăși daca se surpa (uneori) zidirea, aceștia sunt cei care primesc răsplata (de la Dumnezeu) și raman de-acum înainte neclintiți. așa este și cu sufletul care se nevoiește (pe calea virtulilor): uneori cade, dar se ridica sau zidește chiar daca pe alocuri se mai surpa și așa mai departe, pana ce va dobândi biruință finala.

B-3. La fel se desfășoară lucrurile și-n viața de toate zilele. Numeroși copii se duc împreună la școală; unii ies de-acolo nedisciplinați (adică derbedei). Alții teatrali în comportare (adică fățarnici), unii niște scandalagii nereușiți, alții vânători sau oameni de carte ori funcționari (publici). Tot la fel și în mănăstiri: cei mai multi dintre ei trăiesc împreună, dar, din libera lor alegere, unii intra în viața (călugăreasca), alții nu.

B-4. și în lumea plantelor, aceleași fenomene: cata vreme planta este frageda și în creștere, nu are tărie și nici nu poate sa se înrădăcineze în pământ, astfel încât, daca se abate peste ea o vreme neprielnica, se usucă; sau când sufla vântul în ea, se clătină puternic și este trântita jos. Când insa și-a înfipt rădăcinile puternic în pământ, nici vremea (nefavorabila), nici iernile n-o pot vătăma, fiindcă este adânc înrădăcinată și puternica. La fel stau lucrurile și cu fraiti: când sunt inca fragezi, fiind foarte mici, au nevoie de multa ocrotire (intru formarea lor). Cei care ucenicesc pentru Împărăția cerurilor au trebuință de îndrumători, care să-i călăuzească pana ce se vor înrădăcina în har și vor deveni neschimbători și neclintit.

Creștinismul se situează în afara de lume.

C-1. Într-adevăr creștinii sunt mai presus de patimi și de demoni, ei fiind stăpâni pe duhurile necurate, nuntași ai (mirelui) Hristos, moștenitori ai lui Dumnezeu. Aceștia au ajuns la desăvârșirea lui Hristos, „la (măsura) bărbatului desăvârșit, la statura vârstei depline”. Nici suferinlele trupești, nici frigurile sau demonii nu-i pot vătăma; ei sunt stăpâni peste toate, încât și animalele veninoase li se supun. Caci primul om, el însuși era stăpân al creaturilor și domnea peste patimi și peste demoni. Dar după ce a calcat porunca, a devenit sclavul patimilor, al demonilor, al focului și al sabiei de foc care păzea paradisul. Venind insa Hristos, oamenii. Prin puterea Botezului, revin din nou la măsura cea dintâi a lui Adam, ajungând stăpâni peste demoni și peste patimi, dușmanul cel din urma, moartea, fiind așternută sub picioarele Lui (adică a lui Hristos). De aceea creștinul trebuie sa stea în afara de traiectoria săgeților răutății și sa caute sa se mântuiască, caci numai astfel își primește partea din întregul răsplătirii.

C-2. Daca, având cei doi ochi sănătoși și fata neatinsa, careva este infirm de mâini și de picioare, înseamnă ca cele doua (mai sus-menționate) sunt bune, iar celelalte sunt bolnave. Or creștinul trebuie sa aibă toate membrele sănătoase și tefere. Armura și lupta creștinului, precum și unitatea armurii și specificul fiecărei lupte se găsesc în afara acestei lumi. De aceea multi dintre oameni nu stiu ce cauta. Ajung meșteri iscusiți în îndeletnicirile pământești, dar nu privesc spre cer și nu cauta sa deprindă arta care-i suie la ceruri. Iar daca întâlnești adesea comercianți sau filosofi, vei constata ca și aceștia sunt ai acestui veac. Taina creștinismului este mare. Iar cercetarea stăruitoare a acestui adevăr este doar pentru cei ce se afla în afara de lume (adică pentru adevărații creștini).

C-3. Sa ne închipuim o cetate mare și într-aceasta toți ar fi nobili. Toți împărați, toți preoți, toți bogați; daca s-ar întâmpla sa se împrăștie toți cetățenii ei, fiecare într-o patrie oarecare, atunci ei devenind locuitori ai acelor laturi, când s-ar întâlni, s-ar socoti barbari și străini unii fata de alții. și numai atunci se vor recunoaște (si stima) unii pe alții, când vor observa ca sunt de aceeași limba și din aceeași cetate. Într-adevăr creștinii sunt ai altei lumi; sunt cetățeni ai altei cetăți, al aceleia a sfinților; ai altui veac, întrucât toți cei ce sunt în Hristos constituie o noua zidire; ai altei înțelepciuni; sunt părtași ai altui Duh, ai altei slave, ai altei bogății, ai altei vrednicii, ai altei voințe, caci au alta gândire (adică minte sau rațiune), anume pe aceea a lui Hristos; ei sunt fiii luminii, fiii mirelui, fiii mângâierii, fiii Legământului cel nou.

C-4. Este adevărat, așadar ca (realitatea harurilor) netrecătoare din ceruri este necunoscuta multora dintre cei care nu tin cont de ea. Sa presupunem ca exista un împărat, care nu-i al acestui veac (adică al acestei lumi). Ca este retor sau filosof, dar nu-i din veacul acesta. Deci, daca este din acea alta lume, el știe limba acelei lumi și se împărtășește de acea alta filosofie. Caci stările acestei alte lumi (de limba și filosofie) nu pot fi cunoscute în realitatea și în lucrarea lor chiar daca înțelepții acestui veac ar studia și bolta cereasca și toate cele de pe pământ. și aceasta pentru ca toate cele materiale sunt supuse imaginației mintii lor, precum și iluziei ochilor lor.

Raul dispare treptat-treptat.

D-1. și prin cate situații trebuie sa trecem ca sa ajungem la Viatal Prin mulțime de încercări. Caci cu adevărat nimeni nu poate sa intre în Viața, daca n-a parcurs calea cea aspra și trecătorile cele groaznice.

D-2. După cum fumul cel întunecos acoperă văzduhul, tot asemeni și puterea satanei a umplut inimile fiilor lui Adam, iar funinginea păcatului a acoperit toate voințele lor. și totuși, unii au rămas prieteni ai adevărului, care, cu toată prezenta funinginei, se ostenesc sa se împotrivească și sa lupte, dar fara sa dobândească îndată partea cea buna, ci prin călătorie și lupta (înverșunată). Aceștia de mai buna și mai vrednica stima sunt decât ceilalți care nu lupta.

D-3. Totuși, un mare număr (din cei din mănăstiri sau din lume) daca au ajuns la un scurt răgaz (in lupta) și au sporit în har se umflă-n pene și se-nfumureaza, socotind ca au ajuns la libertatea (cea lăuntrică) și se numesc (pe ei înșiși) desăvârșiți. Aceștia insa, fara să-și dea seama, au ajuns sa fie tâlhăriți de duhul răutății. Caci cu adevărat nimic n-a pierdut mai mult neamul creștinesc decât trufia. Caci pe Adam șarpele l-a rătăcit de la înaintarea lui spre Dumnezeu, amăgindu-l ca va fi ca Dumnezeu. Cu adevărat, ceea ce este dumnezeiesc se-mpotriveste intru totul mândriei. Iată adevăratele trăsături ale caracterului creștin: acela pe care-l vezi înfometat, însetat, obosit, sărac cu duhul, care se analizează neîncetat pe sine însuși zi și noapte, unul ca acesta este cel ce sta în adevăr. Iar daca vreunul este îndestulat și socotește ca n-are nevoie de nimic, acela-i supus greșelii, precum scrie: „Iată sunteți sătui, iată v-ați îmbogățit”; și mai zice: „Vai vouă bogaților, sclavii acestei lumi”. Acestea sunt adresate celor care-și închipuie deja ca sunt cinevaz. Lar noi sa dam slava lui Dumnezeu. Amin.

Nota: Cf. Cuv. I, 2 și 3, din care se desprinde același adevăr, anume ca lumea cea de sus (supranaturala) nu poate fi cunoscuta decât de creștinii cărora li s-a dat cu adevărat. Totuși pentru creștinii cu inimile curate cele văzute sunt simbolul realităților spirituale.

Cuvântarea II.

Perseverenta intru dovedirea integrării în Hristos.

Victoria lui Hristos.

A-1. Lemnul care nu era o arma, o cruce fara tăria fierului și un trup mort au biruit și au ucis pe diavolul și îngerii lui, ba chiar prin propria lui arma. Astfel Cel mai puternic a ucis pe cel puternic (pe diavolul), biruindu-l. și acum El (Hristos) vine către orice suflet care-L caută cu adevărat. și după ce S-a apropiat de suflet, zdrobește și face sa dispară puterea întunerecului, care întemeiase și stăpânise acel suflet.

Nota: Datorita lemnului crucii, Hristos a biruit pe diavolul, care triumfase prin lemnul din paradis. Aceasta arma puternica i-a îngăduit lui Hristos sa biruiască prin blândețe, fara sa folosească violenta sabiei.

Sa fim părtași la suferințele lui Hristos.

B-1. La randul lui sufletul trebuie sa aibă aceeași dorință și aceeași dragoste fata de Hristos, Care i S-a dăruit, pe cat ar avea o femeie înțeleaptă care văzându-l adesea pe bărbatul ei în temniță pus în lanțuri (pentru ea), s-ar gândi în sine că-i pusa în lanțuri alături de el și sa simtă ca suferă împreună cu el, ba și mai mult, sa simtă că-i chinuita mai mult decât cel întemnițat.

Nota: aceste verbe, Sfântul Macarie le aplica într-un chip simțit la compasiunea mistica a sufletului, mireasa lui Hristos Cel suferind.

B-2. Sa fie precum Maria, care stand în picioare lângă crucea Domnului, plângea cu lacrimi din adâncul inimii și părea ca și ea este răstignita lângă Fiul ei. Așijderea și sufletul, care L-a iubit pe Domnul și în care Acesta a zămislit dragostea fierbinte, acel suflet – care se străduiește cu adevărat sa fie unit cu Însuși Mirele Hristos – trebuie sa fie părtaș pătimirilor Acestuia. Sa aibă pururea înaintea ochilor și să-și amintească de semnele cu care Domnul a fost înfierat pentru el; cat a suferit Cel nepatimitor pentru acest suflet, cum a fost pedepsit pentru el Cel mai presus de orice pedeapsa și cum, fiind chip al lui Dumnezeu, a luat chipul robului; și asa, în toate va suferi și Domnul împreună cu el, va fi pus în lanțuri cu acest om și astfel (acest creștin) va fi împreună slăvit cu El.

Singurătatea morala a sufletului.

C-1. Precum odinioară, prin puterea lui Dumnezeu, piatra a fost rostogolita și îndepărtată de la mormânt, și după cum Maria (Magdalena) L-a văzut pe Domnul, tot la fel, prin puterea și cercetarea Sfântului Duh, piatra care acoperă sufletul, sau, altfel spus valul pacatuluil, este mototolit și azvârlit de acolo din suflet, iar sufletul se va învrednici sa vadă fata lui Hristos și sa se odihnească intru el Duhul Lui cel Sfânt, fiindcă a fost scos și eliberat de piatra păcatului.

C-2. Este adevărat ca orice suflet care iubește pe Dumnezeu este împresurat de demonii cei rai care lupta împotriva lui, nelăsându-l sa înainteze spre Hristos Cel viu. I se întâmplă sufletului aceasta cu voia și îngăduința lui Dumnezeu. Caci este supus ispitelor spre a se verifica daca acesta iubește cu adevărat pe Domnul, daca ramane statornic în hotărâre, fara a tine seama de grelele osteneli; daca nu cumva din trândăvie acest suflet Il va tăgădui (pe Domnul) prin aceea ca refuza osteneala ceruta de cale și în chipul acesta fuge de războiul împotriva duhurilor răutății. și încercarea aceasta este îngăduita, și după ce a stăruit (in calea mântuirii) ani îndelungați, timp în care s-au abătut asupra lui ispitele cele de la duhul răutății, ca astfel sa se constate daca (in sfârșit) se hotărăște pentru Domnul, sau daca, dimpotrivă, sufletul, din pricina delăsării lui, nu s-a învrednicit de nici un ajutor.