Apostol

Apostol de Cezar Petrescu

Halta era în cîmp.

O clădire dreptunghiulară, posomorîtă și hîdă în bura de toamnă. Trei salcîmi piperniciți. O magazie într-o rîlă, pe piloți, cu ușile vraiște. Și cîteva vagoane de prund, ruginite și putrede, răzlețite pe unica linie moartă, uitate poate acolo de la întemeierea Căilor Ferate Romîne. Toate ca în Romînia acelui an, 1908, cu doi ani după mă­reața Expoziție jubiliară și cu un an după epilogul ei: răscoalele țărănești. Toate potopite de-o lîncedă nepă-sare. Toate scufundate în mohorîtele neguri, care nu erau numai ale toamnei, ci se lăsaseră să înece și cugetele.

Un ins mustăcios, cu șapca roșie trasă pe sprîncenele stufoase ca o altă pereche de mustăți, strigă ceva răgu- șit spre vagonul de poștă. Rotunji mîna pîlnie la urechi, să prindă răspunsul.

Nu auzi, nu înțelese sau nu-l mulțumi răspunsul acela, căci păși mînios într-acolo, în noroiul negru, peste băl­toace cu apa murdară, clefăind în hlisa lipicioasă cu galoșii uriași cît exemplarele de reclamă din vitrinele prăvăliilor cu încălțăminte.

„Trebuie să fie un om-reclamă de la galoșii «Triun­ghi»!” gîndi, glumind cu el însuși, Nicolae Apostol.

Dar voioșia lui tinerească îndată se stinse.

N-avea cine-i asculta gluma. Nu era cine să răspundă surîsului vesel cu alt surîs vesel.

Revenit la realitatea încruntată, își tîrî cele două gea­mantane pe treapta vagonului. Căuta cu ochii un hamal.

Nu se arăta nimeni.

Le coborî singur, neîndemînatic; iar rotind privirea, se simți deodată surghiunit, fără vină și fără nădejde, undeva, într-o pustietate dușmănoasă de la capătul lumii.

Altfel, cu totul altfel visase ceasul acesta.

Ploaia îi biciui obrazul.

A fost ca o dojană, ca o deșteptare, ca dușul din di­minețile săptămînii de preparație pentru examene și concursuri, cînd, după ceasuri prea puține de somn, sur­menat, căpăta proaspătă energie sub împroșcarea ghe- țoasă. Își sumeți pieptul și ridică fruntea în ploaie.

A treia oară în două zile îi fulgeră în minte avertis­-mentul directorului bătrîn și blajin cînd i-a pus diploma în mînă, după ce l-a îmbrățișat părintește pe frunte, ca pe-un fecior purces în pribegie:

„Mai ales să-ți amintești aceasta, Nicolae Apostol! N-are să te întîmpine nimeni cu pîine și sare, nici cu urale și flori. Branșa noastră cere un eroism fără glorie. Un eroism mărunt, de toată ziua. Cîteodată mă simt vinovat, Nicolae! Cît timp vă am elevi, datoria mă face să vă pomenesc numai despre lucruri frumoase, răs­punderi mărețe, o viață model, ca pentru o povestire cu morală de abecedar. Cînd vă văd plecînd în lume însă, mi se strînge inima, Nicolae! Știu ce vă așteaptă. De aceea vă sărut pe frunte, ca pe niște flăcăi porniți la bătălie, Unde mulți sînt osîndiți să cadă răpuși. Tu n-ai să fii însă dintre aceia. În atîția ani te-am cunoscut bine. Am toată nădejdea. Ești un flăcău tare. Îți dau numai un sfat, Nicolae. Taina, mă înțelegi tu? taina e să nu deznădăjduiești de la cea dintîi dezamăgire și să n-aștepți nimic de la nimeni. Nimic, decît de la tine!...”

Într-adevăr, nu-l întîmpinase nimeni cu pîine și sare, cu urale și flori.

Nici la minister, la București, unde-a stîrcit o săptă­mînă pe scări și pe culoare; nici la revizorat, în capitala ținutului, ieri și astăzi dimineață; nici aci, în gara pustie de cîmp, nimeni nu arătase vreun semn de emoție că Nicolae Apostol, premiant întîiul în toate clasele școlii normale, laureat la toate concursurile și bucuroasă nă­-dejde a unui lung șir de dascăli, pleca să-și împlinească destinul — în anul de la Mîntuire una mie nouă sute opt!

Un drumeț, necunoscut printre necunoscuți. Aceasta era. Atît, și nimic mai mult.

Omul cu șapca roșie și cu galoși pentru reclama firmei „Triunghi” făcu un semn de eliberare cu mîna. Șeful de tren sună din goarna de alamă, deși nimeni nu era să urce și nimeni să coboare.

Vagoanele se urniră în ploaia sură...

La ultimul macaz, locomotiva prinse putere și se avîntă cu surprinzătoare energie, grăbind să treacă dincolo de pustietățile fumurii, din nou în lumea civilizată, cu orașe luminoase și tumult de mulțimi, cu larmă de glasuri și vitrine pavoazate feeric, cu teatre, muzee, statui și gră-dini rotunjite în alei de-o geometrie savantă, cu o viață care-i va fi de-acum tot atît de himerică și îndepărtată ca existența fabuloasă a locuitorilor din planeta Marte.

Nicolae Apostol rămase între geamantanele lui, în bura învălurată de vînturi.

Omul cu șapca roșie se oprise în prag, scuturîndu-și galoșii enormi și privindu-l curios, ca pe o apariție sus­pectă care strica orînduiala stației de unde nu se urca nimeni și unde nu cobora nimeni.

Tinărul își luă inima în dinți și porni să înfrunte pe reprezentantul galoșilor „Triunghi”.

— Îmi dați voie? întrebă scoțîndu-și pălăria cu o cu­viincioasă sfială.

— Mă rog! Ce poftești? mormăi omul mustăcios, fără să se miște din ușă.

— Sînt învățătorul cel nou de la Ponoare. Apostol. Nicolae Apostol! Nu cunosc locurile acestea. Vin întîia oară aci. Și aș rămîne îndatorat dacă sînteți atît de bun să mă lămuriți cam ce distanță e pînă la sat și cum aș putea ajunge pînă acolo...

Nicolae Apostol vorbea surîzînd cu toată tinerețea lui irezistibilă, care simțea nevoie de simpatie și de voie bună, căci viața nu-i înveninase încă sufletul și nu-i înăsprise glasul. Vorbea încîntat că spune ca din carte și aștepta cu nevinovăție un semn că a cucerit simpatia celui dintîi om întîlnit pe aceste coclauri.

În loc de răspuns, individul cu șapcă roșie, cu mustăți de brigand și cu galoși de reclamă puse el întrebări re­pezi și mînioase:

— Cum asta, domle? Ce fel de vorbă e asta, domle? De unde mi-ai ieșit dumneata învățătorul cel nou de la Ponoare?

— Din tren. Din trenul care-a plecat... continuă să su- rîdă Nicolae Apostol.

Dar încă o dată surîsul se șterse, ucis de încruntarea împrejurărilor.

Urmă, cu alt glas:

— Vreți să vă arăt numirea? O am aci...

Spunînd, Nicolae Apostol pipăi buzunarul de la piept, neputînd să înțeleagă de ce omul cu șapcă roșie pare atît de indignat fără pricină.

— Bine-bine! Lasă numirea! mormăi șeful, de gară. Nu e nevoie s-o văd. Te cred pe cuvînt. N-am încotro!...

— Îmi pare bine că am început să vă inspir încre­dere! încercă iarăși un ton șugubăț tînărul căzut aci din toată lumea.

Omul din ușă îl fulgeră cu privirea severă. Se vedea bine că el nu găsește nimic vesel în toată istoria aceasta. Începu să se frămînte pe loc, amenințînd un personaj necunoscut și invizibil. Se frămînta pe loc fiindcă pro-babil galoșii încărcați de noroi — cîte trei ocale de fie­-care, aprecie aproximativ Nicolae Apostol — nu-l lăsau să se desprindă de pe scoarța planetei, să sară și să se plimbe agitat.

— Va să zică, așa, coane Lascarache? gemu cu un rînjet amar sub mustăți. De ăștia mi-ai fost? Trei luni mă porți cu șosele și cu momele. Iară după trei luni schimbi macazul și mă trimiți pe linie moartă. Biiine, șefule! Are să ne vină și nouă odată chestia la macaz!

Nicolae Apostol privea și asculta cu uimire.

Omul cu șapcă roșie îi ghici nedumerirea și scurtă orice explicație:

— Cu dumneata n-am nimic! Ce ești dumneata, la o adică, de vină? Toată răfuiala are să fie cu domnul Lascarache al nostru. Trei luni mă ține cu vorba că-mi numește pe cumnatu-meu la Ponoare. Îi scot vagoane din pămînt toată vara. Treizeci pentru grîu îmi cere. Poftim treizeci pentru grîu, coane Lascarache! Optspce pentru orzoaică... Poftim, optspce pentru orzoaică, coane Lascarache! Scot vagoanele din pămînt și aștept numi­rea din ceas în ceas. Cînd colo, cazi dumneata plocon!

Tinărul se sili să-și ticluiască o figură cît mai necăjită la amănuntele acestei întîmplări și îngăimă cuvinte de scuză pentru o vină de care era cu totul străin:

— Îmi pare foarte rău, domnule... domnu?

— Atila Gheorghiu! rosti scurt omul mustăcios, arun-cîndu-și numele ca o provocare menită să bage spaima-n dușmani, ca Atila celălalt, poreclit Biciul-lui-Dumnezeu.

— Îmi pare foarte rău, domnule Gheorghiu, că nu­mirea mea e cauza unor...

— Lasă părerile de rău! reteză domnul Atila Gheor­-ghiu. Cunoaștem noi ce fel de păreri de rău. Vrei numaidecît să știi unde-s Ponoarele dumitale? Uite, în­colo! arătă cu mîna spre zare, dincolo de perdeaua ploii, unde se vedeau în neguri lăptoase numai dealuri arate și negre.

Pe urmă, domnul Atila Gheorghiu îi întoarse spatele, izbuti să desclește galoșii giganți de pe scoarța planetei și strigă către cineva din casă:

— Lențo! Unde ești, Lențooo? Vino să afli ce bucu­rie mare ne-a pregătit conu Lascarache al nostru!...

Ușa se trînti în încuietoare de zăngăniră geamurile.

Nicolae Apostol rămase din nou singur, în halta pus­tie, unde coborîse numai de zece minute și atît îi fusese destul să-și descopere un dușman.

Se uită cu strîngere de inimă la geamantanele pără­site în șuroiala ploii.

Unul era vechi.

Îi fusese tovarășul de drum la dusul și la întorsul din vacanțe în tot timpul școlii. Biet geamantan cu pînza cafenie, jupoiată și roasă la colțuri, cu încuietorile ru­ginite, unde încăpuse atîția ani toată mica lui zestre de bursier sărac și orfan.

Dar celălalt geamantan era nou-nouț: îl cumpărase, după îndelungă chibzuială și după aspre economii, cînd s-a eliberat din armată, și îl păzise pînă acum ca ochii din cap. Cerneala inițialelor se prelingea într-o pată violetă. Șuroaiele făcuseră dîră. Pînza începea să se coș­covească; colțurile să se descleie.

Aveau și ele acum o înfățișare de părăsire și de dez­nădejde, ca și stăpînul care rotea ochii de jur împrejur să afle un suflet omenesc.

Le cără pe rînd sub adăpostul iluzoriu al unui salcîm.

De la fereastră, dinăuntru, îl priveau cu o batjocură răutăcioasă șeful de stație, iar de la spatele lui, peste umăr. o femeie în capot sleit de flanelă pe un trup lă­- bărțat — probabil Lența, cealaltă victimă a domnului Lascarache.

Nicolae Apostol trecu pe sub fereastră cu o nepăsare prefăcută și merse în dosul gării să găsească vreo cîr­ciumă, vreun han, vreo căruță.