Aripi de zăpadă - Cireșarii volumul IV

Aripi de zăpadă

CAPITOLUL I

Uriașa cabană, cocoțată temerar deasupra vechiului burg, cu toate camerele, cu toate paturile, cu restaurantul, bucătăria, holurile și sălile de distracție, dar mai ales cu spațiile albe și cu pîrtiile de schi dimprejur, fusese reținută pentru elevi, ca în fiecare an la începutul primei vacanțe și înaintea sărbătorilor de iarnă. Ninsese mult și mai ningea uneori, noaptea, cu fulgi mari care se împotriveau blînd întunericului; soarele se dăruia limpede și fără părtinire fiecărei zile, din depărtări prietene; razele lui nu topeau, dar nici nu înfrigurau prea tare; vînturile întîrziau mai întotdeauna prin alte hăuri, doar spre dimineață se burzuluiau cîtva timp, înecîndu-se în vîrtejuri albe, pufoase, dar se potoleau repede pentru a nu înspăimînta tinerețea.

"Era vreme frumoasă!" spuneau toți cei care voiau să dea a înțelege că apucaseră peacolo, altădată, răscoale și vijelii cumplite. "Nici nu se putea vreme mai bună pentru concursurile de schi!" spuneau alții care voiau să dea a înțelege, plimbîndu-și triumfători tuleiele, că erau veterani ai concursurilor școlare de iarnă. "Era grozav!" spuneau toți, fără excepție. Și într-adevăr era grozav.

Se adunaseră elevi din toate liceele țării. La fiecare minut se făceau noi cunoștințe, se legau și se dezlegau prietenii, se formau grupuri și scăpărau rivalități, se organizau antrenamente și demonstrații de virtuozitate terminate, nu rareori, cu rostogoliri și aterizări involuntare, de un comic irepetabil, se încăierau, mai ales profanii, în pronosticuri vehemente și... nestatornice, iar seara, înainte de culcare, întreaga cabană intra în zodia farselor. Aici, fantezia nu mai avea margini. Chiar în prima seară, toți elevii se adunaseră în sala de cinema pentru a se întîlni cu celebrul Toni Sailer, în carne și oase, invitat în țară la premiera unui film în care juca rolul principal. Imediat după terminarea filmului apăru și Toni Sailer pe scenă, urmat de un cortegiu întreg de admiratori și admiratoare. Parcă sărise chiar de pe ecran, pentru că era îmbrăcat în costumul ultimei scene, întrebări și răspunsuri, mai ales emoții și autografe, pînă ce faimosul campion olimpic și mai puțin faimosul actor de cinema începu să bată din palme pentru a cere liniște. Cînd se topi și ultima șoaptă, se recomandă: Hans Bürger, elev în ultimul an la o școală de artă. Fusese prima farsă care declanșase rafala. Cîte nu se făceau! De la poștele lui Oșlobanu pînă la ședințe de iluzionism care transformau puștii în părinți, părinții în ciomege, ciomegele în tărgi, tărgile în sicrie, iar din sicrie săreau pisici, căței și mingi de fotbal. Cu două zile înaintea concursului, cineva lipise un afiș care anunța că după cină vor sosi la cabană, pentru o oră de încălzire morală, campioana și campionul național la combinata alpină. Exact la ora promisă năvăliseră în sala de recepție vreo treizeci de perechi de campioni naționali: unii pe uși, alții pe ferestre, alți de sub scaune, alții din cabina suflerului, alții coborînd de pe niște coloane.

Dar și spectatorii erau pregătiți să întîmpine farsa. Aduseseră multe cu ei: pungi cu faină, cu zăpadă, cu funingine, cu praf de scărpinat, funii, sfori, bandaje, sîrmă. Odată imobilizați și machiați, campionii fuseseră luați pe sus și duși cu nemaipomenit alai pe terasa uriașă de la etajul întîi, iar de acolo aruncați fără teamă în movilele de zăpadă anume pregătite. Probabil că nu din întîmplare, ci ca o reacție la nesupunerea ei violentă, una din perechi fusese frecată, muștruluită și tăvălită prin zăpadă mai rău decît toate celelalte, de fapt mai bine decît toate celelalte perechi. Pentru că se zbătea și striga cel mai tare: "Noi sîntem adevărații campioni! Noi sîntem adevărații campioni!" Și, bineînțeles, erau... Numai tinerețea veritabililor campioni și spaima galbenă care paralizase brusc spectatorii îndreptaseră pînă la urmă lucrurile.

Nu se putea ca în acel noian de farse, care-l transformase pe directorul cabanei în cel mai mare jocheu englez, iar pe o ziaristă timidă și speriată în soția lui, să nu-i vină cuiva ideea celei mai năucitoare farse: în cabană, chiar printre concurenți se aflau, incognito, cireșarii! Fusese o farsă de dimineață, lansată în restaurant, chiar cînd concurenții își terminau micul dejun. Din clipa aceea, toate denumirile și chemările se schimbaseră ca prin farmec. Orice elev mai micuț și mai blond și, obligatoriu, cu nasul cîrn sau împins cu degetul în sus, se numea Tic. Orice vlăjgan cu umeri lați și cu mers de atlet se numea Ursu.

Brunetele își făcuseră la repezeală codițe, unele mai scurte decît degetul, pentru a se transforma în Maria, blondele își îndesau părul sub căciulită, lăsîndu-și numai cîteva șuvițe pe frunte, pentru a se confunda cu Lucia, rotofeii timizi și cu ochii întrebători își retrăgeau capul între umeri și se strigau Dan... Cei care-și spuneau Ionel își duceau mîna la ceafă și loveau cu cotul brațul vreunei negricioase. Alții, cufundați în meditație, priveau ca din depărtări agitația terestră din jur sau căutau, cu licăre de spaime în priviri, chipurile unor fete îmbrăcate în alb... În tot restaurantul nu se auzea altceva decît: Victor, Maria, Dan, Tic, Ionel, Lucia, Ursu... Denumiri însoțite de rugăminți, de destăinuiri, de provocări, de amenințări. Mănuși nu se aruncau, pentru că era cam frig afară.

― Ascultă, bă Terchea! N-o mai fă pe Victor, că-i spun lui Ursu cum l-ai înjurat...

― Mamă dragă! Crezi că aș deveni și eu mai interesant dacă m-aș uita toată ziua, ca tine, într-o oglindă albastră?

― Nesuferitule! Răule! Nu puteai și tu...

― Formidabilă prăjitură! se întîmpla să se bucure vreun întîrziat oarecare.

― Depinde... Tot proteine, glucide, grăsimi și vitamine. Ba chiar predomină vitaminele liposolubile...

― Degeaba! Mă imiți foarte prost. Mai citește o dată cărțile. Și încă o dată.

― Le-am citit de douăsprezece ori pentru că sufeream de narcisism... Înainte de peșteră. Brrrr!!

― Cine mi-a furat vorba? Asta o spun numai eu!

― Zău, Ticușorule? Hai mai bine să facem o gigantică!

Erau atîția cireșari acolo, și foloseau cu atîta fidelitate fraze din primele cărți, și se priveau unii pe alții cu atîta complicitate: Tic pe Maria, Lucia pe Ursu, Victor pe Ionel, Dan pe toți, speriat, așteptînd trăsnete în creștetul capului, încît s-ar fi pierdut în hărmălaie și mulțime, fără să fie recunoscuți, și mai ales fără să fie luați în serios chiar veritabilii cireșari. Și, bineînțeles, cireșarii erau! Da, cireșarii cei adevărați, cei care trecuseră prin Peștera Neagră, cei care descoperiseră Castelul celor două cruci, cei care salvaseră tanagralele erau acolo! Dar nimeni nu-i recunoscuse, pentru că nu voiau să fie recunoscuți. Iar după farsa de dimineață, puteau să strige ei sus și tare cine sînt, că nu iar fi crezut nimeni. Alți elevi, prin aplomb și imitație, păreau mai veritabili decît ei.

Așa se face că la antrenamentul de dimineață porniră spre pîrtiile de coborîre... vreo două sute de cireșari. Și asta după ce unii se retrăseseră din farsă pentru că aveau o înfățișare prea anticireșărească. Oare unde erau adevărații șapte?

download carte........adăugat link nou