Castelul fetei în alb - Ciresarii volumul II

Castelul fetei în alb

CAPITOLUL I

1

În orășel se aciuase liniștea zilelor de vară. Tinerii plecau dis-de-dimineață la scăldat, lăsînd curțile, străzile și mahalalele pustii, moleșite și tăcute. Spre seară se pornea un oarecare freamăt care se risipea însă la primele adieri ale nopții, cînd orășelul își așternea docil străzile la picioarele perechilor visătoare. Era vară și cald, era vacanță, era un oraș mic, era monotonie, lene, amorțeală, adică tot ceea ce nu se potrivește tinereții. Pentru că tinerii erau acei care sufereau cel mai mult în orășel. Și era cald și era moleșeală și nimic neobișnuit nu se profila încă în zarea vremii.

Un timp, toți tinerii, și nu numai ei, își obosiseră gura tot povestind și lăudînd isprava Cireșarilor în Peștera Neagră. Dar gloria, cu cît crește mai repede, cu atît dispare mai repede. Mai ales într-un orășel unde zgomotul unei ferestre sparte în centru se aude în același timp în toate mahalalele. S-au spus vrute și nevrute pe socoteala Cireșarilor, dar se știe că orice melodie cîntată prea des începe, după un timp, să obosească. Singurul care nu prea părea încîntat de cele spuse cîndva de un mare spirit al omenirii despre glorie era, bineînțeles, Tic. Pentru el gloria nu se asemăna cu acele cercuri pe care le stîrnește căderea unei pietre în apă, cercuri din ce în ce mai mari, tot mai mari, pînă ce dispar pe nesimțite în luciul apei. El continua să creadă în ea și de aceea, mai în fiecare zi, spre seară, alerga la frizeria "Higiena" în căutare de admiratori, dar cum frizeria nu prea era vizitată de clienți, strădania lui Tic era cam în van. Îndurerat în adîncul lui, prichindelul cel cîrn și ciufulit asculta întotdeauna înainte de plecare replica necruțătoare, mereu aceeași, pe care o rostea tatăl lui Dan:

― Domnule, oamenii din orașul nostru au două mari păcate: nu se rad și nu-și iubesc copiii.

Și Tic pleca puțintel mai înviorat spre casă.

Cireșarii sufereau cumplit din cauza căldurii, a moleșelii, a inactivității și mai ales din cauza unor despărțiri neprevăzute. Victor plecase pentru cîteva săptămîni undeva în străinătate, într-o tabără tinerească, iar Ionel își petrecea o parte din vacanță, departe, împreună cu familia. Ursu lua parte la tot felul de concursuri sportive, se pregătea mai ales pentru un meci amical de box cu campionul național de juniori, iar ceilalți, Maria, Dan, Lucia își petreceau timpul citind, scriind, visînd.

Și nimic neobișnuit nu se profila încă în zarea vremii.

Dacă Tic nu s-ar fi dus în ziua aceea la școală, să-l caute pe moș Timofte, poate că prietenii noștri Cireșarii ar mai fi lîncezit vreo cîteva zile. Și se mai poate, cine știe? ca vizita aceasta întîmplătoare a lui Tic să însemne chiar mai mult decît un strigăt menit să zgîndăre și să ațîțe pe candidații la lene și plictiseală.

Tic n-a văzut la început în curtea școlii decît un bărbat străin plimbîndu-se cu un moș Timofte foarte bucuros, ceea ce, bineînțeles, nu i-a stîrnit nici o exclamație, nici măcar o întrebare, cu toate că nu mai zărise personajul acela niciodată pînă atunci în oraș. Dar puțintel mai tîrziu, Tic a văzut altceva. Ceva care i-a furat toate privirile, emoțiile și preocupările. Toți cei care au copilărit în orașe mici de provincie vor înțelege atît de bine reacția prichindelului!

Lîngă cișmeaua din curtea școlii... era o fată! O fată brunetă, cu părul scurt, ondulat, îmbrăcată într-o rochie foarte albă. Tic n-avea încă vîrsta aceluia care în fața unei asemenea arătări își duce mîinile la buze și-și șoptește: "Doamne, ce frumoasă!" Băiatul cîrn și ciufulit, incarnație perfectă a tot ce e practic și concret, și-a pus o singură întrebare: "Cine e?"

Pentru a nu fi descoperit și a nu fi silit să roșească, Cireșarul a calculat că nu are altceva mai bun de făcut în calitatea sa de iscoadă, ― calitate pe care și-o asumase ad-hoc și fără consimțămîntul nimănui ―, decît să se furișeze în curtea școlii și să-și aleagă cel mai sigur post de observație. Și pentru că nimeni nu cunoștea mai bine decît el labirintul vizibil și invizibil al școlii, precum și căile de intrare și de ieșire din labirint, în mai puțin de un minut, după ce sărise gardul la adăpostul unui trunchi de copac și se strecurase ca un șarpe printre tufe și tarlale de flori, își fixă postul sub scara mare de piatră într-o firidă triunghiulară. De acolo, din întuneric, urmări cu privirile, cu tresăririle și cu auzul uimitoarea apariție albă.

Fata cu păr negru, ondulat rămăsese nemișcată, încremenită, tot acolo lîngă cișmea, cu privirile furate de zarea albastră. Atitudinea ei i-a inspirat puștiului prima remarcă: "Asta seamănă cu soră-mea: pesemne că spune în gînd poezii". Iar cînd fata în alb a început să-și scuture capul și să taie cu un gest iute aerul, Tic a făcut o remarcă mai puțin amabilă, pe care însă a atenuat-o imediat: "Asta pare și puțintel zănate... sau poate că o fi atacat-o vreo viespe".

Numai atunci cînd, trecînd pe lîngă scara de piatră, fata în alb a rostit cu voce rea și sigur înțepătoare: "Ce proști sînt spionii în orașul ăsta!", lui Tic i-au înghețat toate gîndurile, ba chiar și buzele puțintel deschise, nemaifiind în stare, pentru un moment, să facă altă remarcă. Și-a revenit însă după cîteva clipe și, ca să nu se dea bătut cu una cu două, a scos o limbă strașnică în direcția fetei, după care a adăugat amenințător: "Las-c-o să vezi tu, deșteapto!"

Nu se poate ști foarte precis ce planuri i-au trecut atunci prin cap lui Tic. Prichindelul avea însă în mîinile lui o tobă de vești cu care trebuia să scoale și morții din morminte. Ceea ce însemna, la urma urmei, o victorie.

Iată cum întîmplarea l-a adus pe băiatul cîrn și cu părul de aur în situația de a semnala, primul, faptul neobișnuit care apăruse în orășel sub înfățișarea unei fete negricioase, visătoare, istețe, îmbrăcată într-o rochie foarte albă. 2

Tic avea nevoie deun prim confident și în două clipe îl și alese. Dan. Era o alegere... obligatorie, pentru că avusese grijă dis-de-dimineață să se certe cu soră-sa din pricina unei flori; adică, fără încuviințarea Mariei, rupsese cele mai frumoase flori din grădină ca să-și întocmească un ierbar, nemaipomenit, și la mustrările ei, o confundase mai întîi cu o soră invidioasă, apoi, pe măsură ce ea ridica glasul, el se cufunda în tăcere, pentru ca fața și limba lui colaborau de minune la nașterea unor strîmbături și măști atît de caraghioase că orice caricaturist și actor ar fi crăpat de invidie. Cu Ursu nu se certase, dar nu știa de unde să-l ia pentru că în fiecare dimineață se antrena în secret, undeva, departe, pe malul rîului.

Dan citea de zor la umbra unui nuc bătrîn în spatele casei.

Tic îl găsi, își băgă mîinile în buzunare și tușind boierește trecu de cîteva ori prin fața lui. Dan era atît de cucerit de lectură, încît își uită obligațiile de gazdă. Prichindelul dădu însă altă interpretare purtării sale și se gîndi imediat la răzbunare. Cu cel mai senin aer din lume, rosti ca pentru sine:

― Zău că era foarte simpatic, păcat de el.

Zadarnic. Dan întoarse liniștit fila.

― Poate că n-o să-i taie piciorul. Sau poate c-o să i-l taie numai de la genunchi. Tot ar fi ceva.

Imperturbabil, lectorul se întoarse pe partea cealaltă.

― Și totuși e cel mai bun frizer din oraș...

De astă dată, Dan sări în sus ca un resort:

― Cine, mă? Ce s-a întîmplat? și azvîrli cartea aiurea.

― A, aici erai? Nu te văzusem... Știi...

― Ce-i cu piciorul, mă? Care frizer? Ce s-a întîmplat?

― Care picior de frizer? întrebă Tic cu o uimire provocatoare.

― Păi n-ai spus că o să-i taie piciorul celui mai bun frizer din oraș. Îți bați joc de mine, mă cîrnule?

― Eu? Am spus asta? Poate-ai visat, mă necîrnule. Eu mă gîndeam la cățelușul lui Ifrim. Șia rupt săracul piciorul, și știi era atît de simpatic, cățelușul...

― Și cu frizerul? N-ai spus tu că frizerul...? Cînd ți-oi trage un picior...

― Mai întîi ― îl întrerupse Tic ― încă nu s-a născut derbedeul care să-mi poată trage mie un picior. Și apoi, cînd am văzut că nici nu-ți pasă de sărmanul cățeluș, m-am întrebat: cum se poate ca un asemenea băiat nemilos să fie fiul celui mai bun frizer din oraș?... Eu cred că tu ai ceva cu mine dacă mereu îmi iei pe dos spusele și te răstești la mine de parcă... Și te-aș ruga să nu mă mai faci cîrn. Eu, dacă aș fi în locul tău și aș vrea să insult un cîrn, aș găsi ceva mai deștept. Mopsule... sau măgarule!...

― Dar ce, măgarul e cîrn?

― Dar ce, tu ești cîrn?

Dan intrase bine în cursa lui Tic. Fusese întrerupt din lectură, fusese îndepărtat pe nesimțite și cu artă de la istoria cu tăierea piciorului și cu frizerul cel mai bun din oraș, ba mai primise, la urmă, și o insultă strașnică. Să continue conflictul, era fără speranță. De aceea își schimbă atitudinea:

― N-ai venit tu degeaba aici, cîrnule. Trebuie să ai ceva în cap.

De astă dată Tic înțelese porecla ca o manifestare de simpatie, așa cum era în realitate, și socoti încheiată răzbunarea împotriva lui Dan. Era cazul și momentul să înceapă atacul adevărat:

―Care-i femininul de la Harap Alb?

Dan îl privi zăpăcit. Va să zică musafirul continua să-l batjocorească.

― Dacă-i vorba pe-așa, zise el supărat, eu țin să te-anunț că n-am terminat cartea.

― Pe cinstea mea că nu glumesc. Mă interesează femininul de la Harap alb.

Vocea lui Tic, intonația, aerul feței exprimau atîta seninătate, încît Dan se lăsă convins.

― Dar ce, tu nu știi?

― Nu știu cum să zic: hărăpiță sau hărăpoaică?

― Cred că-i mai bine hărăpoaică...

―Nu se poate! Sună urît. Nu-i așa?

― Atunci zi hărăpiță!

― Nu cred că merge. Sună cam alintat. Alt feminin nu există?

― Dar ce ai tu la urma urmei cu acest feminin? îl întrebă Dan la capătul răbdării. Altul, eu, în capul meu, nu găsesc.

― Hărăpoaică nu merge că nu-i urîtă. Hărăpiță, la fel, nu merge că-i antipatică... Oare să-i zic Hărăpina albă?

― Zi cum vrei. Poți să zici și hărăpina și hărăpelă și hărăpoaie, ce mă-ntrebi pe mine? Dar stai, stai... despre cine-i vorba? Ce hărăpina?

―Aha! te-ai trezit. Am întîlnit-oîn curtea școlii. Adică n-am întîlnit-o. Cum să-ți spun?...

Ne-am observat reciproc pe furiș. Dar am crezut că numai eu stau la pîndă.

― Spune o dată! Despre cine e vorba?

― Dac-aș ști... și Tic se apucă să-i istorisească întîlnirea neașteptată din curtea școlii.

Dan îl ascultă cu ochii mari, fără să-l întrerupă, deși curiozitatea îi era ațîțată la culme.

― Ești sigur că nu-i din orașul nostru? Sigur, sigur?

― La fel de sigur cum știu că soră-mea e din orașul nostru și că e o scîrboasă... Ca și celelalte. De altfel și seamănă, continuă Tic amintindu-și povestea cu florile, sînt amîndouă niște hărăpoaice și-s amîndouă împotriva mea. Mai bine să-i zic hărăpoaică albă...

― De ce să-i zici și albă?

― Dac-ai vedea ce rochie albă are... Ca zăpada...

― Ți s-a părut ție, pesemne că ea e negricioasă.

― Ei și! Eu tot Hărăpina albă o să-i zic.

― De cît timp e în oraș?

― Nu știu sigur, dar bănuiesc că de cîteva zile...

― Ce te face să crezi asta?

― După felul cum calcă prin curtea școlii și pe stradă. Se vede că nu merge pentru prima oară.

― Aha! Va să zică, e de cîteva zile aici și nici nu s-a gîndit să ne cunoască, descoperi Dan imediat. Trebuie să aibă ea ceva fumuri în cap.

― Ba a și încercat să-și bată joc de noi cînd a spus că în orașul nostru spionii sînt proști.

― Ceea ce înseamnă că te-a observat, că a auzit despre noi și într-adevăr a vrut să-și bată joc de tine, făcîndu-te iscoadă nătîngă. Vorbește cu două înțelesuri. Ceea ce înseamnă că nu e proastă.

― Ba e proastă și-i arăt eu! se înfurie Tic.

― Ce să-i arăți? Trebuie să procedăm diplomatic, s-o punem ușurel la punct și dacă-i fată de treabă...

― E-o îngîmfată fără pereche, am văzut eu, se înfurie prichindelul, dar imediat se domoli. Și cum am putea oare să ne batem puțintel joc de dînsa?

― Hai să-i facem o scrisoare, propuse Dan. Dar cine i-o dă? Cine face pe factorul nevăzut? ― Cine altul? Eu! Mă deghizez în oficiu P.T.Tdacă vrei.

― Știi unde stă?

― Aflu eu înainte ca tu să termini scrisoarea.

Dan primi fără mofturi invitația subînțeleasă de a compune scrisoarea, iar Tic își asumă imediat sarcina de detectiv.

download carte...adăugat link nou