Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze

Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze de Belle de Jour.

Prefața

EU SUNT BELLE DE JOUR

de Dan Sociu

“Anal sex is the new black”, proclama Belle de Jour pe 9 ianuarie 2004, într-un web-jurnal citit zilnic de peste 15 000 de vizitatori. Proclamația, de fapt “descoperirea antropologică” a lui Belle a fost imediat preluată de presă și în special de revistele glossy, intrând astfel în folclorul urban. Afirmația este cât se poate de sarcastică, iar o bună parte din umorul acesteia se pierde la traducere. “Sexul anal este nouă modă” ar fi cea mai bună variantă în limba română, amuzantă în sine, dar frustrantă pentru cei care cunosc sensul sintagmei “the new black”. Coco Chanel afirma cândva că țoalele negre vor fi veșnic la modă. Ceea ce nu-i împiedică pe cei care stabilesc trendurile să redescopere periodic gaura din macaroană. De aici și ironia lui Belle: sexul anal, sexul în general nu sunt chestiuni care țin de trend, în schimb discursurile despre sex sunt.

Într-o lume suprasaturată și, în același timp, flămândă de astfel de discursuri, într-o epocă în care se presupune că s-a spus totul și că, cel puțin la nivelul narațiunilor cotidiene, nu mai există tabuuri, într-o Mare Britanie sufocată de publicații erotice, filme, seriale și emisiuni de televiziune care mustesc de sexualitate, te poți întreba - și presa britanică încă se mai întreabă - de ce dracu' au ajuns blogul lui Belle de Jour, apoi și cartea “Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze” pe lista best-seller-urilor? Ce anume a adus nou pe piață acest anonim care se ascunde sub un pseudonim ușor pretențios (“Belle de Jour” este un film al lui Luis Bunuel, povestea unei femei din înalta societate care se prostituează)?

În primul rând, Belle scrie despre prostituție și sex, subiecte întotdeauna valoroase pentru entertainment, dar o face din perspectiva unei femei de 28 de ani, absolventă de studii superioare și licențiată în filologie - la un moment dat, între două autofisting-uri, își face timp și pentru construirea unui mic eseu despre degradarea progresivă a traducerilor din literatură universală - și, mai ales, dotată cu mult umor și spirit ludic.

Consumatorul european cât de cât educat este sătul de pornografie de proastă calitate - da, există și una de bună calitate! -, lipsită de inteligență, mocirloasă, însemnările lui Belle de Jour, s-o spunem din capul locului, nu țin de zona pornografiei. Dimpotrivă, poveștile fierbinți - de multe ori fierbinți la propriu, pentru că fata noastră, cu toate că urăște epilatul, adoră să fie picurată cu ceară -, deși destule, nu ocupă prea mult spațiu în economia cărții. Belle ne reamintește că sexul nu e atât despuiere, cât înveșmântare, ascundere, în toate sensurile. The Times remarcă faptul că ceea ce Belle pune pe ea - de la genele false până la sutienul cu burete - este mai important decât ceea ce dă jos de pe ea. Sexul în sine înseamnă deghizare. De cele mai multe ori, dintr-un fel de naivitate proprie gândirii magice, avem impresia că, din clipa în care am rămas goi, față în față, izolați temporar de restul lumii, automat ne-am plasat într-o zonă adamică, pură, fără neclarități sau dubii asupra identităților noastre. Rolurile pe care le joacă zi de zi pentru clienții săi Belle de Jour, transformările ei, reinterpretările pentru fiecare bărbat în parte sunt tot atâtea provocări pentru ceea ce ne-am obișnuit să numim “viața noastră reală” care este, nu-i așa?, opusă cu totul “vieților artificiale”, cum e cea a lui Belle.

Sursa enormei curiozități, dar și a unei puternice aversiuni față de autoarea (sau autorul, autorii?) acestei cărți vine tocmai din lejeritatea și plăcerea ei de a se juca. “Cine e, domle', această Belle de Jour?” e aproape un joc de societate, dar și subiect de dispute aprinse. Au fost puși pe urmele ei detectivi literari, au fost consultate prostituate experte.

Una dintre ele, o madamă venerabilă din Londra, a demontat cu argumente foarte victoriene “baza tehnică”, foarte bogată, de altfel, a relatărilor lui Belle: “Eu nu le las pe fetele mele să fie înjosite. E imposibil ca un client să-și permită să ejaculeze pe chipul vreuneia”. Dacă internetul permite, chiar încurajează asumarea unor identități false există și metode de a le scoate la lumină. Detectivii literari sunt, de obicei, profesori universitari angajați de poliție, de ziare și de diverse agenții pentru a stabili așa-numitele “mărci stilistice” ale unui autor, adică felul special, de preferință unic în care acesta folosește o expresie sau alta, precum și zonele de interes ale acestuia, temele preferate și obsesiile. Pornind de la aceste indicii, foarte puține nume ascunse după pseudonime reușesc să scape. Belle de Jour nu a fost încă prinsă, în schimb au fost găsiți câțiva “suspecți”. Nu-i mai înșir aici, în general sunt nume necunoscute publicului românesc, trebuie să menționez însă că au o trăsătură comună: nu sunt prostituate. O revelație care i-a descumpănit pe mulți cititori “serioși”, din cei care jură numai pe realismul agresiv și plictisitor. “Belle de Jour ne minte!”, se indignează aceștia, ignorând faptul că toate faptele sunt, într-o măsură mai mică sau mai mare, niște ficțiuni. Cu atât mai mult când e vorba de sex sau internet, în acest caz o combinație dintre cele două. Sexul presupune joc și convenție, escrocherie inofensivă și deghizare. Și asta peste tot în lumea animală, cum au demonstrat mari etologi, precum Konrad Lorentz și după cum o arata documentarele de pe Animal Planet. De asemenea, autorul unui jurnal, intim său public, oricât de autentic s-ar vrea, nu face altceva decât să ficționalizeze.

Dacă Belle de Jour e “pe bune”, foarte bine. Ne distrăm, citind-o, și mai și învățăm câte ceva. Cum ar fi, de exemplu: “Să-ți sugi burta când ești dezbrăcată nu este un gest care să te facă o femeie futabilă. Să-ți arzi o palmă peste popoul amplu și să-l inviți să urce în șa.” Totul e să nu o luăm pe autoare prea în serios, atitudine sănătoasă pe care ea însăși, implicit, o recomandă. De câte ori a fost consultată de diverse comitete și comisii în problema eternă a legalizării prostituției, răspunsul ei (sau al lui, al lor?) a fost un abia stăpânit, din politețe, hohot de râs. Dacă Belle e, oroare!, un simplu cetățean, scriitor profesionist sau nu, care a simțit, cine știe din ce motive, să-și facă un blog în care să fantazeze, poate fi învinuit de ceva? De imoralitate? Dar ce-l îndreptățește pe puritanul - voaiorist cât încape, de fapt - care citește asemenea bloguri să acuze?

Până la urmă, cine e Belle de Jour, de ce a ales ea o asemenea meserie și ce câștigă cititorul pătrunzându-i în budoar? Un posibil răspuns la toate cele trei întrebări îl dă următorul fragment:

“ Jeudi, le 4 decembre

16 Noiembrie 2009

Unul dintre cele mai mari “mistere” ale literaturii contemporane și-a găsit rezolvarea. După ani întregi în care editori, jurnaliști și detectivi au încercat s-o deconspire, autoarea blogului care a generat o carte publicată în peste 30 de țări, inclusiv în România - “Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze” (Editura Trei, 2006) - și-a dezvăluit singură identitatea. Prostituată de lux cu talente literare este Brooke Magnanti (34 de ani), o cercetătoare în domeniul neurotoxicologiei și a epidemiologiei cancerului la un institut din Bristol. Săptămâna trecută, Magnanti l-a sunat pe unul dintre criticii publicației “Sunday Times”, anunțând că vrea să renunțe la anonimat. “Nu-mi pare rău” Prostituția de lux devenise o soluție pentru Brooke Magnanti în 2003, când studia pentru lucrarea de doctorat la Universitatea din Sheffield. Banii erau pe sfârșite, un loc de muncă în domeniu era imposibil de obținut fără doctorat, iar timpul nu-i permitea un job permanent. Prin urmare, a contactat o agenție de escortă și a început o viață secretă, pentru 300 de lire pe noapte. În același timp, sub pseudonimul “Belle de Jour” - preluat dintr-un film de Luis Bunuel, cu Catherine Deneuve - și-a descris experiențele intime pe un blog devenit celebru. “Nu-mi pare rău pentru ce le 14 luni de prostituție, mai rău m-am simțit în legătură cu scriitura mea”, spune Magnanti pentru “Sunday Times”.

În România, experimentul Belle de Jour a generat o variantă autohtona, “Belle de Nuit. Aventurile intime ale unei prostituate de lux bucureștene” (Editura Trei), o carte lipsită întru totul de forța primeia, a cărei autoare este încă o necunoscută.

Această carte nu ar fi fost posibilă fără sprijinul și răbdarea unor oameni ca Patrick Walsh și Helen Garnons-Williams, precum și ale personalului și colaboratorilor lor, cărora li se datorează multe mulțumiri.

Primul lucru pe care trebuie să-l știți este faptul că sunt o curvă.

Și n-o spun cu superficialitate. Nu folosesc cuvântul că o analogie pentru lucrul într-un birou sau trudă în noile forme de comunicare în masă. Mulți dintre prietenii mei vă pot spune că să muncești ca angajat temporar timp de un an sau să ajungi să lucrezi în vânzări echivalează cu prostituția. Nu e așa.

Știu asta pentru că am fost angajată temporar și m-am regulat pe bani, iar cele două situații nu sunt deloc similare. Nu sunt nici măcar de pe aceeași planetă. E vorba, de-a dreptul, de sisteme solare diferite.

Al doilea lucru e faptul că locuiesc în Londra. Aceste două amănunte s-ar putea să fie sau să nu fie înrudite. Nu e un oraș ieftin. Ca majoritatea prietenilor mei, m-am mutat aici, după universitate, cu speranța de a-mi găsi o slujbă. Dacă nu una bine plătită, măcar una interesantă sau populată exclusiv de bărbați chipeși și buni de însurătoare. Dar astfel de posturi sunt rare pe pământ. Astăzi, mai toată lumea studiază ca să lucreze în contabilitate, inclusiv prietenii mei A2 și A3, care sunt respectați în cercurile lor academice. Doamne Dumnezeule - o soartă mai rea decât moartea. Contabilitatea bate până și mediul universitar la categoria “ocupații neatractive”.

Prostituția înseamnă o muncă permanentă, dar nu solicitantă. Cunosc o mulțime de oameni. E drept, aproape toți sunt bărbați, pe cei mai mulți dintre ei n-o să-i revăd niciodată. Mi se cere să mi-o trag cu ei indiferent dacă au corpul plin de alunițe păroase sau au în gură un total general de trei dinți, ori vor ca eu să le recreez o fantezie în care e vorba de profesoară de istorie dintr-a șasea. Dar e mai bine decât să stai cu ochii pe ceas până la următoarea pauză de ceai într-o sală sinistră, plină cu angajați. Așa că atunci când prietenii mei scot din nou din sertar obosită analogie dintre lucrul la o firmă și prostituție, dau din cap cu înțelepciune și “compătimesc” cu ei, în timp ce ne bem cocteilurile și ne întrebăm unde s-au dus toate promisiunile tinereții.

Ale lor se află probabil pe șoseaua care duce la suburbii. Ale mele își desfac în mod regulat picioarele pentru bani.

Toate acestea nu înseamnă că saltul la prostituția ca profesie în toată regula s-a produs peste noapte.

Am ajuns la Londra la fel ca alte câteva mii de proaspeți absolvenți de universitate. Având doar puține datorii din studenție și ceva bani puși deoparte, am crezut că eram aranjată pentru câteva luni, dar surplusul meu a fost rapid înghițit de chirie și de o mie de cheltuieli neînsemnate. Programul meu zilnic consta în studierea atentă a paginilor cu oferte de serviciu, scrierea unor scrisori de motivație entuziaste și lingușitoare, deși știam că nu voi fi chemată niciodată la interviu, și masturbarea furibundă de dinainte de culcare, în fiecare noapte.

Masturbarea era, de departe, partea cea mai plăcută a acelor zile. Mă închipuiam angajată ca mecanic de testare la o fabrică de materiale de birou, post care-mi impunea să-mi prind niște agrafe imense de partea interioară a coapselor în vreme ce cineva mă regula viguros. Sau că sunt asistentă personală a unei puternice “dominatoare”, legată cu cătușele de biroul ei și “mâncată” la păsărică de o altă sclavă, care la rândul ei stătea înfiptă într-un dildo. Sau că plutesc într-o cameră de izolare senzorială și mâini nevăzute mă ciupesc de piele, gesturi la început blânde, apoi dureroase.

Londra nu era primul oraș în care locuisem, dar era cu siguranță cel mai mare. Oriunde altundeva poți avea șansa să întâlnești pe cineva cunoscut sau, măcar, să vezi o față zâmbitoare. Nu și aici. Navetiștii se înghesuie în trenuri, nerăbdători să-și întreacă tovarășii de călătorie într-un tot mai aprig război al izolării, în care armele principale sunt cărțile, căștile audio și ziarele, într-o zi, o femeie care ședea lângă mine în trenul Northern Line ținea o revistă Metrou la doar câțiva centimetri de față; abia după trei stații am observat că nu citea, ci plângea. Mi-a fost greu să nu-mi exprim compasiunea, dar și mai greu mi-a fost să nu încep să plâng și eu.

Așa că vedeam cum mi se topesc economiile pe măsură ce cumpărarea abonamentului de transport devenea principalul eveniment al săptămânii. Și cu toate că am o pasiune devoratoare pentru lenjeria intimă, nici măcar reducerea drastică a achizițiilor dantelate n-avea să rezolve problema.

La scurt timp după ce m-am mutat am primit un mesaj de la o persoană cunoscută prin intermediul prietenului meu N.

Ăsta e orașul lui N, care pare să cunoască pe toată lumea. E la nivelul patru pe scara mea de șase grade de separare. Așa că atunci când s-a dat peste cap ca să mă prezinte acestei doamne, am fost cât se poate de atentă. “Aud că ești în oraș - poate ne vedem când ești liberă”, spunea mesajul. Era o doamnă în vârstă, durdulie și sexy, cu un accent tăios și gusturi impecabile. Când ne-am întâlnit prima oară, mi-am zis că nu era de nasul meu. Dar de îndată ce s-a întors cu spatele, N mi-a indicat prin jumătăți de șoaptă și gesticulări furioase că tipa se dădea în vânt după sexul în grup și îi plăceau și femeile. Cum se spune, mi-am udat chiloțeii. Instantaneu, pe bune.

Am păstrat mesajul în telefon câteva săptămâni, timp în care imaginația mea se înfierbânta, devenind tot mai neastâmpărată. N-a trecut mult până să întruchipeze gașperiță tiranică, îmbrăcată în latex, din reveriile mele nocturne. Sclavele și trântorii de birou înnebuniți după sex din visele mele începeau să capete chipuri și toate erau ale ei. I-am trimis un mesaj de răspuns. M-a sunat aproape imediat ca să-mi spună că ea și noul ei partener ar fi încântați să se întâlnească cu mine la cină, săptămâna viitoare.

Zile în șir m-am întrebat, cuprinsă de panică, ce să port și până la urmă mi-am permis extravaganța unei tunsori și a unei lenjerii intime noi. În seara cu pricina, mi-am răscolit garderoba și mi-am schimbat costumația de o duzină de ori. În cele din urmă m-am hotărât pentru o bluză mulată albastru-verzui și pantaloni gri închis - o ținută ce amintea, poate, de o angajată temporar la birou, dar care era totodată sexy în limitele decenței. Am ajuns la restaurant cu o jumătate de oră mai devreme, deși avusesem nevoie mai întâi de cel puțin o jumătate de oră ca să-l găsesc.

Cei de acolo mi-au spus că nu mă pot așeza la masă decât atunci când îmi veneau tovarășii. Mi-am dat ultimii bănuți pe o băutură la bar, cu speranța că vor achita ei consumația la restaurant.

Vocile cuplurilor care sporovăiau în încăperile strâmte se îngemănau cu murmurul muzicii de fundal. Toți cei de acolo arătau probabil mai în vârstă decât mine, cu siguranță mai înstăriți. Câțiva se poate să fi venit direct de la serviciu; ceilalți, se vedea limpede, trecuseră mai întâi pe acasă ca să se învioreze. De fiecare dată când se deschidea ușa, pătrundea o pală de vânt răcoros de toamnă, aducând cu el și miros de frunze uscate.

Cuplul își făcu apariția. Am fost conduși la o masă într-un colț, departe de atenția personalului. M-au așezat între ei. El se holbă în decolteul bluzei în vreme ce ea vorbea despre galerii de artă și sport, în timp ce mâna lui se furișa pe genunchiul meu drept, piciorul ei începea să alunece în sus pe partea interioară a cracului pantalonilor.

Aha, deci asta vor, mi-am zis, și n-am știut-o de la bun început? Erau niște persoane mai în vârstă decât mine, libertine și care arătau minunat. Nu exista nici un motiv întemeiat ca să nu mă regulez sau să nu mă las regulată de ei. Le-am urmat sugestiile în alegerea felurilor de mâncare: cât mai consistente și mai untoase. Un risotto cu ciuperci atât de gros încât abia putea fi luat cu lingura din castronul puțin adânc, și atât de lipicios încât nu puteai să-l desprinzi de pe lingură decât cu dinții. Pește căruia încă nu i se detașase capul și se holba la noi cu ochii glazurați din pricina căldurii din cuptor. Ea și-a lins degetele, făcându-mi impresia că a fost un gest intenționat și nicidecum o lacună a bunelor ei maniere. Mâna mi-a alunecat pe pantalonii ei mulați până la păsărică, moment în care mi-a prins degetele cu picioarele ca-ntr-un clește. Chiar în acel moment, chelnerița a hotărât că masa noastră avea nevoie de mai multă atenție. Ne-a adus un castron cu pateuri mici și bunătăți din ciocolată, iar bărbatul își hrănea prietena cu o mână, strângându-mă de mână cu cealaltă, în vreme ce degetele mele își făceau de lucru în poala ei. Ea și-a dat drumul cu ușurință, aproape pe tăcute. Am sărutat-o ușor pe gât.

— Excelent, a murmurat el. Acum mai fă-o odată.

Ceea ce am și făcut. După masă, am plecat din restaurant.

EI mi-a cerut să mă dezbrac până la brâu și să stau în scaunul din stânga șoferului în timp ce prietena lui conducea mașina.

De pe bancheta din spate, mi-a apucat sânii și mi-a ciupit sfârcurile în timp ce parcurgeam distanța scurtă până la locuința lor. De la mașină până la ușă am mers pe jos topless și, de cum am intrat în casă, mi s-a poruncit să stau în genunchi. Ea a dispărut în dormitor, în vreme ce el mi-a predat câteva lecții fundamentale de obediență: menținerea unor posturi incomode cu mădularul lui în gura mea.

Ea a revenit cu lumânări și bice. Deși pielea mea făcuse deja cunoștință și cu ceară topită și cu partea “activă” a cravașei, era o experiență nouă să o fac cu picioarele în aer și lumânări aprinse înfipte în mine, cu ceară picurând pe tors. După două ore, el a penetrat-o și, folosindu-și mădularul ca femeia dominatoare din fantezia mea, a împins-o cu fața în păsărică mea.

Ne-am îmbrăcat, iar ea și-a făcut duș. El m-a condus afară ca să găsim un taxi. Mergeam braț la braț și oricine ne-ar fi văzut ar fi zis că suntem tatăl cu fiica, ieșiți la plimbare. Arătam ca doi oameni care se simt bine unul cu celălalt.

— Aveți o femeie pe cinste, am spus.

— Fac orice e nevoie ca s-o știu fericită, mi-a răspuns el.

Am încuviințat din cap. A oprit un taxi și i-a dat instrucțiuni șoferului. Pe când mă urcam în spatele mașinii, mi-a dat un rulou de bancnote, zicându-mi că eram binevenită oricând.

Ajunsesem la jumătatea drumului spre casă când am desfăcut teancul de bancnote și am văzut că suma depășea de cel puțin trei ori contravaloarea cursei de taxi.

Am făcut în minte calculele - plata chiriei, numărul de zile dintr-o lună, profitul net în urma serii petrecute în oraș. Am crezut că o să am un acces de regret sau de surprindere pentru că fusesem folosită și plătită pentru asta. Dar nu era nimic de genul ăsta. S-au simțit bine, iar pentru un cuplu înstărit, o masă la restaurant și un taxi nu însemnau mai nimic. Și, la drept vorbind, nici mie nu mi s-a părut o corvoadă.

L-am rugat pe șofer să oprească la câteva străzi de apartamentul meu. Răpăitul sacadat al tocurilor reverbera pe pavaj.

Deși începuse toamna, noaptea era călduț încă, iar urmele de ceară roșie de sub îmbrăcămintea mea radiau o fierbințeală compătimitoare.

Ideea de a face sex pe bani s-a inflamat și acum creștea. Dar pentru o vreme mi-am îngropat curiozitatea față de prostituție.

Am împrumutat bani de la prieteni și am început să mă întâlnesc cu un tânăr, într-o relație serioasă. Asta a fost plăcut și distractiv până când mi-a venit o înștiințare de depășire a contului de la banca de credit, prilej cu care eram invitată la o discuție privind un eventual împrumut. Inflamația îmi șoptea și îmi provoca mâncărimi cu fiecare cerere de angajare respinsă și fiecare interviu ratat. Nu mă puteam abține să nu mă gândesc la cum te simți când stai tolănită, într-o stare de uitare de sine, într-un taxi la miezul nopții. Puteam s-o fac. Trebuia să încerc.

N-a trecut mult după ce am luat decizia s-o fac și am început să țin un jurnal...