Baletul mecanic

Baletul mecanic de Cezar Petrescu

PROLOG

Patronul era un moșneguț pipernicit și chel.

Bărbița rară ca firele din vîrful rădăcinii de hrean, redingota verzuie, manșetele tari și cravata de fabrică prinsă în buton — le mai întîlnisem acestea în sute de exemplare. În cafenelele hîde și triste, unde se adună mumiile pensionarilor să chibițească moțăind în jurul unei partide de table pe-un șvarț.[i]

Așa eram gata să-l socotesc. Un fost arhivar la vreo primărie, agent auxiliar la vreo percepție sau altceva foarte mărunt, pe la o: Înregistrare, Ieșire, Condică de expediții...

Dar privirea mi-a fost hipnotic capturată de sclipirea malițioasă a ochilor, lucind fosforic după ochelarii cei mai bombați pe care i-am văzut vreodată.

Și n-au mai existat înainte-mi decît ochelarii aceștia. Imenși, anormali, cu lentilele cercuite în ramă groasă și neagră acoperindu-i jumătate din figură, așa cum dau înfățișare monstruoasă și neliniștitoare numai măștile de scafandru.

Sami îl definise zeflemist, în felul său de a zugrăvi prompt indivizii, după pilda coreligionarilor umoriști din seminția ghetourilor: Saphir, Șalom Alehem sau Zangwil.[ii] Spunea că n-avem stăpîn un moșneguț cu ochelari, ci „o pereche de ochelari cu om”. Într-adevăr la prima vedere, patronul părea o anexă de mică impor­tanță, un modest pretext, un biet apendice al fantasti- cilor ochelari.

Pe de altă parte, Egor, seara, după ce-și deșerta duzina de păhărele cu spirt și cădea în patima lui rusească, să discute despre Dumnezeu și Demon, despre bine și rău, despre păcat și pocăință; atunci ne încredința cu tainică înfiorare în glas și fără cea mai mică umbră de îndoială, că patronul e un seamăn vîndut diavolului, dacă nu cumva chiar întruparea lui trecătoare, întru cine știe ce pierzanie a sufletelor.

Iar Gustav, mecanicul neamț, declarase pur și simplu că nu știe de unde să-l înceapă.

Pentru Gustav, universul se împărțea în două lumi, răspicat distincte. Una pe care știa de unde s-o înceapă și care de aci încolo nu-i mai oferea nici un mister, fiindcă o demonta piesă cu piesă, metodic, ca mecanismul unui motor. Alta ermetic refuzîndu-i taina, și de care se dezin­teresa ca de-un mecanism scos din uz, condamnat și ne­vrednic de vreo luare aminte.

Cînd ne-am împrietenit, în primele zile, după cîteva neînsemnate schimbări de cuvinte, s-a oprit neașteptat în față-mi, cu cheia franceză în mînă. M-a măsurat din creștet pînă în tălpi și mi-a vorbit, cu gravitatea care nu-l părăsește niciodată, atingîndu-mi pieptul, deasupra inimii, cu cheia franceză.

— Pe dumneata știu acum de unde să te iau. Pot începe de aci! Aci, la inimă, este ceva stricat...

Spunînd, răsucea cheia pe un șurub invizibil, ca și cum s-ar fi pregătit să desfacă imediat cutia coastelor, să scoată inima ca o piesă defectuoasă, s-o examineze și s-o pună la punct, pe loc, în cîteva învîrtituri de re-sorturi și rotițe.

Am simțit că roșesc și am rîs zgomotos, în silă, ca să-mi ascund stinghereala. Gustav mă ghicise mai repede și definitiv decît prietenii mei de altădată, care-mi erau astăzi străini; îi ocoleam și mă ocoleau.

— Nici rîsul acesta nu-mi place!... adăogase atingîn­-du-mi buzele cu metalul rece, Sună fals! Și aci trebu- iește ceva reparat...

Dar observ că nu v-am spus nici cine e Gustav, nici Egor, nici Sami, nici patronul: și observ că n-am lămurit nici prin ce îndelungi și spăimoase peripeții am ajuns în tovărășia lor.

Nu știu să povestesc după bunele orînduieli ale artei.

Toate lecturile mele de demult, din cealaltă viață, oricît de numeroase și diverse au fost, n-au însemnat decît desfătare de tînăr fără grijă, lenevit, superficial și fără experiența aspră a vieții. N-am dat niciodată atenție secretului prin care un povestitor mă cucerea la născocirile fanteziei sale și mă captiva pînă la ultima filă a cărții. Mă desfăta — și atîta îmi era destul.

Astăzi, cînd experiența cea înfricoșată a vieții a tre­- cut peste mine și cînd iată că am și eu de povestit o în- tîmplare trăită și poate mai neverosimilă ca toate născo­cirile autorilor de cărți; acum mă trezesc neîndemînatec și nehotărît, ca prietenul Gustav, în fața enigmaticului nostru patron, căruia nu știa de unde să-i desfacă primul resort, ca pe urmă să-l reconstituie piesă cu piesă.

De aceea cer dinainte iertare cititorului întîmplător (dacă vor cădea vreodată rîndurile acestea sub ochii cuiva) — cer, fără fățărnicie iertare, pentru nepricepe- rea-mi de povestitor, pentru stîngăciile și întoarcerile, pentru toate șovăielile și lipsa de pătrundere cu care presimt că voi stărui fără folos asupra amănuntelor ne­însemnate și voi uita desigur să pomenesc, măcar în treacăt, faptele într-adevăr importante ce m-ar ajuta să găsesc un început de explicare inexplicabilului.

Ca orice fecior de bani gata, am fost crescut în voia tuturor capriciilor. Pentru mine n-a existat constrîngerea nici unei discipline. Aceasta mi-a intrat în fire și-n sînge. Și aceasta, cum se întîmplă mai întotdeauna, a de­venit mai tîrziu și pricina pierzaniilor pe care le-am ispă­-șit scump, cu prețul celor mai crunte căderi.

Părinții mi-au împlinit din cea dintîi copilărie toate voile și mi-au îngăduit toate deșertăciunile. Averea, moște-­nită din tată în fiu, li se părea și lor și mie inepuizabilă. Mai ales prea îndestulă pentru a mă scuti de o diplomă, de obligația unei osteneli, de amînarea unei plăceri. Tot

ce-am învățat, tot ce-am citit și ce-am trăit pînă la două­zeci de ani, a fost după pofta de douăzeci și patru de ore, iară un a doua zi.

Ce doream dimineața, era fapt împlinit pînă în seară; ce visam noaptea, mi se împlinea dimineața.

Eram egoist fără să știu. Vanitos, fără să-mi dau seama. Capricios, fără s-o simt. Tiranic, fără să găsesc împotrivire. Eram mîndru de tot ceea ce avea să mă umi­lească. Și eram sclavul pornirilor mele nestatornice, soco- tindu-mă cel mai liber și mai norocos tînăr din cîți au fost și sînt.

Un unchi plicticos, savant și cu obrazul chinuit de oribile ticuri, de cîte ori era invitat la masă la noi se simțea dator să atragă atenția mamei și tatei că ase- menea creștere îmi atrofiază instictul de conservare și-mi pregătește cele mai ireparabile nefericiri pentru viitor.

Tata surîdea amuzat, cu îngăduiala cuvenită unor pa- radoxe de bătrîn maniac, cum era considerat în toată casa unchiul Alec. Mama mă înfășură într-o privire plină de înduioșare, invocînd o sănătate șubredă, care exista numai în închipuirea ei și care mi-ar fi interzis, credea, o muncă disciplinată, continuă și ostenitoare. Iar eu îl uram pe acest unchi Alec, ca pe-un bătrîn cicălitor, inapoiat și ursuz, venit să tulbure din perversiune de mizantrop o pace și o armonie și o fericire — toate de- săvîrșite și toate eterne.

Eu îl uram. El spunea că mă compătimește.

Nu mă îndoiesc că mai ales mă disprețuia.

În orice caz, ne evitam cu fățișă antipatie.

Ultima dată cînd ne-am întîlnit, a fost în camera mor­tuară a mamei. În aceeași zi cînd din încăpere fusese scos coșciugul ei. Tata murise fără suferință, cu o lună înainte, de un neprevăzut atac de inimă. Mama a tînjit și s-a stins repede, ca o luminiță cu uleiul sleit.

După ce sicriul a fost închis în cavoul familiei, un­-chiul m-a luat de braț și m-a scos din cimitir.

În haina solemnă și neagră, ticurile lui mi s-au părutmai ridicole. M-a întovărășit acasă și după o lungă in-

troducere, presărată de condoleanțe și de aforisme asupra rostului nostru pe lume, m-a întrebat brusc, aproape sever, cum am de gînd să-mi organizez viața după acest avertisment.

— Cum adică? Ce înseamnă aceea „să-mi organizez viața?” am încercat să înțeleg, iritat de atîtea sfaturi de care n-aveam nevoie.

— Să muncești! Să-ți găsești o axă existenții. Să te ocupi de ceva... Măcar să-ți administrezi chibzuit averea... Trîndăvia e mama tuturor ispitelor și deci a tuturor nefericirilor...

Vorbea cu obrazul tresărind de ticuri, cu ochii infla­mați de plîns, fiindcă, recunosc, își iubise sora; iar pier­derea ei îi pricinuise o durere reală și adîncă. Pentru că eram copilul ei și fiindcă în acest copil își adunase dînsa toată viața, iar nu pentru mine, simțea deci datoria să mă apere ultima dată de amenințările care mă pîndeau și pe care nici pe departe, atunci, nu le puteam presimți.

Aceasta am înțeles-o mai tîrziu, cînd a venit ispă- șirea.

Atunci însă m-a exasperat, ca o predică lipsită de tact și rostită neghiob, într-o cameră de unde nu se ri­-sipise mirosul luminărilor și al smirnei.

Începuse:

— Risipa e mama...

— Ajunge, unchiule Alec, cu aceste genealogii!... Ri­sipa e mama... Lenea e sora...

Mi-a replicat cu asprime.

Am răspuns tăios.

Discuția s-a încheiat într-un chip brutal și teatral, pe care nu-l premeditasem nici măcar cu o clipă înainte.

Unchiul Alec își sfîrșea predica:

— ...cînd n-ai să mai ai ce mînca și cînd ai să te tre­zești singur pe lume, fără prietenii care te lingușesc astăzi, te vor exploata mîine și te vor părăsi poimîine; atunci să știi că în casa mea, așa modestă cum e, ai să găsești un pat și o farfurie întinsă la masă. Nu ți-o doresc. Dar știu că așa se va sfîrși! Nu poate să sfîr- șească altfel... Tu care...

Am apăsat butonul soneriei. În prag, ca și cum ar fi ascultat la ușă, a apărut valetul în haina de doliu a casei.

Am întins arătătorul, cu nemărginit orgoliu de stăpîn pe voința mea și pe destinele mele:

— Domnul a cerut pardesiul! Grăbește!

Unchiul Alec nu și-a isprăvit fraza. A deschis ochii mari, cu răsuflarea înecată de indignare și cu toți mușchii obrazului zvîrcolindu-se într-un tic dureros. Pe urmă și-a luat pălăria cernită, a trecut pe dinainte fără să mă privească, înalt și gîrbov, cu umerii apăsați de o povară prea grea pentru bătrînețea lui, acum cu desăvîrșire singură.

În prag s-a biruit și s-a întors:

— Dan! Eu tot te aștept. Să știi că uit aceasta și te aștept... Patul, masa... Acum nu mă mai îndoiesc că tot la ele ai s-ajungi! Trebuie să ajungi!...

— Ce aștepți? Închide ușa! am poruncit slugii.

Apoi, pentru mine, ca o ușurare, am rostit:

— Moșneag nebun! Cioclu maniac și caraghios!

Bietul unchiul Alec!Era un cărturar îmbătrînit între cărțile sale, absent de la tot ce se petrece în lumea cea de aievea, abia luînd aminte la înfățișarea străzii și a oamenilor, cînd își făcea seara plimbarea de-un ceas, cu mersul lui rar și dezarticulat, de cocostîrc.

Toți îl considerau incapabil să priceapă ceva din rostul vieții reale, din patimile, din suferințele, din mobilul actelor omenești. Îl socoteam incapabil să poată descifra viața cea vie, desprins s-o trăiască numai pe cea uscată, a cărților. Și totuși, citise dinainte, ca într-o carte deschisă din rafturile lui, toată linia frîntă a vieții mele, cu o în- spăimîntătoare și profetică precizie.

M-am aplecat pe fereastra deschisă, afară l-am văzut traversînd strada printre cioclii care desprindeau din ținte draperiile negre și le încărcau în furgon. S-a oprit, biruindu-se încă o dată, privind înapoi, gata să se în­- toarcă și să urce scările. Pe urmă, a scuturat capul, cum alungi un gînd imposibil și te lepezi de o povară insu­portabilă. A trecut înainte, cu ochii în pămînt, fără să audă zgomotul străzii.

Am înțeles că nu-l auzea, acest vacarm al lumii exte­rioare, fiindcă o clipă a fost să nu-l strivească un auto­mobil cu toate roțile frînate pînă la fund.

— Ești surd? Ramolitule! strigă șoferul, scoțînd capul pe portieră și înjurînd furibund.

Unchiul Alec păși mai departe, nepăsător, abia res- pingînd cu un gest al mîinii slăbănoage ostilitatea unui univers care nu-l mai interesa.

De-atunci nu l-am mai văzut niciodată.

CARTEA ÎNTÎI

I

ANGELA CU OCHI DE AZUR

— La ora cinci sînt întotdeauna acasă, dragă dom- nule!... Dar mai bine să alegem o zi, cînd sînt singură... Astăzi e luni. Ce-ai spune, bunăoară joi?... Joi, la cinci...

— Trei zile... Mi se par o eternitate, doamnă.

Un deget înmănușat mă amenință în glumă:

— Flatteur! Va!...

Pe urmă, mănușa fu întoarsă pînă la jumătate, să lase liberă sărutului pielița goală.

— Așadar, la revedere, domnule.

— La revedere, doamnă.

Am apăsat buzele mai îndelung decît îngăduia cuviința, pe mîna parfumată și proaspătă. Mîna nu s-a retras, complice.

Lipit de ușă, i-am făcut loc să treacă. Femeia surîdea. Eu surîdeam.

Iar totul mi s-a părut deodată transfigurat, încîntă- tor, într-o divină fericire de a trăi. Ceva nelămurit și extatic, o magie dezlegase lumea de trista robie a gra- vitațiunei. Totul era ușor, imponderabil, aerian.

În plămînii dilatați, fericirea mă sufoca.

N-am putut înțelege niciodată, ce mizerabilă infirmi­tate a suprimat din instinctele omenești presentimentul.

Se spune că turmele duse la înjunghiere, înainte de a ajunge la abator, încep să lărgească nările neliniștite; se zbat și încearcă o împotrivire. Merg sub ciomag, dar mugesc dureros, a moarte. Se spune că înaintea cata­clismelor care zguduie scoarța pămîntului, sălbăticiunile se ascund înfricoșate; păsările cerului golesc orizontul.

Aparatele precise din observatoare n-au înregistrat încă seismele, inteligența și calculele omenești nu bănuiesc încă nimic; dar antenele fine ale instinctului animal au distins în rumoarea de toată ziua a vieții, avertismentul imperceptibil al catastrofei ce va să vină.

Eu surîdeam fericit.

În clipa aceea se decidea în nevăzutul viitorului, o prăbușire care într-o viață omenească e tot așa de ire­parabilă ca un cataclism cosmic în destinul planetelor; eu surîdeam sufocat de fericire.

Nu înțeleg nici chipul naiv și rudimentar în care am rezolvat noi taina fatalității. O socotim excepțională. Pri­gonind arareori, ici-colo, o victimă împotriva căreia numai excepțional se înverșunează.

Dar din ce viață, oare, lipsește fatalitatea? În ce existență oricît de măruntă și oricît de banală în medio­critatea ei aparentă, nu și-a înfipt gheara să smulgă o victimă dintr-un destin și s-o strămute în alt destin? Te-ai urcat într-un tren după ce-ai pierdut pe celălalt, iar trenul al doilea s-a rostogolit într-o prăpastie; aceasta da, numim fatalitate! Fiindcă deznodămîntul aci a fost imediat și violent.

Există însă cealaltă fatalitate din fiecare zi, care se insinuează perfid și trece neluată în seamă: micul eve­niment divers, cu dezlegarea într-o catastrofă latentă, amînată cu zece ori cu douăzeci de ani.

Ai întîrziat o clipă mai mult în fața unei vitrine; ai apucat grăbit pe altă stradă; te-ai așezat pe-o banchetă din stînga a unui tramvai; ți-ai uitat cutia cu chibrituri acasă; ți-a cerut vecinul de masă lista de bucate; ai răspuns unui necunoscut care întreba adresa unui medic. Un nimic, nici nu-l poți numi un fapt, un gest, pe care l-ai uitat în aceeași clipă. Iar nimicul acesta, fără să știi cum și prin ce misterioasă logică, dezlănțuie o înverigare de cauze și efecte invizibile, comandă el din clipa aceea destinului tău.

Puteam să intru pe altă ușă. Îmi amintesc perfect că am stat nehotărît, după ce-am aprins țigara și am cum­părat un ziar. Pe ușa aceea se înșira o familie de englezi, în costumele lor tărcate de turiști, cu inseparabilele lor

umbrele, bastoane, cutii cu binocluri și aparate foto­grafice atîrnate în curea. S-au oprit să discute vociferînd gutural printre dinții lor mari și lați. Astupau intrarea. Femeile consultau ghidul și despăturiseră un plan.

Țin minte figura arogant-respectuoasă a portarului așteptîndu-i să se decidă, cu acea privire oblică și supe-rioară, al cărei secret îl cunosc numai coloșii solemni, în uniformă de amirali, cu strălucitoare fireturi și cu pieptul tapisat de decorații, de la intrarea marilor cafeuri, cluburi, hoteluri și restaurante.

Privirea uriașului invita elocvent și sever. Turiștilor le păsa mai puțin decît de privirea oarbă, de piatră, a unui idol indian sau chinez.

Am intrat atunci în cafenea, prin ușa din cealaltă fațadă.

Fără acest episod neînsemnat, cu o întîrziere sau o gra-bă de un singur minut, nu ne-am fi întîlnit poate nici­odată, iar viața mea, poate ar fi fost alta.

Eram hotărît să plec în aceeași seară. N-aș fi avut pentru ce mă întoarce multă vreme. Matematic, într-un calcul al probabilităților, șansele să se încrucișeze dru­murile noastre vreodată ar fi fost reduse la zero.

O familie de englezi, pe care nu i-am mai văzut de atunci și care cutreieră poate și acum continentele în straiele lor tărcate de turiști, echipați cu ghiduri, bino­cluri și aparate fotografice, au baricadat cu insolența lor britanică o intrare așa cum pune stăpînire neamul lor pe toate strîmtorile mărilor și oceanelor.

M-au abătut din cale numai cu zece metri și m-au întîrziat numai cu un singur minut. Cu mai puțin încă.

Viața mea dintr-atît s-a frînt.

Iar dînșii rînjesc cu dinții lor de cal, în celălalt capăt al planetei, cocoțați pe-o piramidă, cățărați pe-un templu indian, urcați într-o pagodă, fotografiind o caravană de cămile sau navigînd pe Mississippi; rînjesc și vociferează fără remușcarea nici unei răspunderi.

Abia am împins cealaltă ușă și cineva care ieșea s-a oprit, s-a întors, m-a strigat:

— Dan! Tu aci? De cînd?... Ce surpriză!...

Era un cunoscut, pe care nu-l puteam numi un prieten.

Un client de curse, de baruri și de cabarete, întîlnit în țară de cîteva ori, cînd ne-am vorbit în treacăt și ne salutam cu îndestulă indiferență.

Aci, la cîteva mii de kilometri distanță, un compatriot însemna aproape un prieten. Îmi spusese întotdeauna: domnule... Devenisem Dan!

— Dă-mi voie să-ți prezint o compatrioată...

N-am auzit distinct numele. Nici nu i-am văzut bine fața. Atît. Ochii albaștri, de o puritate celestă, care m-au inundat de lumină.

S-au întors din cale să afle vești din țară de la un proaspăt sosit ca mine. Am stat la masă, cît? Mai puțin de o oră. Atît cît a durat un ceai cu brioșe, și cît i-am informat despre schimbarea de guvern în perspectivă — cu intrigi vagi, pe care abia le cunoșteam, fiindcă prea puțin mă interesaseră vreodată.

Am văzut-o mai bine. Privirea albastră sub genele lungi topea ceva în mine; ceva pînă atunci rece și cris- talic.

Am înțeles că prietenul era pentru dînsa un tovarăș întîmplător în ziua aceea. Un cunoscut fără nici un drept asupra ei, camarad de vilegiatură și de Cazino, într-o co­lonie restrînsă de compatrioți.

De altfel, el pleca. Ea rămînea.

Eu am rămas.

„La ora cinci, sînt întotdeauna acasă...”

A fost atît de simplu! O invitație. Un surîs. O mînă mai îndelung apăsată pe buze.

O chema Angela. Ceilalți îi spuneau „Angela cu ochi de azur”.

I-am spus îndată Ange...

Există oare ochi de-un albastru mai pur ca acela și în dosul lor, o cloacă în care totul să se spurce și să se în­venineze, mai fără tămăduire?

Astăzi încerc să reconstituiesc zi cu zi, cronologic, faptele, cum aș înșira mărgelele risipite, pe o ață. Și tot nu pot lămuri cum fiecare zi trecută mă mîna cu un pas nesimțit spre deznodămîntul inevitabil.

Acum, cînd ciclul e încheiat și cînd mai ușor ar fi deci

să descopăr conspirația cauzelor și complicitatea efectelor, încă tot nu pot lămuri acoasta. Atunci, nici atît! Atunci, ghemuit pe pernele de la picioarele ei, așezat cu bărbia pe genunchi, priveam în albastrul celest, ca un cîine fidel cu tot universul concentrat în ochii stăpînei.

Viața curgea tumultuoasă alături, în acel paradisiac țărm al Mediteranei, orînduit ca un vast parc, un zgomo­tos dancing, un febril tripou, pentru desfățul tuturor privile-giaților din cele cinci continente. Pentru mine nu mai exis-ta. Închisesem viața într-un singur nume îngînat: Ange...

Îmi amintesc că o singură dată, un singur om a în­cercat să mă apere de pierzanie, la început, cînd ar mai fi fost încă timp.

L-am cunoscut atunci și acolo: o banală cunoștință de sezon. Era un om gras, cu gîtul scurt, cu ochii înecați de osînză. Îmi părea grozav de vulgar, și fiindcă tinerețea, zveltețea și averea socoteam că-mi dau tot atîtea supe­rio-rități asupra lui, m-am simțit dator să-l tratez cu o zdro-bitoare aroganță. Îi tăiam vorba cu glume grosolane, pe care le credeam de-o sclipitoare vervă. Iar argumentele i le respingeam cu o brutală aluzie din senin, la diformi­tatea lui fizică.

Părea că nu observă. Trecea peste aceste impertinențe cu un surîs blajin care mă indigna. Încă nu mai văzusem atîta nesimțire! Căci așa numeam eu blîndețea aceea netulburată: nesimțire.

Într-o zi, după ce-mi slujise mai veselă țintă ca întot­deauna celor mai stupide hazuri de băiețandru rîzgîiat, s-a ridicat greoi din jilțul de paie și mi-a făcut semn cu țigara de foi să-l urmez pe terasă.

Am pășit după el agresiv. Nu mă îndoiam că, exas­perat, se hotărîse să-mi ceară socoteală. Voiam să-i arăt că nu sînt un laș și că nu s-a născut omul care să mă intimideze.

Terasa dădea asupra Mediteranei. Un cer albastru și o mare albastră se confundau pe linia imprecisă a ori­zontului. În stînga Cap Martin, Menton; în dreapta Cap d’Ail, Beaulieu, după Cap Ferrat ascunsă Nisa și toată coasta de Azur, cu o sută de cazinouri, o mie de palasuri și cu zece mii de automobile și autocare, vînturînd toți sătuii lumii cu toți paraziții lor.

— Poftim! m-am apropiat pieptos, să-l înfrunt.

El stătea rezemat cu spatele de balustradă. Nu ridica ochii. Privea scrumul țigării.

Întrebă:

— Rămîi mult aci?...

— Nu știu! am strîns din umeri. Și aceasta ce te importă pe dumneata? Poate rămîn o lună, poate un an, poate pentru totdeauna... Dar, încă o dată... Ce te intere­sează aceasta?... Îmi imaginam că n-am de dat socoteală nimănui!

Omul ridică ochii încet, mă cîntări parcă să vadă cît sînt de ușor. Pe urmă aruncă brusc țigara și vorbi repede, cu hotărîre:

— Pot spune că nu mă interesează și totuși mă inte­resează!... Ca dovadă că am simțit o datorie omenească să-ți vorbesc. Plec mîine... După lumea care te încon­-joară, sînt sigur că nu o să se găsească nimeni să-ți spună ceea ce simt datoria să-ți spun eu. Poate din lași­- tate n-au s-o facă. Poate fiindcă nici ei nu văd, nu știu... Poale din complicitatea în care trăiesc toți aci... Poate din toate acestea, laolaltă!

— Nu înțeleg. Despre ce vrei să vorbești?...

Îmi puse mîna grasă pe umăr și în loc să răspundă, întrebă el:

— O iubești într-adevăr? Ori e numai un capriciu trecător?

I-am scuturat mîna de pe umărul meu.

— Cu ce drept întrebi? Dumneata nu înțelegi că acoastă întrebare e o indelicatețe pe care nici nu știu cum s-o calific?...

Omul gras rîse, zguduindu-și abdomenul diform.

— Drept! Delicateță!... Dar cînd e vorba să scapi un om de la înec, nu te întrebi nici cu ce drept o faci aceasta și nici n-o poți face cu delicateță. Îl apuci cum poți... De ceafă, de păr... Destul să-l poți scoate la țărm și la viață...

Făcu o pauză și nu ținu socoteală de întreruperea mea. Se aplecă și-mi vorbi rar, apăsînd șoptit pe fiecare cuvînt:

— Dacă o iubești într-adevăr, în noaptea aceasta chiar, strînge-ți bagajele, urcă-te în tren. Pleacă fără să lași adresa. Fugi cît mai e timp... Ascultă-mă! Cît nu e prea tîrziu...

Am început să rîd zgomotos, plimbîndu-mă pînă în capătul terasei și revenind. Atîta naivitate mă dezarma. Depășea ofensa. Am întrebat, bătînd capătul țigării de porttigaret, cu o curiozitate înveselită, să văd pînă unde merge stupiditatea acestui individ gros și nătîng, ca un hipopotam:

— Și cum îți veni ideea?... Ce grad ai în „Armata Salutului”?

— În „Armata Salutului” n-am nici un grad și nici nu sînt filantrop de profesie. Iar ideea mi-a venit din cea dintîi zi, cînd v-am văzut alături și-am înteles. Am în- țeles că nu știi și că n-are să vină nimeni să te facă să știi.. Îmi asum un rol ingrat. Puțin îmi pasă! Poți să-mi întorci spatele. Mîine tot plec... Cred că nu o să ne întîlnim prea des, fiindcă lumile noastre sînt despărțite.

— Ei, spune. Ascult! l-am privit surîzînd, din creștet în tălpi, cu picioarele rășchirate și cu mîinile la spate.

Mă pregăteam să mă amuz și regretam că n-am mar­tori să asiste la execuția mea zeflemistă.

— Dumneata, tinere, te-ai întrebat de unde vine Angela dumitale cu ochi de azur? mă cercetă în ochi omul gros. Te-ai întrebat unde te poate duce?... Înțeleg, după disprețul cu care strîngi din umeri, că aceasta e chestiunea ce te-a interesat mai puțin. Totuși e bine cîteodată să te uiți îndărăt, la trecutul cuiva, ca să-i cunoști viitorul... De altfel, concluziile ai să le tragi singur, eu nu-ți pot servi decît faptele. Te rog să mă crezi: fap- tele cele mai strict controlate. Altfel, nu mi-aș permite să le rostesc.

Am început să-mi pierd răbdarea. L-am întrerupt:

— Prea multă introducere... E ceva atît de teribil, încît e nevoie mai întîi să mă cloroformizezi?

Omul gras încruntă sprîncenele, pipăindu-și pe emis­fera burții lanțul ceasornicului:

— Vrei, cum s-ar spune, adevărul brut? Iată-l ca o fișă a poliției secrete, cum de altfel și cred că e con­- semnat într-o asemenea fișă... La nouăsprezece ani, mări­tată cu un modest funcționar. După doi ani, văduvă prin deces. Bărbatul la morgă, cu un glonț în tîmplă. După șase luni, amestecată într-un scandal despre care au vorbit gazetele și unde numele i-a fost dat sub inițiale.

Poate ții minte? Un avocat care-și vindea interesele clienților... După cincisprezece ani de carieră strălucită și după zece ani de căsnicie, s-a lepădat de tot, de ne- vastă, de copii, de cinste... A fost găsită în camera lui cînd l-au arestat. N-avea juridicește nici o vină. După un an era aci. Poate cunoști cazul bancherului Zolittis?... Nu știu cîte case, nu știu cîte fabrici; o bancă so- lidă de familie, moștenită și dusă la prosperitate de trei generații. Poate ai auzit și de crahul care a aruncat pe drumuri nu știu cîte sute de deponenți, văduvele dînd asalt ușilor sigilate, ridicînd copiii deasupra capetelor; intervenția poliției, ciocnirile cu jandarmii și focurile de revolver. A fost unul din cele mai dramatice scandaluri financiare din ultimul timp. Crezi că-ți povestesc fantas­magoriile unui reportaj senzațional?... La București îl poți vedea și acum pe Zolittis... Un fost om... Un spectru abrutizat și bărbos, cu gulerul plin de slînă, dînd tîrcoale cafenelelor și primind, cu un surîs tîmp, un ceai cu corn, de la samsarii pe care îi zvîrlea pe scară, cînd veneau să-i propună o afacere necinstită... Îi zvîrlea celălalt Zolittis, dinainte de a fi cunoscut pe Angela dumitale cu ochi de azur... Dacă îl întîlnești vreodată, oprește-l și-i șop­- tește numele ei în ureche... Angela cu ochi de azur! Îți garantez că vei avea un spectacol pe care, cu toată ave­- rea dumitale, nu-l poți plăti... De atunci au fost alții. Pe aceștia de aci, nu-i cunosc. Au ajuns numai zvonuri vagi. Atîta știu: Există undeva un individ. Un frate. Un fel de brută păroasă. Pe acesta îl întreține. Și acesta o com­pletează... Acum s-a făcut nevăzut, îmi pare din motive pe care le cunoaște numai poliția discretă a unui stat ca principatul acesta de operetă, trăind din caniotă și din fărimiturile lepădate de toți aventurierii lumii. Fii sigur însă că n-a dispărut pentru multă vreme. Și fii sigur că n-are să-apară singur. Ce nu izbutește Angela dumitale cu ochi de azur nu scapă niciodată fratelui și tovarășilor săi. E o frumoasă asociație, un superb sindicat pentru jumuli-rea imbecililor, cum nu se poate vedea și nu prospiciază decît în acest paradis al Angelelor cu ochi de azur...

Nu m-am mai putut stăpîni, cu pumnii încleștați, inaintind spre el:

— Ai terminat, domnule, cu aceste neghioabe inven- țiuni de roman foileton?... Nu știu ce mă oprește...

— Să pleci? complectă omul, punîndu-mi mîna pro­tectoare pe umăr.

— ...Să te arunc pe scări, în brînci! am complectat eu, zvîrlindu-i mîna grea de pe mine.

Omul rîse.

— Bagă de seamă!... Angelei dumitale cu ochi de azur nu i-ar face deloc plăcere un scandal în casa ei. De aceasta are mai ales oroare. Iubește grozav discreția! Și pentru foarte binecuvîntate motive...

Spunînd, omul gros se întoarse pe călcîie greoi, ca o lespede care se învîrte cînd ai apăsat un buton secret. Intră în salon.

Eu am rămas afară, mușcînd capătul țigării.

Marea era albastră. Cerul foarte albastru. Se înșira o procesie de bărci, cu pînzele înalte și zvelte. Totul era de un calm nefiresc și de o frumusețe dureroasă. Cum puteau exista oare făpturi atît de netrebnic plămădite și din ce abjectă scursoare omenească, să poată născoci asemenea mîrșăvenii? Răsuflarea lor spurcă transparența pură a aerului. De ce-i rabdă natura?

Cu gura înăcrită de scîrbă, am lepădat țigara stinsă, peste balustradă, în mare.

Cînd am intrat în salon, Ange mi-a ieșit înainte, pri- vindu-mă drept și loial în ochi, cu ochii ei de azur.

Surîdea nevinovat, fără nici o bănuială:

— Ce ți-a spus Faty? (Așa îl botezasem eu în derîdere, după numele unui comic obez de cinematograf, celebru în acea vreme.) Dacă te-a admonestat cumva, să știi că eu îi dau toată dreptatea, Dan! Exagerezi cu tachinările tale... Ești crud și odios, fără să-ți dai seamă... Îl faci să sufere, mai ales că...

Făcu o pauză și roși pudic, privind în pămînt și răsu­cind între degete boabele colierului de perle pe care i-l dăruisem după cea dintîi noapte. Continuă, fără să ridice ochii umbriți de genele lungi:

— ...mai ales că de cinci ani, de cînd îl cunosc, n-a contenit să mă asomeze cu priviri languroase... Cred că nu ești gelos? Și, mai ales, te rog să nu fii răutăcios cu el. E destul de ridicol și fără aceasta...

Cum i-am prins mîinile amîndouă și cum aș fi stri- vit-o în brațele mele, dacă n-ar fi fost salonul plin! Angela mea gingașă și naivă și bună...

Totul se explica mai simplu decît cea mai simplă explicație. Faty era gelos. O iubea fără nădejde. Iar ca să înlăture din jurul ei pe toți cei care i-o îndepărtau, urzise și această disperată infamie. Să-i alunge pe toți. Să-i rămînă lui. O femeie singură e aproape o femeie cucerită. Numai să știi a aștepta și să fii gata, cînd n-are pe ce umăr își sprijini fruntea.

Pînă aci ajunsese, canalia!

Iar Ange îi plătea această dezgustătoare lașitate apă- rîndu-l de inofensivele mele săgeți și înduioșîndu-se de înfățișarea lui grotescă.

M-am întors căutîndu-l cu ochii în salon.

Aș fi vrut să-i scuip în față usturătoarea generozitate a Angelei.

Dar Faty își lua ziua bună. Săruta mîna unei doamne într-un jilț. Și cum se plecase, cu pantalonii întinși pe o emisferă enormă, nu știu ce m-a oprit să nu-i aplic o lovitură din plin cu talpa ghetei, să-l trimit rostogolin- du-se de-a bușilea prin ușile deschise, pe scări, pînă în stradă.

Canalia!

[i] Cuvîntul poate fi des întîlnit în literatura și publicistica noastră, pînă în anii 50, denumind cafeaua trecută prin filtru. Vine din germanul „schwarz” = negru, cu evidentă referire la culoarea băuturii.