Bifurcatia
Aa
— Odată și odată vei dori să-ți faci semn ție însăți, și atunci – crede-mă!
— Eu te voi ajuta!
Femeia (femeia cu straie bizare, Venetica) îi vorbește ei. E nebună! De ce îi vorbește așa? Ei, așa? Ei?!
„Eu? Cine sunt eu? Unde sunt eu? Se întreabă, pierdută.
Pierdută – și regăsită când Mănușa lui Zutra se face simțită, zvâcnind, și mai ales când o percepe ca fiind carne din carnea ei, când îi trăiește extazul înmuguririi.
Sus, în căușul confortabil al patului, Incă-Marea-Preoteasă Edrada trage să moară. E penultima zi a vieții ei, dar ultima din Decada Desprinderii, cea în care Mănușa, ultimul veșmânt al lui Zutra care încă n-a părăsit-o, o va abandona, rupându-i sufletul sanctificat de învelișul nedemn – de trupul care, azvârlit în Cripta Deschisă, inconștient și insensibil la orice stimul din lumea rațională, se va mai zvârcoli o zi, răscolind mormanul de oseminte, rămășițele pământești ale numeroaselor ei predecesoare.
Zace nemișcată, îmbrățișând cu priviri pierdute cerul – pe care plafonul transparent nu îl ascunde.
Jur-împrejur, îngenuncheate pe treapta cea mai de sus a Patului, Celelalte Preotese așteaptă, tremurând de emoție și nerăbdare, cu mâinile încleștate de marginile cearșafului care, după ce a fost imaculat vreme de nouă zile, tocmai a prins să capete, pe nesimțite, o tentă verzuie – aidoma corpului gol al Edradei, care, în plus, emană, din ce în ce mai perceptibil, un parfum greu, dulce-amărui, ce coboară din nări, inundând gura și provocând o senzație familiară – gustul terciului cleios făcut din Cozile lui Zutra, singura hrana a Celorlalte Preotese.
Edrada strâmbă din nas din ce în ce mai des și mai vizibil – și sfârșește prin a reuși să-și schimonosească fața, trădându-și imensa silă stârnită de propria ei duhoare. „Oare Atrata s-o fi strâmbat tot așa?” se întreabă. Cine poate ști! In a zecea zi Celelalte au ochi numai pentru Mănușă, niciuna nu privește chipul Încă-Marii.
Ei da, își amintește foarte bine – doar e ultima amintire a sinelui ei nealterat – se vede, cu trei ani în urmă, prosternată lângă Pat (pe atunci Patul Atratei), îmbătată de mireasma ce i se părea divină și sorbind din ochi Mănușa care se prelingea, înnebunitor de încet, părăsind mâna Încă-Marii. O, da, a privit-o cu disperare, cu toată puterea dorinței supraomenești de a fi mâna ei aceea care o va atrage, de a fi ea Noua-Mare-Preoteasă, Mireasa, Purtătoarea Noului Veșmânt, cel pe care Zutra, în mărinimia lui, îl va face să înmugurească din mănușa moștenită. Iar pe Atrata a crezut-o atunci pornită pe Calea Cerului, desprinsă aproape cu totul de trupul secătuit.
„Așa cum mă cred pe mine acum”, își spune, îngrozită. Cui îi mai pasă de corpul nedemn? Cine îl mai privește?
Și dacă l-ar privi? Își amintește poveștile cu Încă-Mari care s-au strâmbat și s-au zbătut înainte ca Mănușa să le părăsească – și știe că remediul-sacru e tăierea mâinii ce încă mai leagă Veșmântul Zeului de forma materială care l-a purtat, căzută pradă lui Tra înainte de vreme.
„De ce mă arunci, stăpân nemilos?” suspină gândul Edradei și, cu un efort de care nu se mai credea în stare, își stânge pumnul, reținând mănușa frunzoasă, de un verde crud.
De data asta gestul nu le scapă Celorlalte, și murmurul lor stupefiat se transformă iute în șoapte grăbite, care cresc, devenind exclamații și porunci:
— Ce-i asta?!
— Vedeți și voi?!
— Nu s-a mai întâmplat!
— Nu e o zbatere nelegiuită!
— E un gest-adevărat!
— Sufletul Încă-Marii vrea să mai rămână! Poate să-l mai slujească pe Zutra printre noi!
— E un miracol!
— Luați mâinile! Mănușa e a ei, încă a ei. N-o să ne-o dea!
— Nu cred! Nu pot să cred! Nu s-a mai întâmplat!
— Păgâno, taci! E un miracol!
— E o minune-rea, sau o minune-bună?
— E o minune-rea, spune, apăsat, Marele-Preot-Păzitor, întorcându-se, mânios, spre Venetica care, înălțată pe vârfuri, s-a străduit tot timpul să îi privească peste umăr. Cum ai făcut să fie așa?
Sora Amelita, firava misionară a Ordinului Samaritenilor, căreia Altaranii continuă să-i spună Venetica deși trăiește printre ei de patru ani, nu-și pleacă ochii sub uitătura cruntă a bărbatului mătăhălos.
— Ce-ți pasă? Contează numai făgăduiala Mai-Marilor-Soborului vostru de a mă lăsa să îi vorbesc, fără martori, Încă-Marii voastre Preotese dacă și când ea va strânge Mănușa în pumn – așa cum am prezis eu!
— Ți-au făgăduit ca să-ți închidă gura! Nu credeau că poți să faci minuni-rele! Deși eu îi prevenisem! Dar nesăbuiții nu m-au ascultat!
— De ce tragi de timp, omule? Nu mă interesează toate astea. Eu cer doar ceea ce mi s-a făgăduit!
— Vrei să-i vorbești unei carcase fără suflet, pe care o miști tu prin vrăjile lui Tra? Pentru asta vrei să gonesc de lângă Pat atâtea Cuvioase Preotese care jinduiesc Mănușa Sacră?!
— Nu le goni, acceptă Amelita, cu aerul cuiva care face concesii împins numai de inima prea largă. E suficient să coboare pe treapta cea de jos. Doar pentru două-trei minute. Hai, nu te mai codi! Sau ești și tu nesăbuit și nu mă crezi în stare să-i pedepsesc pe cei care mă mint?
Marele-Preot-Păzitor se răsucește către Pat șovăind, cu capul vâjâind de blesteme adresate Veneticei, femeii care a ieșit din Pădurea lui Zutra după ce Tra, Răul Ceresc, a aruncat într-acolo un ochi de foc.
— Zutra e dușmanul Răului, l-a contrazis atunci Umrama, pe care vârsta o îndreptățea să fie conducătoarea de necontestat a Soborului, căci era cea mai bătrână dintre Celelalte, încărunțită și stafidită de emoțiile și de dorințele neîmplinite care o măcinaseră în Vremea Așteptării din numeroasele Decade ale Desprinderii pe care le trăise. Zutra nu ar primi în pădurea LUI un sol al lui Tra și – mai cu seamă – nu l-ar slobozi viu în lume!
— S-o întrebăm pe Marea Preoteasă, a propus, împăciuitoare, Orrara, Sfătuitoarea Novicelor, căreia Mănușa Zeului îi atinsese vârfurile degetelor în trei rânduri, dar se retrăsese de fiecare dată, atrasă de mâini mai potrivite.
Așa că i-au înfățișat-o pe Amelita Atratei, Marea Preoteasă din acel timp, și Femeia-Arbore n-a părut supărată când a simțit-o în grădina ei. Ba chiar s-a apropiat de străină, a ocolit-o – clătinându-și grațios numeroșii muguri degete – a privit-o cercetător printre frunzele măștii sacre, a atins-o, apoi a rostit, aproape cu dispreț:
— Nu poate face rău.
Și, pierzându-și brusc interesul, s-a cuibărit printre florile de alamon și a prins să suspine sacadat, extaziată.
Mai-Marii Soborului s-au retras imediat, cuprinși de respect pentru comuniunea Marii-Preotese cu Zutra și pentru transa contopirii ei cu Sfântul LUI Veșmânt.
Iar pe Amelita au acceptat-o, însă tratând-o cu aceeași calmă indiferență și cu același nedefinit dispreț pe care i le arătase Atrata, cea recunoscută atunci pe întreaga planetă Altar drept Aleasa Zeului Zutra.
„Da, Soborul a subestimat-o pe femeia asta”, cugetă Marele-Preot-Păzitor cu amărăciune. „Pentru că însuși Zutra a subestimat-o!… Adică tu, nelegiuitule”, se mustră singur, „gândești că Zutra cel Atotputernic a greșit?! Vai ție! Și vai nouă!” se căinează, făcând, cu mâna dreaptă, un semn de acceptare către Umrama, care, de pe prima treaptă, îl privește întrebător.
— Coborâți! Poruncește bătrâna. Pe ultima treaptă! Nu putem judeca dacă suntem fericite cu o minune-bună sau pedepsite c-o minune rea, dar știm că Venetica e amestecată și că remediul-sacru e să urce ea, singură, acum, aici!
Celelalte coboară tremurând, copleșite de spaimă și cu vlaga suptă de concentrarea întreruptă pe neașteptate. Și Venetica se apropie. Edrada o poate vedea doar întorcându-și – dar cu ce neomenească trudă!
— Capul într-o parte. O vede, o recunoaște și își amintește – confuz, pentru că amintirea e din clipele când tocmai începea să nu mai fie ea: „Odată și odată vei dori să-ți faci semn ție însăți, și atunci – crede-mă!
— Eu te voi ajuta!”
Da, Venetica i-a spus asta, chiar ei, atunci când mănușa înmugurindă o lua în stăpânire. Dar ea a uitat, pentru că așa a vrut Zutra! Zutra-uzurpatorul, cel care a surghiunit o, rupând-o de ea însăși, copleșind-o cu un extaz dement, căci un orgasm perpetuu a fost tot ceea ce a mai legat-o de trupul căruia el îi poruncea, pe care el îl folosea, pe care el îl vlăguia, din care mugurii lui blestemați sugeau puterea vieții. Trupul în care e reprimită acum, ca să se stingă odată cu el, neputincioasă ca el, cel părăsit de Mănușa-mugur-fertilizator, pe care o atrage un trup nou, bine hrănit cu ramuri din pădurea lui Zutra, locul unde Celelalte plantează, cu smintită evlavie, mugurii-degete pe care Marea Preoteasă, Femeia-Arbore, posedată și parazitată de Zutra, și-i desprinde singură când simte că acea hrană care este ea însăși nu le mai priește.
Edrada înțelege totul. Cunoașterea e darul lui Zutra. Darul?! Nu, plata pentru viața ei furată, sau, mai degrabă, ultimul supliciu. Căci ea, acum stăpâna adevărului, se stinge, lucidă dar neajutorată, prizonieră a corpului care, odată părăsit de Mănușă, va putrezi de viu, într-o singură zi, zbătându-se, pradă durerilor atroce -pe care nu le va putea urla!
— Și rupându-și sfărâmicioasa și duhnitoarea carne în zvârcolirea printre oase.
Să știi, și să nu poți vorbi! Să n-o poți preveni – măcar prin semne!
— Pe nefericita care abia așteaptă să-ți ia locul!
Și chiar dac-ar putea dezvălui oroarea, ar crede cineva? Cine ar fi dispus să creadă că Marea Preoteasă, cea care prorocește dezlănțuirea stihiilor (fie ele cutremure, uragane, arșițe, înghețuri, revărsări de lavă ori de ape) și care știe întotdeauna cum pot fi înfrânte, e doar o biată posedată, pe care Zutra-parazitul și-o face mireasă înfocată, mamă iubitoare, hrană resemnată? Zutra, a cărui pădure crește ca-n povești, sufocând și înlocuind pășunile și ogoarele – așa cum terciul din „cozile” pe care le oferă el înlocuiește mâncărurile străvechi. Terciul care le preschimbă pe Celelalte Preotese – al căror număr e tot mai mare an de an – în femei sterpe, darân fertile purtătoare ale mugurilor lui afurisiți!
„O, de-aș putea să fac un semn! Să fac un semn cuiva care m-ar crede! Un semn pentru mine însămi, pentru mine, cea de acum trei ani!”
— Se poate, spune Venetica, care a ajuns pe prima treaptă, destul de aproape ca să-și facă auzite șoaptele. Totuși grăiește fără vorbe, în acel limbaj al gândului pe care și Zutra îl pricepe, căci Mănușa se agită, parcă mușcând palma Edradei.
Încă-Marea simte durerea, își simte și lacrimile. Dar mâna nu și-o poate descleșta.
— De ce? Reproșează gândul ei, sperând că Venetica îl aude. De ce îmi trebuie o durere-n plus?
— Fără Mănușă te pierzi. Și putrezești. Doar acum știi și tu că am dreptate! Eu i-am dar mâinii tale o bună parte din puterea mea. Privește, dreapta îmi atârnă fără vlagă! Tu rabdă. Durerea-n plus înseamnă viața ta!
— Rabd… Rabd… Darsemnul? Se tânguie Edrada. Semnul meu către mine? Ca să mă pot salva?
— Sunt oameni ca și noi! Strămoșii lor au fost, ca și ai noștri, fii Pământului secătuit. Au rătăcit, ca și ai noștri, căutând adăpost în lumi mai bune. Numai că înșelător-primitoarea Altar i-a prins în capcana unei religii inumane, care-i devorează! Nu e o figură de stil! Specia umană e, pentru parazitul zutra, gazda ideală, în așteptarea căreia un mugur mănușă a hibernat timp de milenii.
— Să nu fabulăm, fiule, spune, tărăgănat și ironic, Marele Maestru al Ordinului Samaritenilor.
— Nu fabulez, Eminență! Se aprinde, ofensat, Coordonatorul Programului de Explorare și Expansiune. Agenții noștri au descoperit planeta Altar acum două sute de ani și au putut studia nestingheriți ceea ce li se întâmplă acelor oameni – oameni!
— Recăzuți în barbarie. Doar când au încercat să intervină au fost numiți „solii lui Tra” și au fost uciși. Marile-Preotese, vreau să spun marile-posedate, i-au depistat întotdeauna fără greș! Eram pe punctul de a renunța, convinși că parazitul e invincibil, că nu poate fi distrus decât odată cu planeta.
— Oribilă intenție! Intenție-sacrilegiu! Decretează Eminența Sa îngustându-și ochii și ridicând un deget acuzator.
— Nici n-am avut-o, se scutură Coordonatorul. Eram doar gata să ne recunoaștem înfrânți când sora Amelita, aflând de sacrificiile noastre zadarnice, s-a oferit să-și pună puterile minții în luptă cu cele ale monstrului altaran. Și eu cred, Eminență, că e păcat ca asta să-i atragă excomunicarea!
— Iar eu cred, fiule, subliniază cu blândețe Marele Maestru, că nu-nțelegi ce se petrece! Menirea noastră, a Samaritenilor, e într-adevăr ajutorarea dezinteresată a aproapelui; menirea sorei Amelita, ca misionară, e într-adevăr readucerea la Dreapta Credință a fraților noștri rătăciți. Și e adevărat că, spre a ne îndeplini menirile, ne folosim de puterile pe care gloata ni le crede mai presus de fire – neștiind că orice copil bine îndrumat de la o vârstă fragedă le poate dobândi.
Darexistă, fiule, limite și restricții. Există încercări pe care Universul le admite, le tolerează, și altele – pe care nu le poate suporta!
Femeia întoarsă în timp spre a vorbi cu sine însăși e sfidare pură a legilor universale, e o contorsiune nepermisă a continuului spațio-temporal, o suprapune, o anulare, un concentrator de tensiuni, un focarde explozie… O, Doamne, nici nu vreau să mă gândesc! Sper s-o putem opri la timp!
— Dar, încearcă Coordonatorul, noi, care cunoaștem planul sorei Amelita de trei ani, nu doar de-o zi, ca Eminența Voastră, am făcut calcule și simulări și, vă asigur…
— O, Doamne! Urlă Marele Maestru. Trei nave am trimis, nu una, și ei, incompetenții, au dat greș! Nebuna face saltul! O simt! O, Doamne! Se întâmplă… Ce se întâmplă, Doamne Milostiv?!
Dacă ar privi în sus, și Celelalte Preotese și Preoții Păzitori ar zări coborând nu unul, ci trei globuri de foc. Dar ei o privesc pe Venetica care prinde mâna liberă a Încă-Marii – și, când le pierd din ochi, își urlă groaza într-un singur glas. Pentru că cele două, ca și Mănușa Zeului, au dispărut. Ca și cum niciodată n-arfi existat!
Sus, în căușul confortabil al patului, Incă-Marea-Preoteasă Atrata trage să moară. E penultima zi a vieții ei, dar ultima din Decada Desprinderii, cea în care Mănușa, ultimul veșmânt al lui Zutra care încă n-a părăsit-o, o va abandona, rupându-i trupul nedemn de sufjetul sanctificat.
Îngenuncheată pe treapta cea mai de sus a Patului, alături de surorile ei întru speranță, Cealaltă Preoteasă Edrada, îmbătată de mirosul divin pe care Încă-Marea îl împrăștie ca pe o binecuvântare, așteaptă, sorbind din ochi Mănușa care, înnebunitor de încet, se prelinge de pe mâna muribundei.
Așteaptă mistuită de flacăra dorinței supraomenești de a fi ea Noua-Mare-Preoteasă, Mireasa, Purtătoarea Noului Veșmânt. „Acum ori niciodată”, își spune, ignorând orice umbră a altui gând și îngropându-și în adâncă uitare visul terifiant din noaptea nu de mult trecută. Visul în care s-a simțit pe sine însăși muribundă, chinuită, înșelată, neînțeleasă, urlând și blasfemând. Visul din care s-a trezit spre a se smeri, cerșind îndurarea lui Zutra, Milostivul. Dar, căzând iarân somn, visul s-a-ntors, purtând-o și pe femeia aceea ciudată, Venetica, care îi repeta întruna:
— Ce vezi acum și mâine vei vedea! Și vede, într-adevăr!
Vede, îngrozită, că în Pat sunt două Încă-Mari – și cea de-a doua e chiar ea, așa cum sieși și-a apărut în vis, adică goală, cu pielea marmorată de irizații din ce în ce mai verzi, cu o Mănușă strânsă în pumnul stâng și, fără doar și poate, suferind.
— Piei, nălucă! Întoarce-te la Tra, stăpânul tău!
E formula care alungă Răul, și Edrada o rostește clarși răspicat. Dar înlemnește auzind cum Celelalte spun toate același lucru, toate într-un glas.
— Ești tu acolo, îi șoptește Venetica, care i-a apărut alături – din senin! Privește! Este semnul pe care ți-l faci, ție, tu!
Soborul Preoteselor privește. Privește cum Mănușa Atratei îmbracă mâna dreaptă a Edradei celei vlăguite, care zace-n Pat. Și ea, deodată plină de putere, se saltă și își unește palmele. Și ochii îi fulgeră a răzbunare – și-a izbândă.
Mănușile împreunate scrâșnesc, apoi schelălăie ascuțit, sfredelitor… Și, după o lungă clipă în care nimeni nu răsuflă, se sfărâmă, devin pulbere de care Edrada cea din Pat se scutură cu un suspin înainte de a se topi, scurgându-se în sine însăși până ce nu-i mai rămâne nici măcar urma pe cearșaf.
Abia acum tăcerea stupefiată se transformă în murmur, în șoapte grăbite, care cresc, devenind exclamații și porunci:
— Ce-a fost?!
— Ați văzut și voi?!
— Nu s-a mai întâmplat!
— Sufletul Încă-Marii l-a ucis pe Zutra!
— Ba nu, Edrada!
— Edrada și-a ieșit din trup! Edrada l-a ucis!
— Nu cred! Nu pot să cred! Nu s-a mai întâmplat!
— Păgâno, taci! E un miracol!
— E o minune-rea, sau o minune-bună?
— E o minune-bună, spune Venetica, apăsat. Iar Edrada, pe care tot Soborul o privește cu o nouă teamă și cu un nou respect, aprobă dând din cap și, cu o mângâiere, închide ochii Atratei, Fosta-Mare-Preoteasă, care, senină și destinsă, a murit.
— Ce se întâmplă, Doamne Milostiv?! Bâiguie Marele Maestru al Ordinului Samaritenilor, speriat cum nu ar fi crezut că poate fi. Doamne, de ce mă văd, pe mine, eu?
— Adio, frate! Îi spune Celălalt. Celălalt el. Odată am fost unul, acum ne despărțim!
— E o bifurcație. Nu putem ști dacă e prima, îi explică, precipitat, Coordonatorului, Celălalt Coordonator. Îi vom spune Nodul Amelita!
— Ba mai corect arfi, îl contrazice Coordonatorul Inițial, Răspântia Mănușii. Sau Bifurcația lui Zutra. Așa, ca să ne amintim de parazitul care…
— Care s-a autodevorat! Se bucură Duplicatul. Iar tu/eu/noi am avut dreptate: Universul a suportat! Suportă orice, pentru că are, sau creează, legi pentru orice!
— Felicitări! Spune Inițialul.
— Felicitări! I-o-ntoarce Duplicatul.
— Și vezi ce tratative duci cu Marele Maestru. Să o sanctifice pe Amelita! E drept că, până una-alta, doar ea, cea surghiunită printre voi de fapta ei, o să mai știe pentru ce! Dar calculele mele spun că va veni o vreme când nici noi, ceilalți, nu vom mai uita!
— Ce se întâmplă, Doamne Milostiv?!
— Ce spune Eminența Voastră? Tresare Coordonatorul. Apoi, îngrijorat: Ce palid sunteți! Vă e rău?
— Nu… Dar a fost… O pierdere… O rupere a legăturii cu una dintre misionare… Știi, e rutina comuniunii dinte noi, samaritenii, senzația că există ceilalți, toți… Ea parcă arfi murit! Deși a fost… Altfel… În fine, tot ceva ireversibil… Oricum, să ne întoarcem la… Of, fiule, să nu râzi de-un bătrân care-a uitat ce îi spuneai! Oare-mi cereai ceva?
