Cartea Dunarii

Cartea Dunarii de Jean Bart 

PREFAȚA

Cartea Dunării, scrisă cu însuflețire și multă dragoste de Jean Bart, cată să deschidă o cale nouă în cunoașterea țării.

Săvârșim un mare păcat față (le noi înșine. Tot ce se leagă de ființa noastră etnică, ori de pământul țării, se menține mereu în umbră spre dauna noastră sufletească ori națională.

Slavă Domnului! Avem ce admira, iubi, cerceta, deși numai năsip de-ar acoperi pământul României, ca în Sahara, și tot ar trebui să fim pătrunși de o adâncă legătură sufletească de el. Dar când natura a fost cu noi mai darnică decât cu multe alte țări?

Dunărea, cel mai de sama fluviu al Europei, este în bună parte a noastră, pentrucă străbate pământul nostru, iar dela Timoc în jos, aproape peste tot se aude pe ambele ei maluri grai românesc.

In dreptul Orșovei ss mai păstrează în malul ei stâncos Tabula Trajani, care aduce aminte de zămislirea ființei noastre etnice. Dunărea e socotită astfel de mulți ca axa naționalității române. Ea ne încinge țara strâns, legând’o de soarta Europei centrale, la care ne alipește. E calea noastră slobodă către Marea cea mare, cu libertatea și înlesnirea transportului spre lumi depărtate.

A o cunoaște este o datorie. In lungul ei, cât trece prin România, se înșiră punctele cele mai atractive din pitorescul ei întreg. Cazanele sunt unice’n lume, iar Delta întrece pe aceea a Nilului prin lumea păsărilor. O călătorie în lungul Dunării nu însamnă numai liniștea întremătoare, desăvârșită, timp de câteva zile, dar și clipe de vibrantă emoțiune față de frumusețile naturale întâlnite.

Din păcate pentru mulți dintre noi farmecul unui asemenea drum este necunoscut, deși e admirat de străini.

Prin aceasta dovedim însă nu numai că nu știm prețui ce avem, dar ne scoborîm noi singuri în fața noastră.

Buciumul străbun ne chiamă încă spre munții cu văi tăinuite și piscuri cu pajiști bogate; ne chiamă prin glasul undelor lor apele răcoritoare; ne chiamă oamenii blânzi, înțelepți și muncitori.

Noi rămânem surzi la chemarea lor, dar alergăm cu patimă peste graniți, perzându-ne în noianul puhoaelor omenești de pretutindeni.

Fie ca prinCartea Dunării să se inaugureze un drum nou în educația noastră generală, îndreptându-ne privirea cu mai multă sinceritate și cu mai adâncă pătrundere la ceeace este în imediata noastră apropiere.

E vremea să ne trezim din ucigătoarea nepăsare pentru tot ce reprezintă pământul și viața țării.

Iată de ce rămânem recunoscători muncii lui Jean Bart care nu a fost numai un cunoscător al tainelor ascunse în papu- riștea și printre sălciile ca niște măslini, din lungul Dunării, dar viața întreagă îi este legată de farmecul ei ca și de acel al Mării Negre.

Nimeni altul nu ar fi fost în stare să prindă la un loc, într’un mănunchiu mai armonic, mai însuflețitor, problemele variate și complexe în legătură cu Dunărea noastră, de care atârnă în așa de largă măsură buna stare economică a României.

S’o cercetăm; s’o cunoaștem; s’o iubim.

Autorului cărții, să-i păstrăm neștearsă amintire. Ultimul gând al scriitorului a fost îndreptat, cătră Cultul Apelor din România, călăuza vieții sale nu numai de marinar, dar și de scriitor.

Prof. I. SIMIONESCU

14 Mai 1933 - Ziua Înmormântării lui Jean Bart.

Regele Carol I și Ferdinand I pe Dunăre.

INTRODUCERE

Trecătorule! oprește-ți pașii când ai ajuns în fața Dunărei. Oricât de grăbit vei fi, rămâi pe loc câteva clipe; meditează și contemplă în tăcere maestatea străvechei ape — Fluviul Rege— pe care lumea antică îl diviniza ca pe o sacră personalitate.

In legendele, în credințele celor vechi, apa aceasta avea darul de a spăla de păcate. Ca și apa Gangelui, ca și apa Nilului, apa de Dunăre se ținea în vase de aur, în tesaur, pe la curțile regale din Orient. Iar strămoșii noștri Daci, de câte ori plecau la războiu se împărtășeau — după poruncile lui Zamoloxis — cu apă din Dunăre și făceau jurământ să nu se întoarcă până ce nu vor fi biruit pe dușman.

Noi, urmașii Dacilor, trebue să reînviem Cultul Dunărei.

In fața Dunărei, subjugat de măreția acestui fenomen al naturei, rămâi pe loc și te întrebi cu mirare:

De unde vine? Cum s’a format uriașa massă lichidă? Cum poate curge neîntrerupt, de mii de ani, spre mare? Fără sfârșit? Fără răgaz? Ce bogății poartă în navele cari plutesc pe tulburele unde? Ce bogății ascunde în noaptea fundului ei? Ce rol a jucat apa aceasta în istoria omenirei? Câte neamuri și seminții nu s’au perindat pe drumul ei de apă... Unde

sunt? Ce urme au lăsat în lunga scurgere a veacurilor? Câte cetăți, orașe, sate, s’au ridicat și s’au prăbușit pe malurile sale?

„Bătrânul Danuvius era la antici o lume întreagă de bogăție, de întâmplări, de vitejie, de amor și poezie.

Fluviu despre care cuceritorii, ca și diplomații, și-au făcut visuri fericite, pe care el le-a dus pe rând, pe undele sale spre mare“[1].

Importanța Dunărei nu are asemănare cu nici a unui alt fluviu din lume: „Veritable mer en marche vers l’Orient“. Nicăeri în lume nu s’a desfășurat mai des și mai cumplit tragedia războiului ca aci pe malurile Dunărei[2]. De la Fenicieni și până la noi, în cursul veacurilor, până azi când culorile românești flutură pe navele modeme care încrucișează pe oglinda Dunărei, câte neamuri n’au răsărit și n’au ajuns pe țărmurile cari le stăpânim noi azi?

Dar, mai mult ca oricare, istoria neamului nostru este un capitol din chiar istoria Dunărei. Nu se află act mai de seamă din viața noastră națională, nu găsim pagină din istoria trecutului nostru în care să nu găsim pomenit numele acestei ape, care ne scaldă țara, ne-a ocrotit și ne dă viață.

„Clasicul Rege a fluviilor e drumul de rondă al României, binefăcătorul ei fizic și patronul ei moral“[3].

Albia acestui fluviu a fost leagănul neamului nostru.

In totdeauna destinele acestui popor au fost legate de ale Dunărei. Străbunii noștri, în vremuri de demult, marii patrioți din zilele redeșteptării naționale, au luptat să apere stăpânirea acestei ape, țintă pururea ochită de vecinii care ne înconjurau.

„Din moși, strămoși, zicea marele Cogălniceanu, există în Poporul Român instinctul că fără Dunăre România nu poate fi“.

„Interesul ce avem pentru Dunăre, zicea un alt patriot luptător[4], este cel mai vechiu, cel mai mare și mai perimanent interes al Românilor. Nu este chestiune care să fie mai importantă pentru această țară.

„Chestia Dunărei o considerăm mai presus decât toate — e o chestiune eternă. Convențiile, tratatele, oricât de rele ar fi, au un termen, un regim al Dunărei e din natura sa fără termen. El va ține cât va curge Dunărea spre mare. Această Dunăre pe care am plătit-o îndestul în trecut, căci au fost secole în care ea a dus la mare mai mult sânge românesc decât apă“[5].

*

Legătura veche dintre popor și apa aceasta, a fost așa de trainică, încât până azi ea se păstrează în cântecele populare, în poveștile și colindele românești:

Dunăre, mamă vitează De când lumea ’mi stă de pază.

Ea mă scaldă, mă ’ntărește,

Ea mă ’ncinge și mă crește.

Sufle, treacă vântul rău,

Treacă peste capul meu!

Eu cu Dunărea sunt una Batem timpul și furtuna.

V. Alecsandri

(Poezii populare)

A putea răspunde la întrebările ce mintea omenească le frământă în fața Dunărei, înseamnă ca după o muncă de-o viață întreagă, să seri zeci de volume pentru fiecare chestiune, care se deschide ca o nouă problemă geologilor, biologilor, arheologilor, istoricilor, geografilor, economiștilor, inginerilor, militarilor, juriștilor, diplomaților…

O istorie a Dunărei este o gigantică operă pe care n’o poate întocmi un singur om — oricât de enciclopedist ar fi.

Curajul neștiinței, avântul naiv ai generoasei tinereți, m’a îndemnat odinioară să-mi consacru viața unei asemenea opere. Am adunat și mult material, dar nu știam ce scurtă e viața omenească, cu toată a ei sclavie, care toarnă plumb în aripele îndrăsnețului sburător.

Și totuș, adesea, o mustrare mă încerca. Simțeam obligația plății unei datorii de conștiință — destul de târziu, acum când am trecut culmea și încep să cobor drumul vieței.

Noi, acei cari prin vocație și meserie, ne-am închinat viața apei, suntem de copii legați de mama Dunăre. Noi avem misiunea de a îndeplini un apostolat pentru reînvierea și răspândirea Cultului Dunărei —chiar când ni s’ar părea că glasul nostru se pierde ca predica în pus;tiu.

Noi, pe care Dunărea ne-a legănat zile și nopți de-a rândul, cari am văzut-o în răsăritul soarfelui cu undele de aur topit, roșie în asfințit, ca sângele, și de argint în misterul nopților sub clar de lună; uneori leneșă, maestoasă, alte ori repede, cruntă și mânioasă, dar totdeauna sinceră, fără perfidia și capriciile mărei... Noi, cari am văzut-o iarna schimbată în pod de ghiață, și primăvara rupând zăpoarele, pornind puhoaele și spumegând ca o mare în furtună, înecând orașe, sate, semănături, oameni și vite... noi, cari am trăit în inima Deltei,, în paradisul păsărilor, și am mers în negrele lotci pescărești de-alungul gârlelor,, prin păduri de stuf, prin ghiolurile cu poeni de baltă,, poetice grădini create la întâmplare, printr’un bizar joc al naturei...

Noi, cari dormeam pe maluri în șipotul apei, sub polog, de groaza țânțarilor;, la rădăcina bătrânelor sălcii care-și spălau pletele în apa limpede de baltă, în fundul cărei vedeam fantastice păduri, dimineața urmăream pe albastru cerului eșaloane de cocori, stoluri negre de cormorani, și caravane albe de lebede sfioase, plutind în tăcerea solemnă a bălței ca într’o lume aparte, dintr’o altă vrâstă a omenirei, din vremea creației, de pe când nu se despărțise apa de uscat...

Noi, nu putem uita Dunărea și nu putem trăi departe de ea.

Un Român stabilit peste ocean, în lumea nouă a sgârienorilor,nu m’a întrebat nimic de țară, nici de locul lui natal.

Mi-a șoptit numai atât, încet, înăbușit: „mi-e dor... tare mi-e dor de Dunăre“— și a început să plângă.

*

Să scri o Carte a Dunărei,oricât de modestă, pe scurt, pe înțelesul tuturor, și încă nu-i un lucru ușor. Subiectul este așa de vast, întâlnești chestiuni așa de spinoase, încât adesea pierzi drumul și cărarea — trebue o adevărată artă să te poți limita într’un cadru restrâns.

Dar, pentru că Dunărea însăși este o mare carte a naturei, o vie istorie universală, să ne deprindem a citi direct pe ea Să mergem în fiecare an la Dunăre, s’o vedem, s’o cercetăm la fața locului, s’o cunoaștem, s’o iubim[6]

O călătorie pe Dunăre, cu ochii deschiși, învață mai mult decât o bibliotecă întreagă. „E om umblat — zice în graiul său poporul — că știe multe... a bătut drumuri de apă și de uscat... a umblat peste nouă mări și nouă țări“[7].

Să mergem la Dunăre. Să facem o călătorie în tot lungul cursului ei până la Sulina — acolo unde bătrânul Danubius își pierde și apa și numele în mare!

Să privim cu atenție, să luăm aminte, la ambele maluri — la fiecare nouă panoramă ce se deschide ochilor, o nouă problemă se deschide minții omenești.

Haideți cu mine!

La drum!

CAPITOLUL I.
O CĂLĂTORIE PE DUNĂRE

(DIN PĂDUREA NEAGRĂ PÂNĂ LA MAREA NEAGRĂ)

Deși călătoria cu vaporul este mai ușoară și mai plăcută, totuși vom începe drumul nostru cu piciorul dela isvoarele Dunării și până la Ulm,de aci cu bărcuța până la Ratisbona și apoi cu un remorcher sau vreun șlep până la Passaude unde numai, putem lua un vapor de pasageri.

Inainte de a pomi la drum, să reflectăm puțin cam iau naștere fluviile și ce rol joacă un curs de apă dulce în armonia generală a globului, — căci în opera universală a naturei toate sunt în armonie.

In ciclul, gigantic și etern, făcut de apa care se ridică în aer șub formă de vapori și cade sub formă de ploaie, izvoarele, râurile, fluviile sunt arterelepământului, sistemul de circulație care răspândește viața pe suprafața globului.

Apa simbolizează mișcarea, acțiunea, viața. Căci dacă n’ar fi apa care e absorbită de vegetale, animalele și oamenii ar dispărea și solul continentelor, s’ar transforma în imense pustiuri.

Ca și o ființă fizică însuflețită, apa curgătoare se naște în creierii munților, crește strângând în paturi toate pâraele ce alunecă pe pante, și merge coborând' până își pierde și apa și numele în mare.

Șuvița de cristal ce șerpuește sus murmurând între munți, se mărește mereu, coborând la vale, până ajunge jos în câmpie o apă mare, adâncă și tulbure, marele fluviu maestos, solemn sau tumultuos — o forță ce nici o stavilă n’o poate opri în cale.

Dar apa aceasta pe care o admirăm curgând fără încetare, se reînoește continuu. Curge mereu și niciodată nu-i aceeaș. Fiecare picătură care merge spre mare este înlocuită cu alta la fel, într’o continuă și perpetuă substituire. Ca și la o ființă viețuitoare, materia se schimbă, dar forma rămâne aceeaș ca lăcaș.

Passau.

Fluviile au personalitatea, temperamentul lor, ca și oamenii.

Deaceea s’a zis că Rinule romantic, iar Dunărea e clasică, eternă.

*

De unde isvorăște Dunărea?Două pârâiașe de munte, Breg și Brigach,coboară din Pădurea Neagrăși se unesc la Donaueschingen.Isvoarele sunt la o înălțime de 682 de metri, la o depărtare de Rin -numai de 24 km.

Dunărea la Engelhartszell.

In loc să ia panta Rinului, Dunărea părăsește repede Pădurea Neagră, casa părintească, și datorită tinereții sale, străbate cu repeziciune în curmeziș Jura Suabîntre Tutlingen și Sigmaringen.Aci tânărului fluviu i se întâmplă un accident:

Trecând prin terenuri... însetate, pierde o treime din apa sa care, după ce se strecoară pe sub pământ, răsare la 11 km.

Mai la vale și sub numele de Aachse varsă în lacul Constanța, alimentând astfel Rinul.

Cu apele ce i-au rămas credincioase, Dunărea se îndreptează către Nord-Est, aci gâtuită de defileuri, aci răsuflând mai larg, până la Ulm,de unde ne putem urca într’o bărcuță, căci apele s’au sporit cu cele aduse de afluenții ce se varsă pe dreapta: Iller, Günz, Minde, Glött, Fusana, Lach, și să ajungem la Ratisbona (Regensburg).

Linz.

Afluenții din stânga sunt mai mititei, dar dacă nu cedeaza apă multă, în schimb leagă Dunărea cu Marea Nordului, prin Rin, Main și canalul Ludwig, care unește râurile Altmiihlcu Rednitz.

Dunărea la Struden.

Dela Ratisbona, unde atingem cel mai nordic punct al călătoriei noastre, ne urcăm pe un remorcher și ne îndreptăm spre Sud-Est, pe un drum șerpuit. La un cot admirăm vărsătura râului Isar, dealurile cari se tot strâng, se strâng mereu, părând a nu ține seama de apele ce sosesc din Innspre a se uni cu Dunărea la Passau, Traun, Ennsși Ibbs,care se varsă mai jos de Linz.

Mclk.

O clipă, Dunărea pare a-și uita chemarea și a se avânta iar spre Nord, dar cârmaciul divin o întoarce spre Est ca să primească apele râului Traisen, cu care să străbată Wien, — Viena cum îi zicem noi. Dela Passau și până aci, apa-i curată, limpede, ne face să înțelegem epitetul de „frumoasa Dunăre albastrăpe care alt Strauss nu l'ar putea da Dunărei la Cema-Vodă, — adică „Apă neagră”.

Dela Wien fluviul ar continua dansul lui nebun, capricios, dacă n’ar fi intervenit mâna omului să-l pue la ordine prin diguri puternice. E drept că pătrunde într’o regiune cu altă înfățișare, alt relief, altă climă, alt debit: câmpii nemărginite, temperaturi ridicate, evaporație puternică, ploi torențiale vara.

Apele Dunărei se amestecă cu ale Moravei,care vine din masivul Boemiei. Dela Bratislava Pozsony, Presburg), se desface în doua brațe care se îndepărtează mult unul de altul, spre a se reîmbina la Komaron,— întocmai ca Dunărea și Borcea, care se desfac la Silistra și se unesc la Hârșova.

Dunărea la Viena.

Pe dreapta se varsă Leitha,și Raab,care vin tocmai din Alpi, pe stânga Waag, Neutrași Gran.

Bratislava.

Dela Komoran, munții par a ne aține calea, — dar Dunărea își croiește drum, tăind deacurmezișul Visegradulși Neopradul,care pe vremuri închideau golful Presburgului, din care au rămas doar lacurile Neuse și Balaton.

Scăpată de strânsoarea munților, Dunărea se desface iarăși în două brațe și dela Vaczpornește drept spre Miază zi, brațele unindu-se mai sus de Buda-Pesta.

După ce trece printre cele două orașe, Buda și Pesta, și pe sub poduri gigantice, fluviul iar se desprinde în două ramuri ce străbat stepa ungară fără a mai primi vre-un afluent, strânsă între diguri, dincolo de care se întind regiuni inundabile, brațe moarte, mlaștini.

Gran.

Mai jos de MohaczDunarea se îmbogățește pe dreapta cu apa Dravei,scapă de mlaștini și începe a se încolăci ca un șarpe, îndreptându-se spre Răsăritul către care e menită, drumul spre Miază zi fiindu-i închis de munții sârbeșd, ale căror poale le udă.

De cum se încarcă cu apele Tiseidin stânga și mai la vale între Semilim și Belgradcu ale Sa veiși Moraveiceva mai jos, volumul Dunărei se dublează, iar drumul își schimbă înfățișarea, munții încep dela Baziaș să-i îngusteze albia.

Intrăm în majestuosul defileu care aduce o înviorătoare schimbare de decor, atât de așteptată după o călătorie exasperantă de sute de kilometri prin pustă. La fiecare învârtitură de cârmă, la fiecare cotitură, ceva nou ne răpește banalului vieții. Frumusețea peisajului se îmbină armonic cu sălbăticia variată a pereților năprasnici și amenințători printre cari ne strecurăm.

Parlamentul din Buda-Pesta.

Vasul e prins de vâltori și repezișuri înspumate, „nu-i numai frumos ci și înfiorător. Efectele de lumină se schimbă după lărgimea și îngustimea văei: aci e numai de 120 metri, aci se lărgește la 2 kilometri. Valea Cazanelore așa de întortochiată încât ai senzația că Dunărea se sfârșește ori se înfundă între pereții stâncoși”.

Puține locuri pe fața pământului pot oferi ochiului asemenea panoramă ca cea înfățișată de opera gigantică a naturii cunoscută sub numele de Cataractele Dunărei. Unică pe glob.

Belgrad.

Vaporul, vibrând din toate încheieturile, se luptă tăind anafoare învolburate deasupra pragurilor stâncoase.

Ruinele Golubac.

Călătorul dezarmat cată îngrozit la fiecare cotitura. Primejdiile îl înconjoară.

Pilotul își încleștează mâinile pe roata cârmei. O singură mișcare greșită și totul e pierdut. Nici o oprire, nici o manevră de salvare nu-i cu putință în vâltoarea prin care trece vaporul. Ancora nu-i de folos, ghiarele ei nu prind pe fundul de piatră.

Cea mai mică avarie la cârmă sau mașină și vaporul ajunge o jucărie în voia curentului vertiginos.

Nici o parte a Dunărei nu este mai bogată ca aceasta în urmele rămase din vremea stăpânirei și civilizației romane.

Impozantele rămășiți ale unor opere de arhitectura romană pe apă și de canalizare rămasă, ne vorbesc, după două mii de ani, despre munca titanică dusă de stăpânitorii lumei vechi pentru a învinge natura în această regiune bănățeană.

Se văd urmele drumurilor tăiate în stâncă de pe vremea lui Tiberius, Vespasian, Domițian și Traian, canaluri, resturi de ziduri, monumente, Băile Herculane, Tabula Traiană, picioarele celebrului pod, tumul lui Sever, — o sumă de relicve ale trecutului istoric.

*

Cazanele. Tabula Traiană.

Dela Orșovadrumul se schimbă înspre miază-zi, trecând cu atenție prin canalul Porților de Fier,păzit de credincioasa sentinelă, insula Adakaleh,spre a ajunge la Turna Severin, oraș nou, deși în jurul său s’au găsit urme dintr’o epoca preromană. In vechime se numea Drubatis Pontes,castru roman pentru paza podului, ale cărui picioare se pot vedea când apele simt scăzute.

Tumul minunat[8] care se vede pe mal în dreptul gradinei publice nu pare a fi din timpul podului, zidăria se macină. Se crede că ar fi de pe vremea împăratului Alexandru Sever, care a zidit și cetatea Severitiopolis.

Porțile de fier.

In evul mediu Severinul era capitala Banatului Olteniei, care mai târziu s’a mutat la Strehaia și apoi la Craiova, iar episcopia la Vâlcea, păstrând numele de Episcopia Noului Severin.

Viața Severinului modern Începe din 1841, sub Alexandru Ghica și înflorirea lui se datoreste in mare parte Primai Companii Austriace de Navigație pe Dunăre(D.D. S. G.), întemeiată la 1851, cu dreptul de a construi pe malul Dunărei agenții, magazii și ateliere.

Călătoria pe care noi o facem azi de plăcere, bunicii noștri o făceau de nevoe, mergând la Viena pe Dunăre cu vaporul nemțesc.

In port nu se fac mari încărcări, sunt însă multe vase în trecere. Pentrucă prin canalul Porților de Fier nu se poate remorca decât un singur vas, convoiurile de șlepuri sunt nevoite să ancoreze în Severin și să aștepte rândul.

Dunărea la Turnu Severin.

Un șantier naval, bine utilat, lucrează vapoare, șlepuri, vagoane și mașini agricole.

Orașul acesta, bine croit, într’o situație pitorească, pe un mal înalt, cu bogata plantație a grădinilor în etaje, are o admirabilă perspectivă. Are și suflet acest oraș menit să ajungă un far care să radieze până în Banatul sârbesc, prin Biblioteca „Bibicescu“ cu ramificații în toată regiunea[9].

*

Dela Severin, după un cot bine pronunțat în formă de potcoavă în jurul ostrovului Corbul, malurile se lasă tot mai jos, îmbrăcate în livezile și viile Oreviței.Din dreptul Hinovei spre Răsărit, o urmă străveche brazdează pământul oltenesc: „Valul lui Traian^”.

Poarta Stambul din Vidin.

Ruini, ruini se găsesc peste tot, pe malul românesc ca și pe cel sârbesc; urme de zidărie, cărămizi romane, vase, monede, cioburi și ciolane. Urmele unor antice colonii militare, de castre romane garnizoane pentru paza graniței dunărene la Bârza-Palanca(vechea cetate Aegeta), la Florentin, Cetatea, Gruia— astăzi mari șchele de grâne pentru șlepurile ce coboară încărcate la vale spre piața Brăilei.

Vaporul se oprește la Calafat.

Care să fie origina acestui nume? In termeni nautici a călăfătui, înseamnă a smoli vasele plutitoare bătând câlți între bordage de lemn ca să nu pătrundă apa.

In toate războaiele din valea Dunărei, Calafatul a jucat un rol militar Însemnat din cauză că este așezat pe o Înălțime care domină malul opus și bate Vidinul ca In oală.

In războiul Independenții trupele române au organizat o serie de baterii servite In cea mai mare parte de marinari.

Calafatul.

Dela Calafat trecem la Vidin,care apare în istorie cu mult înainte de venirea Bulgarilor, deși citadelapoartă și numelei de Castelul Bulgarilorcu fundament de zidărie romană. Pare sa fi purtat în antichitate diferite nume: Bononia, Vendemis, Bidynumși Viminațiul.

Terenul aci e băltos. Smârcurile rămase nu pot fi decât resturile unui vechiu braț al Dunărei, azi astupat.

Teatru a sângeroase lupte, aci bateriile noastre au scufundat în 1877 monitorul turcesc „Podgorița“.

*

Dela Vidin, Dunărea potolită, se îndreaptă hotărîtă spre Răsărit, printre maluri joase acoperite cu nesfârșite zăvoaie de sălcii.

Dunărea la Corabia.

Intâlnim: pe malul drept Arcer Palanca,fosta Ulpia Ra- tiaria,capitala Daciei Ripena, unde ar fi fost exilat Sila; Lom Palanca,pe numele cetății romane Almus,la gura Lomului.Trecând printre ușoare dealuri pe dreapta și bălțile Nedeia pe stânga, ajungem la gura Jiului,apoi la Bschet și la Rahova,stăpânită de Mircea până ce i-a fost răpită de Baiazet în 1396[10]. Mai la vale pe malul bulgar, pe urmele cetății Ulpia Oescus,la gura Ischerului se înalță localitatea Qhighiul.

Trecem de balta Potelu, de satul Celei,vechea cetate Coelius depe vremea Antoninilor, cu coloniști din Roma. Romanați născuți în Roma , ne oprim puțin la Corabia,orășel tânăr de pe vremea Iui Ion Cuza, port de cereale, vin și cărbuni de pe valea Jiului. Aci s’a durat primul pod pe care a trecut oastea română în 1877.

Ceva mai la vale, la gura Olluluie satul Islaz, unde s'au sfințit drapelurile revoluției din 1848.

*

Turnu Măgurele.

Poporul și azi pomenește in cântece numele patrioților, cari aci au pregătit in taină isbucnirea revoluției:

Să trăiască Popa Șapcă,

C’a scăpat țara de clacă

Și Goleștii câte trei

Că ne-au dat câte-un bordei[11].

După ce treci gura Oltului, apare Turnu-Măgurele. In antichitate era aci o cetate: Romtda fondată, se zice, de Traian. Numele de azi îl are dela un turn, azi dărâmat.

Unii susțin că noul oraș a fost zidit de niște Evrei goniți din Ungaria sub Vlad I (1370).

A servit multă vreme drept cap de pod a cetății de pe celălalt mal: Nicopoli. Turcii au prefărut-o in raia, fiind pe cel mai scurt drum spre pasul Șipca prin Balcani direct la Stambul. In toate războaiele cu Turcii orașul a avut mult de suferit. Azi se fac aci mari Încărcări de cereale.

In față avem Nicopoli(orașul victoriei).

Cine a fost fundatorul acestei cetăți? Heraclius sau Traian? Nu se știe. E sigur că hoardele lui Atila l-au învestit fără să poată intra în oraș.

Constantin cel Mare, Întări cetatea ca să poată servi de avant-post împotriva năvălirilor barbare.

Aci s’a dat celebra bătălie (1396) în care Sultanul Baiazet Fulgerul (Ilderim) a sdrobit armatele aliate ale creștinilor, comandate de Sigismund Regele Ungariei.

In 1877 cetatea a fost aproape distrusă prin bombardament și fu ocupată de trupele române sub comanda Generalului Manu.

Mai la vale dăm de Insula Belina.(Bersina sau Persina) după care a stat adăpostită escadra de monitoare Austriace, care n’a urmat pe Dunăre mersul armatei de uscaf în Dobro- gea, precum a făcut escadra Română.

N'au ieșit din adăpost decât după trecerea dela Flămânda General Averescu), încercând să distrugă podul, și în urma unei telegrame a mareșalului Machensen: „din nouă monitoare macar unul trebue să ajungă la pod“—, dovedind ce importanță se da acelei treceri.

Ajungem între Zimniceape stânga și Șistovpe dreapta, orașe istorice și strâns legate prin poduri de trecere ale rușilor la 1877, ale germano-bulgarilor în 1916.

Baiazet a ocupat Șistovul odată cu Vidinul. In 1868 aci s’a fâlfâit steagul revoluției bulgare de Hagi Dumitru.

Dunărea la Zimnicea.

Continuând drumul privind șirul de sate românești ce se ivesc dincolo de bălțile inundabile, precum și malul bulgar deluros, iată-ne și la Rusciuk, fost Priscape vremea Romanilor și așezat la îmbucătura Lomului.

Pe ruinele ei, Turcii au organizat un centru militar dunărean. Mihai, la 1595,bate aci pe Mustafa Pașa, pradă și arde orașul. In războaele dintre Turci și Ruși, Rusciukul servi drept cap de pod. Celebrul Kutusof ocupă in 1811 cetatea. In 1877 suferi mult din cauza bombardamentului de pe malul românesc din partea bateriilor din Giurgiu și Slobozia.

In 1916 prima lovitură a Marinei Românești aci avu loc, asupra bastimentelor austriace aflate în portul Rusciuk.

Dintre porturile bulgărești de pe Dunăre, numai Rusciukul a progresat luând un aspect occidental. Toate celelalte au rămas în aceeaș stare orientală, cu mult mai prejos decât porturile românești. Pe când la noi, vasele încarcă la cheiuri și platforme de piatră, în Bulgaria vasele lucrează la malul natural.

Rusciukul însă, așezat pe înălțime, într’o poziție pitorească, legat cu drum de fier, s’a modernizat în anii din urmă mai mult decât Giurgiu.

In fața Rusciukului și mai depărtat de Dunăre apare Giurgiul.Dunărea aci e foarte largă, are aspectul unui lac. Malul drept înalt, malul stâng jos, băltos, acoperit cu zăvoaie de sălcii.

Fost-a aci un oraș pe vremea Romanilor? S’a pretins că da: Trimamius. Distrus de Huni mai târziu, Justinian l-ar fi refăcut numindu-l Theodorapolis,după numele grațioasei și cochetei sale soții.

Unii susțin că Giurgiu a fost fondat de Cruciați; alți spun că aci era o colonie genoveză: San Giorgio,după numele patronului Republicei.

Stăpânit când de Turci, când de Români, la 1804 e prefăcut In raia turcească.

In 1916 centrul orașului Giurgiu a fost distrus de obuzele trimese de bateriile din Rusciuk.

Cu portul Giurgiului s’a cheltuit foarte mult, căci de fapt sunt aci trei porturi: 1) un canal artificial în fața orașului, 2) în partea de jos a orașului, Ia Smirdă și 3) la Ramadajn pe Dunărea mare în fața Rusciukului.

Bazinul de iernat la Giurgiu.

Aci se vede că Dunărea mănâncă malul bulgăresc și depune la malul românesc, din cauza rotației pământului. Noi câștigăm pământ, dar porturile noastre rămân pe uscat, trebuie să cheltuim mereu pentru lucrări hidraulice. Orașele rămân la câțiva kilometri departe de porturi.

Giurgiu.

In portul Ramadan, ServiciuI Hidraulic Român,își are sediul cu toate aparatele și materialul flotant de dragaj și ba- lisaj. Conducta de petrol, un atelier de reparații.

Ocolind ostroavele ce tot mai dese apar în cale, ajungem in dreptul satului Flămânda, de unde pe vremuri se bombarda Rusciukul, iar în ultimul războiu fu ales locul de trecere a fluviului, pentru îndrăsneața ofensivă a generalului Averescu.

Reușita deplină a loviturii ar fi avut urmări incalculabile. Românii ar fi căzut în spatele și pe comunicațiile armatei bulgare din Dobrogea, întregul front era să fie răsturnat. Cu toate dificultățile întâmpinate, dacă nu se cereau trupe în Carpați, operația nu se întrerupea.

Iată-ne la Turtucaia,pe locul fostei fortărețe Transmaricaa lui Constantin cel Mare.

Turtucaia.

Pe timpul lui Mihai, Turtucaia a fost arsă și devastată în câteva rânduri. La 1773 fu ocupată de Suvarov. La 1877 Turtucaia nu jucă nici un rol militar. Dar dela 1916 Turtucaia înseamnă o pagină de doliu in istoria războiului pentru întregirea neamului.