Jurnal de bord si altele

Jurnal de bord si altele de Jean Bart

JURNALUL DE BORD
AL LUI JEAN BART

I
Sulina, 1 august

În sfârșit, mult așteptatul ordin de plecare sosise.

Itinerariul călătoriei îl știam de mult; câte zile nu pierdusem noi, ofițerii tineri, cu hărțile dinainte urmărind cu degetul conturul coastelor Asiei Mici.

De două luni navigam tot prin aceleași locuri, învârtindu-ne între Constanța și Gurile Dunării; ardeam de dorul altor locuri în depărtări necunoscute.

Manevrele de pânze, evoluțiile în largul mării, tirul, exercițiile de bărci și întregul serviciu riguros al bordului începuse să mă sature în nerăbdarea așteptării celei dintâi călătorii mai lungi.

Visele mi se împlineau... acele vise care îmi mângâiaseră viața tristă de școală... o viață de copil chinuit, îngropat între zidurile școalelor militare, unde vremea se târa așa de greu între orele de instrucție, când îmi îngheța mâna pe patul armei, și între orele de meditație, seara, când capul cădea încet pe cartea deschisă pe pupitrul vechi și ros de coatele atâtor generații.

Dar le uitasem ca prin farmec toate acele mici mizerii zilnice care îmi chinuiseră copilăria: uitasem până și patul de la închisoare... patul acela tare, de lemn, acoperit cu o rogojină, pe care în atâtea nopți mi-am odihnit trupul zdrobit de osteneala zilei, cu mantaua făcută ghem drept căpătâi.

Ah!... de câte ori, înainte de a mă prinde somnul, zăcând așa într-o toropeală pașnică și dulce, între vis și viață, înaripata închipuire își lua zborul și înflăcărând simțirea mă purta prin locuri nevăzute, dar așa de frumoase și atât de mult visate.

De câte ori nu mă-ntrebasem cu prietenul ce dormea la cap cu mine:

„— Tu pe unde te afli acum?

— Eu mă?... a! eu sunt departe... pe valurile Mediteranei, spre Italia... pe coastele Calabriei."

Ce bine le cunoșteam aceste locuri — din atlasul geografic, bineînțeles.

Renăscând în aerul curat și binefăcător al mării, într-o nouă viață, trecutul îmi apărea așa de departe, ca într-o ceață fumurie și nedeslușită, din care se desprindea uneori parcă o altă ființă în locul meu, o altă ființă osândită, care trăise de demult, cândva, acele vremuri de copilărie tristă.

O soartă fericită mă aruncase pe bordul lui „Mircea"; în cercul binevoitor de ofițeri vechi, de diferite grade, ne aflam și câțiva nou-veniți, abia scăpați de pe băncile școalei, prieteni buni din timpurile copilăriei petrecute în aceeași mahala într-un oraș din fundul Moldovei[1].

După atâta vreme scursă, ne întâlneam iarăși, acum, în pragul unei noi și grele meserii, meniți a împărtăși aceeași soartă în lupta pentru a ne deschide un drum în lume.

Ziua când trebuia să părăsim țara sosise: în ordinul de plecare, scris de comandant, în jurnalul de bord, zicea lămurit: „La ora opt totul va fi gata de plecare, provizia trupei și-a ofițerilor pentru zece zile de mare va fi adusă la bord; la nouă ore bricul «Mircea» va părăsi portul Sulina, ieșind în larg va lua drumul spre Chersones[2]."

E seară, totul e gata, n-așteptăm decât ora plecării.

O geană roșie-aurie mai sclipește pe cer, în fund spre asfințit, iar dinspre miazănoapte o pată cenușie ca o manta zdrențuită s-apropie plutind prin înălțime; e un nour ce vine mânat de suflarea vântului de nord.

Până la vremea plecării toți ofițerii trecem pe chei, în fața vaporului, printre lumea adunată acolo.

Noi ne strângem în jurul unei mese din fața cafenelei, lăutarii cântă, limbile se dezleagă, curg vorbele de spirit și glumele sărate cu cât se golesc și se reînnoiesc mereu halbele.

Iar „Mircea", bătrânul „Mircea", încă tot frumos și mândru, gata de drum și de lupta valurilor, ne așteaptă ancorat lângă cheiul pe care lumea se strânge mereu, privind la jocul marinarilor de pe punte.

Fiind în repaos, ca să-și uite grijile, luându-și rămas bun de la țara pe care o părăseau, băieții încinseră o horă de gemea puntea vaporului sub tălpile lor goale — mă rog, ca românul când vrea să înșele grijile, să-și stingă focul necazurilor.

Numai câțiva printre ei, recruți ce nu mai fuseseră îmbarcați niciodată, retrași mai deoparte, tăcuți, triști, stau rezemați pe coate, de balustradă, căutând cu jale, când spre largul mării, când înapoi spre port, luându-și cu privirile înduioșate parcă rămas bun de la ai lor, care de pe unde sunt în depărtări nevăzute; citesc în ochii lor fiorii groazei de necunoscut.

Un pilot de la Comisiunea Europeană[3] s-apropie de masa noastră.

— He!... domnule căpitan, nu cred să mai plecați în seara asta, uite... semne de furtună.

Toți ne ridicăm ochii spre cer; norii negri se strâng învăluind tot cuprinsul într-o pânză neagră și umedă.

Un vânt rece și sărat dinspre largul mării se-ntărește mereu, și mereu crește zgomotul valurilor ce se izbesc de chei, spărgându-se într-un muget sălbatic, pierdut departe în întunericul pustiu al mării.

Câteva umbre negre se desprind din depărtare și cresc gonind spre port: sunt corăbii cu pânzele umflate ce intră la adăpost întâmpinate de furtuna care se apropie văzând cu ochii.

Dar se dase ordin să părăsim portul și trebuia să plecăm.

Ne luăm rămas bun de la prietenii strânși în fața vaporului și intrăm pe bord în uralele mulțimii de pe chei.

„Echipaj la posturile de plecare!"răsună vocea șefului de echipaj, urmată de sunetele sifliilor de pe punte; fiecare trece la postul său.

„Mircea", desfăcut din legăturile de la uscat, se mișcă încet trăgându-și pe nară, c-un zângănit fioros, lanțul ancorei ce se desprinde de pe fund.

Ancora sus, la postul ei; și alunecăm încet făcând rondoul în fața cheiului care răsună de zgomotul mulțimii și a muzicii, pe când pălăriile și batistele flutură încă în bătaia vântului, în semn de adio!...

„Mircea", tot mai însuflețit, despică apa, ieșind din gura Dunării, parcă trece pragul mării, care se deschide înaintea noastră imensă, neagră, pustie.

Pământul țării rămâne în urmă.

În picioare, la postul meu din prova, încă o dată îmi arunc privirea înapoi: pământul, ca o pată neagră, se pierde în întunericul nopții, pe când în auz îmi picură crâmpeie de arii, note frânte de mugetul fioros al vântului.

Și din tot haosul întunecat se desprinde numai ochiul roșu, obosit, al farului, care veghează urmărind neclintit vasul în goana lui nebună de pasăre de noapte, ce într-o legănare zbuciumată își moaie parcă vârful aripilor desfăcute în negrul apei și al pustiului întins, fără margini.

II
Pe mare, 2 august

Vântul se întărește mereu.

După miezul nopții o furtună cumplită își dezlănțuie furia, urlând fioros în jurul nostru; câteodată suflarea i se înmoaie și atunci parcă geme într-o desperare răutăcioasă înăbușindu-și furia, pentru a izbucni iarăși în mugete mai neînfrânate, mai pline de groază.

„Mircea" — o jucărie minunată — se rostogolește zbuciumat pe întinderea asta neagră și zgomotoasă care se agită, se frământă din toate părțile, formându-se în dealuri negre cu crestele albe de spumă, în văi adânci, adânci, fără fund, mutate în același timp de la un loc la altul, într-o goană fără sfârșit, într-un joc amețitor, nebun, fără astâmpăr.

Începe o ploaie rece, măruntă; simt răceala picăturilor ca niște sfârcuri de bici plesnindu-mi obrajii.

Pe bord nu doarme nimeni.

Comandantul nostru n-a închis ochii toată noaptea, stă pe comandă lângă ofițerul de cart, învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola și harta, privind mereu în sus, spre catarge.

Oamenii suiți în arboradă lucrează grăbiți, cu ochii aproape închiși, biciuiți de ploaie, cu poalele mantalelor fâlfâind în vânt; par niște umbre negre ce se clatină atârnate la rând de vergile pe care se mișcă, cu o iuțeală neregulată, un amestec de degete încleștate ce strâng pânzele înfășurându-le.

Sunetele argintii ale sifliilor de pe punte care îndeamnă la lucru, comenzile repetate, vorbele desperecheate, șoaptele nedeslușite care vin de sus din arboradă, se aud întrerupte de mugetul asurzitor al vântului, ce trece fluierând ascuțit prin macaralele prinse în colțul pânzelor scuturate.

Un amestec nedeslușit de sunete diferite, ca o muzică sinistră ce împrăștie fiori de groază.

Prin întunericul de nepătruns al nopții, prin haosul acesta negru și pustiu, câteva pâlpâituri luminoase scapără pe cer aprinzând o clipă colțul unui nour; și în urmă o brazdă de foc taie drum unui fulger orbitor; un șirag de boabe sclipitoare spintecă văzduhul luminând în flăcări vârfurile catargelor.

Iar bubuitul tunetelor, zguduind cuprinsul, se sparge în depărtări nevăzute, stingându-se în fundul pierdut al pustiului plin de întuneric.

Cu mâinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țin echilibrul mlădiindu-mi trupul după mișcările vasului.

O clipă amețitoare, un vârtej pare că îmi păienjenește ochii... Îi deschid mari, cătând să despic întunericul dinainte... simt o gâdilătură în furca pieptului și un nod care se ridică înfigându-se în gâtlej, făcându-mă să înghit în sec... a!... cunosc: e începutul răului de mare — această veche și ciudată boală pentru care nu s-a găsit alt leac decât deprinderea pentru unii, iar pentru alții nimic.

Și plouă, plouă mereu; minutele se scurg așa de încet, chinuitor de greu.

Într-o gândire înceată și greoaie îmi analizez simțurile, cătând să-mi dau seama de ce simt eu și cei din jurul meu: toate aceste suflete strânse la un loc în scoica asta zbuciumată de valuri, care scârțâie din toate încheieturile, în izbituri neregulate vibrând ca un instrument muzical.

Hotărât, nu... nici o umbră de teamă nu poți întâlni pe chipul vreunuia, nici o șoaptă de deznădejde nu poți auzi, nici un fior de groază nu poți surprinde în toată mulțimea asta care se mișcă tăcută, făcându-și serviciile știute, fiecare la postul său, în cea mai desăvârșită liniște — ori poate rușinea pe unii îi stăpânește atât de mult ștergându-le orice umbră de teamă.

Zăresc în prova câțiva, culcați pe punte, cu capetele rezemate de colacii de frânghie cătrănită: sunt gabierii scoborâți din catarge, istoviți de oboseală, cu puterile sleite, se odihnesc strângându-și picioarele goale sub poalele mantalelor ude de apă sărată.

Ploaia a încetat.

Omul de sus din gabie strigă cu glas puternic:

— Se vede o lumină albă în tribord.

— E farul de la Caliacra[4], șoptește ofițerul de cart potrivindu-și binoclul în dreptul ochilor.

În fund, în depărtarea ștearsă, un punct mic, galben, licărește pâlpâind slab prin întuneric.

Noaptea începe a se risipi; întunericul se desface din ce în ce mai mult, iar în fundul zării, la orizont, o pată galbenă ca de ceară, așa de trist răsare ridicându-se dintre crestele albe ale valurilor — răsăritul soarelui după furtună.

Departe de tot, pe întinderea asta mișcătoare, neastâmpărată, un punct negru se desprinde. Încet, punctul acela se înalță și se coboară crescând din ce în ce mai mare.

Toți privesc spre dânsul... se apropie... trei catarge se deosebesc bine; ca trei sulițe înălțate parcă anume să spargă norii ce se târăsc așa de jos, aproape de fața apei.

„Le cunosc bine după găbii; sunt catargele «Elisabetei[5]»", văd pe câțiva care privesc cercetători spre larg.

Crucișătorul „Elisabeta" avusese ordin să plece în aceeași zi din Constanța și să ia drumul tot spre Chersones.

„Elisabeta" e aproape, se cunoaște bine coșul alb între catarge, corpul ei negru, cu formele fine în tăieturi frumoase, cu tunurile ei mari, înfipte în coaste.

Ea alunecă încet înainte, prăvălindu-se pe o parte și pe alta, amețită parcă de loviturile valurilor care năvălesc izbindu-se de ea.

Iar în urmă-i fumul scăpa pe gura coșului în inele negre, ca un șarpe uriaș ce se zvârcolește gonit, învins, în luptă cu vântul turbat.

Și noi cătăm țintă spre ea urmărind cu patimă acel joc nebun, amețitor... Sunt clipe de o înfiorare mută, clipe ce par așa de lungi, încât un gând de groază are vreme să-ți scapere prin minte; timp în care bătăile inimii se grăbesc, ochii se deschid mari, cătând a reține cu vederea corpul acela negru care dispare înghițit de valuri ca într-o prăpastie adâncă... și așteptăm, ținându-ne răsuflarea stăpânită, să-l vedem răsărind iar culcat pe coastă în muchea unui alt val.

Simt mirosul greu, înecăcios, de untdelemn ars, răspândit de jos de la mașina care-și grăbește mereu bătăile sacadate.

Mașina fiind prea slabă, nu poate birui valurile; e peste putință a mai continua drumul înainte, cu vântul din față.

De două ore de când ne frământăm în loc, ne zăpăcește zbuciumarea asta a valurilor, care se izbesc spărgându-se cu zguduiri groaznice.

Comandantul se hotărăște să ne abatem din drum, schimbând direcția, și să intrăm la adăpost în golful Cavarna până când s-o mai liniști marea și-o cădea vântul.

Sifliile încep să sune pe punte, oamenii grăbiți se strâng la posturi în dreptul manevrelor, pilotul își încleștează mâinile în roata cârmei, gata să soarbă comenzile care răsună clare și prelungite:

„Gata de «volta-n vânt!»";o clipă de așteptare... un zgomot asurzitor de farfurii sparte, de obiecte răsturnate; și „Mircea" deodată se culcă într-o parte, așa că apa năvălește înăuntru pe punte; am schimbat drumul spre Caliacra — intrăm în Cavarna cu vântul de travers.

„Elisabeta" imită manevra noastră ajungându-ne din urmă.

Ne apropiem de uscat: coasta înaltă, roșietică, dintr-un șirag de stânci colțurate care oprește vântul ce se izbește de ele suflând cu furie.

Ancorăm aproape de „Elisabeta", care nici nu se clintește, liniștită și mândră.

Oamenii în repaos, rupți de osteneala din timpul nopții, adorm duși cu gândurile duse la ai lor, râmași în urmă și atâta de departe.

O barcă se desprinde de lângă crucișător și s-apropie de noi; e un ofițer care aduce un plic pentru comandantul nostru: ne strângem în jurul lui și el ne istorisește cele întâmplate la ei pe bord.

„Elisabeta", vas mai nou și puternic, putea să-și continue drumul; văzându-ne însă pe noi că schimbăm direcția, comandantul stătuse la îndoială dacă să-și urmeze drumul sau să vie după noi, bănuind că avem vreo stricăciune la mașină.

În urmă s-a hotărât să ne imite manevra, pentru a ne veni în ajutor în caz de nevoie. Înainte de a mă scoborî în cabină să mă odihnesc, îmi arunc o dată privirea spre coasta de care ne apropiasem.

Departe se zăresc albind în lumina dimineții casele tupilate, ascunse la adăpost prin crăpături de stânci arse, roșietice — e un sat pierdut, uitat de cine știe când, pe o coastă stâncoasă și pustie.