Cartile blestemate

PROLOG

OAMENII ÎN NEGRU

Pare fantastic să-ți imaginezi că există o Sfântă Alianță împotriva cunoașterii, o sinarhie organizată pentru a face să dispară unele secrete. Totuși, ipoteza asta nu-i mai fantastică decât aceea a marii conspirații naziste. Numai că de-abia astăzi ne dăm seama în ce măsură era perfectă organizarea Ordinului Negru, în ce măsură afiliații săi erau numeroși în toate țările lumii și în ce măsură conspirația a fost aproape de reușită.

Iată de ce nu trebuie să respingem a priori ipoteza unei conspirații mai vechi.

Tema cărții blestemate, care ar fi fost distrusă sistematic pe tot parcursul istoriei, a inspirat, desigur, pe mulți romancieri, cum ar fi H.P. Lovecraft, Sax Rohmer, Edgar Wallace. Totuși, asta nu-i doar o temă literară. Distrugerea aceasta sistematică există într-așa o măsură încât te poți întreba dacă nu există o conspirație permanentă ce tinde să împiedice cunoașterea umană de a se dezvolta prea rapid. Coleridge era convins de existența unei astfel de conspirații și-i numea pe membrii acesteia „persoane din Porlock”. Numele ăsta îi aduce aminte de vizita unui personaj venit din satul Porlock care-l împiedicase să ducă la bun sfârșit o lucrare foarte importantă pe care-o avea în curs.

Se găsesc urme ale acestei conspirații chiar și-n istoria Chinei sau a Indiei, nu numai în Occident. De asta ni s-a părut necesar să reunim toate informațiile posibile referitoare la unele din aceste cărți blestemate și la adversarii lor.

Mai întâi, câteva exemple precise de cărți blestemate. În 1885, scriitorul Saint-Yves d’Alveydre primește ordinul, sub amenințarea cu moartea, de a-și distruge ultima lucrare: Misiune din India în Europa și Misiune din Europa în Asia. Problema Mahatmelor și soluționarea ei.

Saint-Yves d’Alveydre se supune ordinului. Totuși, un exemplar scăpă de la distrugere și, pornind de la acest unicat, editorul Dorbon cel bătrân o reimprimă, cu tiraj foarte limitat, în 1909. Or, în 1940, de cum au ajuns în Franța și la Paris, germanii au distrus toate exemplarele pe care le-au găsit din această ediție. E îndoielnic să mai fi rămas vreunul.

În 1897, moștenitorii scriitorului Stanislas de Guaita primiră ordinul, sub amenințarea cu moartea, de a distruge patru manuscrise inedite ale autorului despre magia neagră, precum și arhiva acestuia. Ordinul a fost executat, n-a mai rămas nimic din manuscrisele acelea.

În 1933, naziștii dau foc, în Germania, tuturor exemplarelor din cartea referitoare la Rose-Croix, Die Rosenkreuzer, Zur Geschichte einer Reformation.

O ediție a acestei cărți reapare în 1970, dar nimic nu dovedește c-ar fi conformă cu originalul.

Aș putea da mai multe exemple, dar vor fi găsite în număr suficient pe parcursul acestei cărți.

Cine sunt adversarii acestor cărți blestemate? Să presupunem existența unui grup pe care-l vom numi „Oamenii în negru”. Ideea acestei denumiri mi-a venit văzând la toate conferințele pro sau anti-Planetă un grup de bărbați în negru, cu aspect sinistru, mereu aceiași. Mă gândesc că oamenii ăștia în negru sunt la fel de vechi ca și civilizația; cred că pot fi citați printre membrii scriitorul francez Joseph de Maistre și Nicolae al II-lea al Rusiei.

După părerea mea, rolul lor este de a împiedica o difuzare prea rapidă și prea întinsă a cunoașterii, difuzare care ar fi dus la distrugerea civilizațiilor care ne-au precedat. Odată cu urmele acestor civilizații ne-a rămas, după părerea mea, o tradiție al cărei principiu constă în a pretinde că știința poate fi teribil de periculoasă. Tehnicile de conservare ale magiei și alchimiei se pare că se raliază acestui punct de vedere.

Se poate constata, de asemenea, că știința modernă admite astăzi că devine, uneori, prea periculoasă. Michel Magat, profesor la College de France, declara recent, într-o lucrare colectivă asupra armamentului modern (la Flammarion): „Poate c-ar trebui să admitem că toată știința este blestemată”.

Marele matematician francez A. Grothendieck scrie în primul număr al buletinului „Survivre”, referitor la efectele posibile ale științei: „A fortiori, dacă evocați probabilitatea dispariției umanității în următoarele decenii (trei miliarde de oameni, trei miliarde de ani de evoluție biologică…), e enorm pentru a fi conceput, e o abstracție absolut nulă din punct de vedere al conținutului emotiv, deci imposibil de luat în serios. Luptăm pentru creșterea salariilor, pentru libertatea cuvântului, împotriva selecției la universitate, împotriva burgheziei, a alcoolismului, a pedepsei cu moartea, a cancerului, a rasismului – la nevoie contra războiului din Vietnam sau contra războiului în general. Dar anihilarea vieții pe Pământ? Asta depășește înțelegerea fiecăruia dintre noi, e ceva „irealizabil”. Aproape că ți-e rușine să vorbești despre asta, simțindu-te suspectat de a căuta efecte facile prin recurgerea la o temă care totuși este cel mai mare anti-efect care poate fi găsit”.

Și încă:

„Astăzi, când suntem confruntați cu pericolul stingerii întregii vieți de pe Pământ, același mecanism irațional se opune conștientizării acestui pericol și reacțiilor de apărare necesare la cei mai mulți dintre noi, inclusiv la „elitele” intelectuale și științifice din toate țările. Putem doar spera că poate fi surmontat de către unii printr-un efort susținut și conștientizarea unor astfel de mecanisme inhibitorii”.

De când a fost scris textul acesta, ba și mai recent, am auzit deseori emițându-se în congrese științifice ideea asta, cum că descoperirile prea periculoase ar trebui să fie cenzurate sau suprimate. La începutul acestui an, la reuniunea „Asociației engleze pentru progresul științei”, a fost citat ca exemplu al unei astfel de descoperiri care-ar trebui cenzurate posibilitatea ca diversele varietăți ale speciei umane să nu fie la fel de inteligente. Savanți de primă mână au afirmat că o astfel de descoperire ar încuraja rasismul într-așa o proporție, încât ar trebui împiedicată publicarea prin toate mijloacele. I-am vedea deci foarte bine pe unii savanți eminenți de-ai zilelor noastre raliindu-se la tabăra „Oamenilor în negru”.

Se pare, într-adevăr, că descoperirile acestea prea periculoase pentru a fi revelate există la fel de bine în cadrul științelor zise exacte, precum și în cazul științelor zise false, acelea pe care îmi place mult mai mult să le numesc para-științe.

Dar e prea mult timp de când distrugerea sistematică a cărților sau documentelor conținând descoperiri periculoase a fost practicată, înainte sau chiar în momentul publicării lor. Așa s-a întâmplat de-a lungul întregii Istorii. E ceea ce vom încerca noi să demonstrăm.

1. CARTEA LUI TOTH

Sir Mortimer Wheeler, celebrul arheolog englez, a fost în stare să scrie: „Arheologia nu este o știință, ci o vendetta”.

Nicăieri nu este mai adevărată această afirmație ca în domeniul arheologiei egiptene, unde se confruntă cu ferocitate arheologi romantici și arheologi clasici. Pentru arheologii clasici, arheologia egipteană nu ridică nicio problemă și descoperi aici o trecere continuă de la neolitic la o formă de civilizație mai avansată, trecere care are loc într-o manieră absolut naturală. Pentru arheologii romantici, dimpotrivă, ca și pentru cercetătorii independenți, care nu aparțin clanului arheologiei oficiale, antichitatea Egiptului este cu mult mai importantă, iar problemele care n-au fost elucidate, cu mult mai numeroase decât s-ar crede. Dintre adversarii arheologiei clasice egiptene am să aleg două nume, Rene Schwaller de Lubiez și C. Daly King. Primul, născut în 1891 și mort în 1961, a scris, mai ales, Aor, Adam, omul roșu (ediție particulară, nepusă în comerț, 1925), Chemarea focului (ediție particulară, nepusă în comerț), Aor, viața și opera (Paris, Editions de la Colombe, 1963), Regele teocrației faraonice (Paris, Flammarion, 1961), Miracolul egiptean (Paris, Flammarion, 1963), Templul omului Apet de la sud de Luksor (în depozit la Dervy, Paris, 1957, 3 vol.), Despre ezoterism și simbolism (Paris, La Colombe, 1960) ca și diverse articole în „Les Cahiers du Sud”, la Marsilia, mai ales în numărul 358. A fost mai întâi pictor, elev de-al lui Matisse. În timpul marelui război a fost chimist militar, iar chimia l-a dus la alchimie. Formă atunci un grup, botezat Frăția Veghetorilor. Din grupul acesta făceau parte, mai ales, Henri de Regnier, Paul Fort, Andre Spire, Henri Barbusse, Vincent d’Indy, Antoine Bourdel, Fernand Leger și Georges Polti.

În interiorul grupului, un cerc ezoteric închis, Frații Ordinului Mistic al Reînvierii, studia un anumit număr de probleme, printre care și aceea a civilizațiilor dispărute. Schwaller de Lubiez, stabilit la Saint-Moritz, apoi la Palma de Majorca, după care la Loukson, studia secretele Egiptului.

Un număr de egiptologi, cum ar fi Alexandre Variile, se raliară la punctul lui de vedere. Alții, dimpotrivă, se opuseră cu violență și se instală o vendetta care încă mai durează.

În ceea ce-l privește pe C. Daly King, acesta e un savant cât se poate de oficial, psiholog materialist, autorul a trei tratate clasice folosite în învățământul din țările anglo-saxone: Dincolo de comportamentism (1927), Psihologie integrativă (în colaborare cu W. M. Și H. E. H. Marston) (1931) și Psihologia conștiinței (1932).

C. Daly King își trecu, în 1946, la Yale, o teză de doctorat în fizică despre fenomenele electromagnetice care se produc în timpul somnului. Apoi se aplecă asupra stărilor superioare de conștiință, stări în cursul cărora ești mai treaz decât în timpul veghii normale, ceea ce duse la o altă carte clasică, Stările conștiinței omenești (University Books, NY, 1963).

Moare în timp ce corecta șpalturile acestei cărți și când pregătea o lucrare importantă despre științele spiritului în Egiptul antic[1].

Poate că singurul punct comun între Schwaller de Lubiez și C. Daly King este nivelul ridicat al cunoștințelor lor științifice. Or, aceste două spirite foarte diferite se întâlnesc în două concluzii esențiale. Mai întâi, considerabila antichitate a civilizației egiptene, cel puțin 20.000 de ani, poate chiar 40.000; apoi, stadiul avansat al cunoștințelor în Egiptul antic, atât în ceea ce privește universul exterior, cât și spiritul uman. Să confruntăm acest punct de vedere cu cel al arheologiei oficiale. După aceasta, acum 6.000 de ani, egiptenii încă mai erau membrii unor triburi sălbatice. Un interpret serios și recunoscut al arheologilor oficiali, Leonard Cottrell, în Penguin Book of Lost World, la pagina 18, scrie: „S-a întâmplat ceva care, într-un timp remarcabil de scurt, transformă acest conglomerat de triburi semi-arabe ce trăia pe malurile Nilului într-un Stat extrem de civilizat, care dură 3. 000 de ani. Cât privește natura a ceea ce s-a întâmplat, nu putem decât să încercăm să ghicim. Dar dovezile arheologice ne furnizează mai multe indicii și se poate spera că descoperiri viitoare vor acoperi golurile”.

Arheologii romantici și cei disidenți ripostează la aceasta, că transformarea brutală n-a avut loc niciodată. După dânșii, civilizația egipteană n-are nicio legătură cu primitivii care le erau contemporani, așa cum primitivii din Noua Guinee sunt contemporanii noștri. După dânșii, originile civilizației egiptene sunt în altă parte și încă n-au fost găsite.

Cea mai mare parte a arheologilor din Africa eliberată sunt de această părere, iar unii dintre ei se gândesc chiar că vechii egipteni erau negri și că trebuie căutate în Africa originile secrete ale Egiptului.

În această ipoteză, a unei foarte vechi civilizații pre-egiptene, trebuie să ne plasăm pentru a examina problema Cărții lui Toth.

Toth este un personaj mitologic mai mult divin decât uman care, după toate documentele egiptene pe care le avem, a precedat Egiptul. În momentul nașterii civilizației egiptene, preoții și faraonii ar fi posedat Cartea lui Toth, constituită, foarte probabil, dintr-un sul sau dintr-o serie de foi care ar fi conținut toate secretele diverselor lumi și care ar fi conferit puteri considerabile deținătorilor acesteia.

În 2.500 înaintea lui Hristos egiptenii scriau deja și făceau cărți. Acestea sunt scrise pe papirus. Cuvântul biblie, care înseamnă carte, derivă de la numele portului Byblos, din Liban, care era principalul port pentru exportul sulurilor de papirus. În literatura egipteană, din 2.500 înainte de Hristos, se găsesc deja tratate de știință și de medicină, texte religioase, manuale și chiar lucrări științifico-fantastice.

Mai ales istoria aventurilor faraonului Snofru, tatăl lui Keops, este un veritabil roman de anticipație, cu invenții extraordinare, cu monștri și mașini. Ar putea fi publicat și astăzi.

Cartea lui Tothprobabil că se prezenta ca un papirus foarte vechi, recopiat în secret de mai multe ori, a cărui vechime ar ajunge la 10.000 sau chiar 20.000 de ani. Dar un obiect material nu este deloc un simbol.

Obiect material, deci putând fi distrus, mai ales de foc. O să vedem că așa s-a și întâmplat.

Dar să ne ocupăm mai întâi de Toth. E reprezentat ca ființă umană cu cap de pasăre ibis. Ține în mână un condei de trestie și o paletă cu cerneala aceea care se folosea pentru scris pe pergament. Celelalte două simboluri ale sale sunt luna și babuinul. După cele mai vechi tradiții, el a inventat scrisul și a servit de secretar la toate reuniunile zeilor.

Se face apropierea între el și orașul Hermopolis, despre care se știu puține lucruri, și cu regatele subterane, despre care se știe și mai puțin. Ca urmare, Toth a fost identificat cu Hermes.

I-a transmis umanității scrisul și a scris o carte fundamentală, această faimoasă Carte a lui Toth, străveche între cele mai străvechi, care include secretul puterii nelimitate.

O primă aluzie la această carte apare în papirusul de la Turis, descifrat și publicat la Paris în 1868. Acest papirus descrie o conspirație magică împotriva faraonului, conspirație ce viza distrugerea acestuia prin vrajă, precum și pe a principalilor lui consilieri cu ajutorul statuetelor din ceară cu chipul acestora. Represiunea a fost feroce. Patruzeci de ofițeri și șase mari dame de la Curte au fost condamnați la moarte și executați. Alții s-au sinucis. Cartea blestemată a lui Toth a fost atunci arsă pentru prima dată.

Această carte apare mai târziu în istoria Egiptului în mâinile lui Khanuas, fiul lui Ramses al II-lea. Acesta ar fi deținut exemplarul original, scris chiar de mâna lui Toth, și nu de cea a unui scrib. Potrivit documentelor, cartea îți permitea să te uiți direct la soare. Dădea putere asupra pământului, a oceanului și a corpurilor cerești. Îți dădea puterea de a interpreta mijloacele secrete pe care le folosesc animalele pentru a comunica între ele îți permite să învii morții, să acționezi de la distanță. Toate astea ne sunt raportate de documentele egiptene ale epocii.

Desigur că o astfel de carte este un pericol de nesuportat. Khanuas arde cartea originală sau pretinde că ar fi făcut-o. Același text susținând că această carte ieșită din foc este indestructibilă prin foc, aventura devine contradictorie. Dar această „dispariție” nu e decât provizorie, dacă a avut loc. Cartea reapare pe stela Metternich, numită astfel pentru că i-a fost oferită lui Metternich de către Mohamad Ali Pașa. A fost descoperită în 1828 și datează din anul 360 înainte de Hristos. Pe scara istoriei egiptene, e un document modern, deci. Se pare, în plus, că te apără de mușcătura scorpionilor, calitate greu de verificat, scorpionii fiind rari în Austria. Stela reprezintă, în orice caz, mai mult de trei sute de zei, printre aceștia fiind zeii planetelor ce se învârtesc în jurul altor stele – nu inventez nimic, cea mai mare parte a descifratorilor moderni ai stelei Metternich spun că i-ar interesa pe autorii de science-fiction.

Toth însuși anunță, pe această stelă, că a pus să-i fie arsă cartea și că l-a alungat pe demonul Set și pe cei șapte stăpâni ai răului.

De data asta problema pare a fi reglată. În anul 360 î.H., Cartea lui Toth este distrusă în mod solemn. Totuși, istoria nu face decât să înceapă. De prin 300 î.H. Îl vedem pe Toth apărând ca identificat cu Hermes Trismegistul, fondatorul alchimiei. Orice magician care se respectă, mai ales la Alexandria, pretinde că ar poseda Cartea lui Toth, dar nu apare niciodată și cartea în sine: de fiecare dată când un magician se laudă că ar avea-o, un accident îi întrerupe cariera.

Între începutul secolului I î.e.n., și sfârșitul secolului II e.n., apar numeroase cărți care constituie împreună Corpus hermeticum. Începând cu secolul V, aceste texte sunt colecționate și pot fi găsite aici referiri la Cartea lui Toth, dar niciodată și o indicație precisă care-ar permite să fie regăsită. Textele cele mai celebre ale acestei serii se numesc Asclepius, Kore Kosmu și Poimandres. Toate se referă la Cartea lui Toth, dar niciodată nu este citată direct, nici nu oferă mijlocul de a fi consultată.

Asclepiusfurnizează totuși imagini stranii ale puterii civilizațiilor dispărute:

„Strămoșii noștri descoperiseră arta de a crea zei. Ei fabricară statui și, pentru că nu știau să creeze suflete, chemară spiritele demonilor și îngerilor și le introduseră, grație misterului sacru, în imaginile zeilor, astfel încât aceste statui au primit puterea de a face binele și răul”.

Astfel ar fi fost creați zeii Egipteni și Toth însuși.

Creați de către cine? Asta nu ni se spune. De marea civilizație care a precedat Egiptul.

După Asclepius, zeii aceștia erau încă prezenți și activi pe vremea lui Hristos: „Ei trăiesc într-un oraș mare din munții Libiei, dar n-am să spun mai mult”.

Ansamblul acesta de scrieri ermetice poate fi găsit, printre altele, publicat de Nock și Festugiere, în Corpus hermeticum (seria Bude, Paris, 1945-54). Chiar considerate ca ținând de științifico-fantastic, textele acestea au de ce excita imagina a. Sfântul Augustin și numeroși alți teologi și filosofi s-au interesat de ele îndeaproape.

Cu siguranță, aceste texte sunt cele care au propagat Cartea lui Toth. Aceasta apare atât de des din secolul al V-lea al erei creștine până-n zilele de astăzi, încât te poți întreba cum a fost reprodusă înainte de inventarea tiparului și a fotografiei. Inchiziția a ars-o de vreo treizeci de ori și ar fi necesară o carte întreagă pentru a enumera accidentele bizare care li s-au întâmplat celor ce pretindeau că posedă Cartea lui Toth.

Oricum ar fi, nu a fost văzută vreodată imprimată sau reprodusă în vreun fel. Din secolul al XV-lea a început să circule o legendă ciudată. Potrivit acesteia, societatea secretă care deținea Cartea lui Toth ar fi vulgarizat un rezumat, un fel de fișier la care avea acces oricine. Acest fișier n-ar fi altceva decât faimosul joc de tarot. Această idee este exprimată pentru prima dată explicit într-o carte a lui Antoine Court de Gebelin, Lumea primitivă. Court de Gebelin, om de știință, membru al Academiei regale de la La Rochelle, și-a publicat lucrarea aceasta în nouă volume, între 1773 și 1783. Pretinde aici c-ar fi avut acces la o veche carte egipteană scăpată de la distrugerea Alexandriei și declară, apropo de această carte: „Conținea învățătura lor perfect conservată asupra celor mai interesante subiecte. Cartea aceasta a Egiptului antic este jocul de tarot – noi o avem în cărți de joc”.

Pasajul ăsta nu-mi pare prea clar. Autorul vrea să spună că exista deja un joc de tarot în biblioteca din Alexandria? Sau vrea să spună că o carte egipteană scăpată din dezastrul Alexandriei afirma că jocul de tarot era un fișier, un rezumat al învățăturilor din Cartea lui Toth?

Nu știu nimic în această privință. Ceea ce-i sigur e că jocul de tarot a făcut obiectul, mai ales în epoca contemporană, unor studii foarte interesante, iar printre acestea, acela rămas, din nefericire, inedit, al pictorului contemporan Baskine.

Pentru a rămâne în domeniul faptelor, putem nota că jocul de tarot iese la suprafață către anul 1100. El avea, și încă mai are și astăzi, 78 de cărți și de obicei se spune că jocul cu 52 de cărți de joc și cel care servește la ghicirea viitorului derivă din acela. E o idee acceptată, falsă ca cele mai multe idei acceptate.

La origine, cărțile acestea se numeau nabi, cuvânt italian care înseamnă profet. Nu se cunoaște originea cuvântului tarot.

Poate fi manifestat cel mai mare scepticism în fața ipotezei potrivit căreia taro, pronunția franceză a cuvântului tarot, ar fi o anagramă a lui orta sau ordinul templului. Cu anagrame ajungi oriunde. E posibil ca templierii să fi primit și să fi avut tarot-uri, dar nimic nu ne dovedește că le-ar fi răspândit în jurul lor. Bibliotecarul Instrucției publice sub Napoleon al III-lea, Christian Pitois, spune în a sa Istorie a Magiei, apărută în 1876, că cele mai importante secrete științifice ale Egiptului dinainte de distrugerea civilizației sale sunt gravate pe tarot-uri și că aici se găsește esențialul Cărții lui Toth.

N-am nimic împotrivă, dar mi-ar place niște precizări ceva mai convingătoare. În simboluri extrem de vagi, cum sunt tarot-urile, poți găsi, și chiar a fost găsit, orice. Până la noi probe, povestea aceasta a Cărții lui Toth rezumată de tarot-uri mi se pare o legendă.

În secolul al XVIII-lea, orice șarlatan care se respectă pretinde că posedă Cartea lui Toth. Nimeni n-a putut-o arăta și mulți au murit pe rugurile Inchiziției din cauza aceasta, până-n 1825. În 1825, într-adevăr, Inchiziția încă mai ardea în Spania.

În secolul al XIX-lea, ca și în al XX-lea, nu lipsesc șarlatanii care să pretindă că au papirusul sau Cartea lui Toth (care, ca fapt divers, apare în celebrul roman al lui Gaston Leroux, Fotoliul bântuit).

Dar nimeni n-ar mai îndrăzni să o publice, accidentele survenite posesorilor săi multiplicându-se prea mult.

Dacă există, așa cum cred eu și cum va încerca să demonstreze cartea de față, o asociație internațională a Oamenilor în negru, aceasta ar trebui să fie contemporană cu cel mai vechi Egipt și să-și exercite activitatea încă de atunci. Se găsesc trimiteri la acest subiect la autori serioși ca C. Daly King, care face aluzie la grupări contemporane ce cunoșteau și foloseau secretele din Cartea lui Toth. C. Daly King pretinde că Orage și Gurdjieff făceau parte din astfel de grupări. Nu l-am cunoscut pe Orage, dar pe Gurdjieff da, iar acesta era un farsor.

În acest caz concret, buna credință a lui C. Daly King a putut fi păcălită. El scrie totuși că nu poți ajunge să obții conștiința superioară după metoda egipteană doar prin eforturi personale și, după dânsul, a efectua o astfel de tentativă fără a fi îndrumat poate fi extrem de periculos. Asta poate avea consecințe dintre cele mai grave, mai ales poate produce răniri.

Tot după dânsul, „doar o organizație de persoane calificate și eficiente poate învăța această tehnică, doar în interiorul unei astfel de organizații poate fi aplicată disciplina corespunzătoare. Îl avertizez pe cititor, pe cel mai serios ton posibil, să nu se apuce de experiențe de unul singur. Totuși, tehnica aceasta constituie un mijloc practic pentru activarea conștiinței omenești”.

Dacă o astfel de organizație există, ea trebuie neapărat să aibă Cartea lui Toth sau ce-a mai rămas din ea. Iar dacă egiptenii au aplicat papirusului aceleași tehnici de conservare ca și mumiilor, nu-i deloc absurd să ne gândim că un papirus a putut rezista până-n secolul al XIX-lea, după care ar fi putut fi fotografiat. Doar dacă organizația despre care este vorba n-a cunoscut fotografiatul cu mult înaintea secolului al XIX-lea, ceea ce nu-i exclus.

Thurloe, cumnatul lui Cromwell și șeful poliției sale secrete, pare să fi folosit în cabinetul său negru o tehnică analoagă fotografiei.

A putut fi descifrat acest text? Aici intrăm din nou în cearta dintre egiptologi. Sax Rohmer a scris, referitor la egiptologii oficiali: „Dacă i-ai pune pe toți la fiert și ai distila fluidul astfel obținut, n-ai extrage niciun microgram de imaginație”. Pare să fie foarte adevărat. Se pare că au existat, cel puțin către 1920, arheologi neoficiali capabili într-adevăr să traducă hieroglifele. Schwaller de Lubiez pare să fi primit învățătura unor astfel de specialiști. Așa încât nu se poate respinge aprioric existența unui mic grup, la fel de activ în 1971 după Hristos, ca și în 1971 înainte de Hristos, care ar poseda câteva elemente ale științei secrete.

Iată, după C. Daly King, un exemplu din această știință secretă: „În Egipt existau veritabile școli, iar Marea Școală, aceea care se ținea în piramide, era cu adevărat serioasă. Specialitatea ei era cunoștința obiectivă, reală a universului real. Iar una din posibilitățile oferite studenților era aceea de a folosi, cu ajutorul unui curs studiat cu grijă, funcțiunile naturale, dar nebănuite, ale propriului corp pentru a-i transforma din ființe sub-umane, cum suntem cu toții, în ființe veritabile.

Marea Școală pusese la punct o știință pe care n-o cunoșteam: optica psihologică.

Aceasta îți permitea să studiezi oglinzi care nu reflectau decât ceea ce era rău într-o față care li se oferea. O astfel de oglindă se numea ankh-en-maat, oglinda adevărului. Candidatul admis la Marea Școală nu mai vedea nimic în oglindă, pentru că se purificase până la eliminarea a tot ceea ce era rău în el. Un astfel de candidat se numea Maestru al oglinzii pure”.

Toate astea îți dau dorința de a ști mai mult. Dar e de înțeles ca unii să se gândească la faptul că umanitatea nu este pregătită să primească aceste cunoștințe și ca o organizație de Oameni în negru să facă totul pentru a împiedica publicarea Cărții lui Toth.

Până astăzi se pare c-a reușit pe deplin.

Cum nu știu ce conține cartea respectivă, mi-e greu să-mi dau cu părerea. S-ar putea să existe într-adevăr secrete prea periculoase ca să fie cunoscute, iar cel al opticii psihologice mi se pare că face parte dintre acestea. Dar mai există și fanatici, și superstițioși.

Spre folosința acestor superstițioși, ca o paranteză, să semnalăm că s-a făcut o statistică exactă a duratei medii de viață a tuturor celor ce-au participat la deschiderea mormântului lui Tut Ankh Amon. În medie, viața acestora a fost mai lungă decât cea a contemporanilor lor. Să nu admitem deci fără a verifica, toate poveștile cu morminte blestemate și blesteme de-ale faraonilor. Dar mormântul lui Tut Ankh Amon a fost cu adevărat deschis.

Pe de altă parte, un oarecare papirus egiptean care anunță „cunoașterea tuturor secretelor cerului și pământului” nu descrie, de fapt, decât rezolvarea ecuațiilor de gradul I. E deci posibil ca adversarii Cărții lui Toth să dramatizeze prea mult situația.

E la fel de posibil să aibă dreptate.

Ceea ce e sigur este că dacă ar exista vreo traducere de-a Cărții lui Toth, sprijinită de probe și cu fotografia textului original, orice editor ar ezita, fără îndoială, înainte de a o publica. Chiar și eu.

COMPLETARE LA CAPITOLUL I

Cum a găsit Nefer-Ka-Ptah „Cartea lui Toth”

Am aflat această istorisire naivă, dar autentică, în înțelepciunea egiptenilor de Brian Brown (New York, Brentano’s, 1928), citată de Lin Carter într-o antologie, Orașe de aur, departe.

Papirusul egiptean din care este extrasă această poveste datează de vreo treizeci și trei de secole.

Nefer-Ka-Ptah dădu de urma Cărții lui Toth datorită unui preot antic. Cartea era păzită de șerpi și scorpioni, mai ales de un șarpe nemuritor. Era ascunsă într-o succesiune de recipiente aflate unele în altele, care zăceau pe fundul unui râu. Ajutat de un magician, preot al lui Isis, Nefer-Ka-Ptah ridică cutia cu ajutorul unui mecanism magic. Îl tăie atunci pe șarpele cel nemuritor în două și îngropă bucățile în nisip, la o distanță suficientă una de cealaltă astfel încât să nu se poată apropia. Citi după aceea prima pagină a cărții și înțelese cerul, Pământul, abisul, munții și marea, limbajul păsărilor, al peștilor și al animalelor. Citi a doua pagină și văzu Soarele strălucind pe cerul nopții, iar în jurul Soarelui formele masive ale zeilor înșiși.

Se întoarse atunci acasă, își procură papirus proaspăt și o oală cu bere, scrise formulele secrete ale Cărții lui Toth pe papirus, le spălă cu bere, pe care o bău. Astfel toată înțelepciunea marelui magician se află în el.

Dar Toth reveni de pe tărâmurile morților și se răzbună teribil. Fiul lui Nefer-Ka-Ptah, apoi el însuși și soția muriră. Fu înmormântat cu onorurile datorate unui fiu de rege, iar cartea secretă a lui Toth odată cu dânsul.

Se pare că nu pentru totdeauna. Pentru că, de-a lungul secolelor, Cartea lui Toth reapare. O legendă posterioară zice că mumia lui Nefer-Ka-Ptah, cu mâinile strânse pe Cartea lui Toth, ar fi fost regăsită de Apollonius din Tyana.

2. CE S-A DISTRUS LA ALEXANDRIA

Distrugerea marii biblioteci din Alexandria a fost desăvârșită de arabi în anul 646 al erei creștine. Dar această distrugere a fost precedată de altele, iar înverșunarea în a face să dispară această colecție fantastică a cunoașterii este de o semnificație aparte.

Biblioteca din Alexandria pare să fi fost fondată de Ptolemeu I sau de Ptolemeu al II-lea. Orașul în sine, după cum o arată și numele, fusese înființat de Alexandru cel Mare în iarna anului 331/330 înainte de Hristos. Se scurseră deci aproape 1000 de ani până când biblioteca să fie complet distrusă.

Alexandria a fost, poate, primul oraș din lume construit complet din piatră, fără a se folosi în niciun fel lemnul. Biblioteca avea zece săli mari și camere separate pentru cercetători. Se mai discută încă despre data exactă a fondării și numele fondatorului, dar adevăratul fondator, în sensul de organizator și creator al bibliotecii, nu doar al regelui care domnea pe atunci, pare să fi fost un personaj numit Demetrios din Phalera.

De la început, el strânse șapte sute de mii de cărți, cărora le adăugă mereu altele. Cărțile erau cumpărate cu banii regelui.

Acest Demetrios din Phalera, născut între 354 și 348 î.H., pare să-l fi cunoscut personal pe Aristotel. În 324 î.e.n., apare ca orator public, în 317 este ales guvernator al Atenei, pe care-o conduce timp de zece ani, din 317 până-n 307 î.H.

Impuse un anumit număr de legi, mai ales una referitoare la reducerea luxului în cazurile de înmormântare. Pe vremea lui, Atena număra 90.000 de locuitori, 45.000 de străini admiși și 400.000 de sclavi. În ce privește persoana însăși a lui Demetrios, istoria ni-l prezintă ca pe arbitrul eleganței țării sale. A fost primul atenian care și-a decolorat părul în blond cu ajutorul apei oxigenate.

După aceea fu alungat de la guvernare și se duse la Teba. Acolo scrise un mare număr de lucrări, printre care una cu un titlu ciudat, Pe marginea fasciculului de lumină din cer, care este, probabil, prima lucrare despre farfuriile zburătoare.

În 297 î.e.n., faraonul Ptolemeu îl convinge să vină să se instaleze la Alexandria. Atunci fondează biblioteca. Ptolemeu I moare în 283 î.H. Și fiul său, Ptolemeu al II-lea, îl exilează pe Demetrios la Busiris, în Egipt. Acolo este mușcat de un șarpe veninos și moare.

Demetrios a devenit celebru în Egipt ca mecenat al științelor și artelor, în numele lui Ptolemeu I. Ptolemeu al II-lea continuă să se intereseze de bibliotecă, precum și de științe, mai ales de zoologie. Îl numește bibliotecar pe Zenodotus din Efes, născut în 327 î.H., căruia nu i se știe data morții.

După care, o succesiune de bibliotecari, de-a lungul secolelor, măriră biblioteca prin acumulare de pergamente, papirusuri, gravuri și chiar cărți imprimate, dacă ar fi să ne încredem în unele tradiții. Biblioteca posedă deci documente absolut inestimabile. Colecționează însă și inamici, mai ales la Roma.

Există documente care ne permit să reconstituim o listă destul de credibilă a bibliotecarilor de până la 131 î.e.n.:

	de la	până la (î.H.)
Demetrios din Phalera	?	282
Zenodotus din Efes	282	c. 260
Calimachus din Cyrene	c. 260	c. 240
Apollonius din Rhodos	c. 240	c. 230
Eratosthene din Cyrene	c. 230	195
Aristophan din Bizanț	195	180
Apollonius Eidograful	180	c. 160
Aristarch din Samothrace	c. 160	131

După aceasta informațiile devin vagi. Se știe că unul din bibliotecari s-a opus violent unui prim jaf al bibliotecii de către Iulius Cezar, în anul 47 î. H:, dar Istoria nu i-a reținut numele. Ceea ce-i sigur este că, în epoca lui Iulius Cezar deja, biblioteca din Alexandria are reputația bine stabilită că ar conține cărți secrete care ar da o putere practic nelimitată.

În momentul în care Cezar ajunge la Alexandria, biblioteca are cel puțin șapte sute de mii de manuscrise. Care? Și de ce începe lumea să se teamă de unele dintre ele?

Documentele care au supraviețuit ne dau o idee destul de exactă. Erau mai întâi cărțile în greacă. Categoric niște comori: toată partea care ne lipsește din literatura greacă clasică. Dar printre aceste manuscrise, se pare că nu se afla ceva periculos.

În schimb, ansamblul operei lui Beros avea de ce să neliniștească. Preot babilonian refugiat în Grecia, Beros ne-a lăsat povestea unei întâlniri cu extratereștrii: misterioșii Apkallus, ființe asemănătoare peștilor, care trăiau în niște costume de scafandru, și care le-ar fi adus oamenilor primele cunoștințe științifice.

Beros trăise în timpul lui Alexandru cel Mare, până-n vremea lui Ptolemeu I. Fusese preot al lui Bel-Marduk, la Babilon. Era istoric, astrolog și astronom. Inventase cadranul solar semicircular. Emisese o teorie a ciocnirilor dintre razele Soarelui și cele ale Lunii, care anticipează lucrările cele mai moderne referitoare la interferența luminii. I se poate fixa viața între 356 î.e.n, și 261 ca an al morții. O legendă contemporană spune că faimoasa Sibila, care profețea, îi era fiică.

„Istoria lumii” de Beros, care descria primele sale contacte cu extratereștrii, s-a pierdut. Rămân câteva fragmente, dar ansamblul operei era la Alexandria. Inclusiv ceea ce-l învățaseră extratereștrii.

Se mai găsea la Alexandria opera completă a lui Manethon. Acesta, preot și istoric egiptean, contemporan cu Ptolemeu I și al II-lea. Cunoscuse toate secretele Egiptului. Chiar și numele îi poate fi interpretat ca „mult-iubit de Toth” sau „care deține adevărul lui Toth”.

Era omul care știa totul despre Egipt, citea hieroglifele, avea contacte cu ultimii preoți egipteni. Ar fi scris el însuși opt cărți și ar fi concentrat la Alexandria patruzeci de suluri de pergament extrem de bine alese, care conțineau toate secretele Egiptului și, probabil, Cartea lui Toth. Dacă această colecție ar fi fost conservată, am fi știut, probabil, tot ce trebuie știut despre secretele egiptene. Fără îndoială că asta s-a și vrut să se împiedice.

Biblioteca din Alexandria avea, de asemenea, operele unui istoric fenician, Mochus, căruia i se atribuie inventarea teoriei atomice.

Mai conținea manuscrise indiene extrem de rare și prețioase.

Din toate aceste manuscrise nu rămâne nicio urmă. Știm numărul total al sulurilor atunci când a început distrugerea: cinci sute treizeci și două de mii opt sute. Știm că exista o secție care-ar putea fi numită „Științe matematice” și o alta de „Științe naturale”. Exista și un catalog general, care-a fost distrus, de asemenea.

Cezar e cel ce-a inaugurat aceste distrugeri. A luat un număr de cărți, a dat foc unei părți și a păstrat restul. De altfel mai planează o oarecare incertitudine și-n zilele noastre asupra acestui episod și, 2000 de ani după moarte, Iulius Cezar are partizani și adversari. Primii spun că n-a ars niciodată cărți chiar în bibliotecă; mai mult, un anumit număr din acestea, gata de a fi îmbarcate pentru Roma, au ars într-un hangar de pe cheiurile portului Alexandria, dar nu romanii sunt cei care ar fi pus focul.

Dimpotrivă, unii adversari de-ai lui Cezar spun că un mare număr de cărți au fost distruse deliberat. Estimarea numărului variază între 40.000 și 70.000.

O teză intermediară avansează ideea că flăcările ce proveneau dintr-un cartier în care se duceau lupte ar fi ajuns până la bibliotecă și ar fi distrus-o din întâmplare.

În orice caz, pare sigur că distrugerea n-a fost totală. Adversarii, ca și partizanii lui Cezar, nu fac referiri precise, contemporanii nu spun nimic, iar relatările cele mai apropiate de eveniment îi sunt posterioare acestuia cu două secole.

Cezar însuși, în operele sale, nu scoate un cuvânt. Pare să fi „ales” unele cărți care i se păreau deosebit de interesante.

Cea mai mare parte a specialiștilor în istorie egipteană cred că localul bibliotecii trebuie să fi fost de mari dimensiuni, pentru că adăpostea șapte sute de mii de volume, săli de lucru, cabinete particulare și că un monument de asemenea importanță ce se găsea doar la marginea incendiului n-a putut fi complet distrus. E posibil ca incendiul să fi consumat stocurile de grâu, ca și sulurile de papirus nescris. Nu e sigur c-ar fi devastat o mare parte a depozitului însuși, e sigur că nu l-a distrus complet. Mai e sigur și că o cantitate de cărți considerate ca extrem de periculoase au dispărut.

Următoarea ofensivă serioasă împotriva bibliotecii pare să fi fost lansată de împărăteasa Zenobia. Încă o dată, distrugerea n-a fost totală, dar dispărură cărți importante. Cunoaștem motivul ofensivei pe care o lansă după dânsa împăratul Dioclețian (284-305). Documente contemporane concordă asupra acestui subiect.

Dioclețian voia să distrugă toate lucrările care ofereau secretele fabricării aurului și argintului. Altfel spus, toate lucrările de alchimie. Pentru că se gândea că dacă egiptenii ar fi putut fabrica după planul inimii aur și argint, și-ar fi procurat mijloacele de a ridica o armată și de a lupta împotriva imperiului. Dioclețian însuși, fiu de sclavă, fusese proclamat împărat la 17 septembrie 284. Era, se pare, un persecutor înnăscut și ultimul decret pe care-l semnă, înaintea abdicării de la 1 mai 305, ordona distrugerea creștinismului. Dioclețian se lovi în Egipt de o revoltă puternică și începu în iulie 295 asediul Alexandriei. Ocupă orașul, ceea ce dădu ocazia unor masacre înfiorătoare. Totuși, potrivit legendei, calul lui Dioclețian făcu un pas greșit pe când intra în cetatea cucerită și Dioclețian interpretă acest incident ca pe-un mesaj al zeilor care-i comandau astfel să cruțe orașul.

Luarea Alexandriei fu urmată de scotoceli sistematice care urmăreau să strângă la un loc manuscrisele de alchimie. Și toate câte au fost găsite au fost distruse. Ele conțineau, se pare, cheile esențiale ale alchimiei care ne lipsesc pentru înțelegerea acestei științe, acum când știm că transmutările metalice sunt posibile. (De văzut, pe această temă, în aceeași colecție, lucrarea lui Jacques Sadoul, Comoara alchimiștilor[2].) Nu avem lista manuscriselor distruse, dar legenda ne informează că unele dintre ele erau opera lui Pitagora, a lui Solomon sau chiar a lui Hermes. Ceea ce este, evident, de reținut cu o relativă rezervă.

Oricum ar fi, documente indispensabile ofereau cheile alchimiei și s-au pierdut pe vecie. Dar biblioteca supraviețui. În ciuda tuturor distrugerilor succesive pe care le avu de suportat, își continuă misiunea până când arabii o făcură să dispară definitiv. Iar dacă arabii o făcură, știau ei de ce. Ei distruseseră deja chiar în Islam – ca și în Persia – un mare număr de cărți secrete de magie, de alchimie și de astrologie.

Cuvântul de ordine al cuceritorilor era „nu e nevoie de alte cărți în afara Cărții”, adică a Coranului. Așa încât distrugerea din anul 646 viza mai puțin cărțile blestemate, cât cărțile în general. Istoricul musulman Abd al-Latâf (1160-1231) scria: „Biblioteca din Alexandria a fost nimicită prin flăcări de către Amr ibn-el-As, care acționa la ordinul lui Omar cuceritorul”. Acest Omar se opusese, de altfel, la scrierea de cărți musulmane, tot după același principiu: „cartea lui Dumnezeu ne este de ajuns”. Era un musulman proaspăt convertit, mai fanatic ca oricine, ura cărțile și le distrusese în mai multe rânduri pentru că nu vorbeau despre profet.

Este deci destul de normal ca el să fi definitivat lucrarea începută de Iulius Cezar, continuată de Dioclețian și de alții.

Dacă au mai supraviețuit documente acestor autodafeuri, ele au fost ascunse cu grijă după anul 646 și n-au mai reapărut niciodată. Iar dacă unele grupări secrete posedă actualmente manuscrise provenind de la Alexandria, le ascund cu prudență.

Să reluăm acum examinarea evenimentelor în lumina tezei pe care-o susținem: existența acestui grup pe care l-am numit Oamenii în negru, care constituie o sinarhie ce vizează distrugerea unui anumit tip de cunoaștere.

Pare evident că grupul acesta s-a demascat în 391, pentru că s-a făcut o cercetare sistematică, sub Dioclețian, și s-au distrus lucrările de alchimie și de magie.

Pare la fel de evident că grupul n-are niciun amestec în evenimentele din 646: atunci a fost suficient fanatismul musulman.

În 1692, un consul de-al Franței, domnul de Maillet, a fost numit la Cairo. El semnalează că Alexandria este un oraș practic gol și complet pustiu. Rarii locuitori, care sunt mai ales hoți, se adăpostesc prin găuri. Ruinele clădirilor sunt abandonate. Pare deci extrem de probabil că dac-au supraviețuit cărți incendiului din 646, acestea nu mai erau la Alexandria în acea vreme; fuseseră evacuate.

Pornind din acest punct, suntem limitați doar la ipoteze.

Să rămânem în planul care ne interesează, adică al cărților secrete care se referă la civilizațiile dispărute, la alchimie, la magie sau la tehnici pe care nu le mai cunoaștem. O să-i lăsăm deci la o parte pe clasicii greci, a căror dispariție este, evident, foarte regretabilă, dar care ies din cadrele subiectului nostru.

Să vedem mai întâi ce-i cu Egiptul. Dacă vreun exemplar al Cărții lui Toth a existat la Alexandria, Cezar trebuie să fi pus mâna pe el ca sursă posibilă de putere. Dar, cu siguranță, Cartea lui Toth nu era unicul document egiptean din Alexandria. Toate enigmele care mai există încă referitor la Egipt și-ar fi putut găsi soluția dacă atâtea documente egiptene n-ar fi fost distruse.

Iar printre aceste documente, cele ce-au fost vizate în primul rând și cărora li s-au distrus cu grijă originalele, apoi copiile, apoi rezumatele, sunt cele care ne descriau civilizația care a precedat Egiptul cunoscut. E posibil ca unele urme să fi subzistat, dar esențialul a dispărut, iar această distrugere a fost atât de completă și de profundă, încât arheologii raționaliști pretind acum că se poate urmări în Egipt dezvoltarea civilizației din neolitic și până la marile dinastii fără ca să apară ceva ce-ar dovedi existența unei civilizații anterioare.

Așa încât istoria, știința și situarea geografică a acestei civilizații anterioare ne sunt total necunoscute. S-a emis ipoteza c-ar fi vorba de-o civilizație a negrilor. În aceste condiții, originile Egiptului ar trebui căutate în Africa. Poate că la Alexandria au fost nimicite înregistrări, papirusuri sau cărți provenind de la această civilizație dispărută.

Tot așa au fost distruse tratatele de alchimie cele mai detaliate, cele care ar permite într-adevăr obținerea transmutației elementelor. Au fost distruse lucrările de magie. Au fost distruse dovezile întâlnirii cu extratereștrii despre care vorbea Beros în legătură cu acei Apkallus. Au fost distruse… dar cum să continui enumerarea a tot ceea ce nici nu știm? Distrugerea atât de reușită a bibliotecii din Alexandria este, cu siguranță, cel mai mare succes al Oamenilor în negru.