Ceasornicarul orb

CAPITOLUL 1

A explica improbabilul

Noi, animalele, suntem cele mai complicate lucruri din întreg universul cunoscut. Evident, universul pe care îl cunoaștem e o parte infimă din întregul univers. E posibil să existe pe alte planete obiecte mai complicate decât noi, iar unele dintre ele s-ar putea să fi aflat deja despre existența noastră. Asta nu schimbă însă ce vreau eu să spun. Lucrurile complicate, oriunde s-ar găsi, merită un tip aparte de explicație. Vrem să știm cum au apărut și de ce sunt atât de complicate. Explicația, după cum voi arăta în această carte, e probabil să fie în linii mari aceeași pentru lucrurile complicate de pretutindeni: pentru noi, pentru cimpanzei, viermi, stejari și monștri extraterestri. Pe de altă parte, ea nu va fi aceeași cu explicația lucrurilor „simple” cum sunt pietrele, norii, râurile, galaxiile și cuarcii. Toate acestea fac obiectul fizicii. Cimpanzeii, câinii, liliecii, gândacii de bucătărie, viermii, păpădiile, bacteriile și extraterestrii galactici fac obiectul biologiei.

Diferența ține de complexitatea proiectului. Biologia e știința care studiază lucrurile complicate ce dau impresia că au fost proiectate cu un scop anume. Fizica e știința care studiază lucrurile simple ce nu ne duc cu gândul la un proiect. La prima vedere, obiectele produse de om precum calculatoarele și mașinile par să fie excepții. Ele sunt complicate și în mod evident create cu un scop, dar nu sunt vii, sunt alcătuite din metal și plastic, nu din carne și sânge, în această carte ele vor fi tratate ca obiecte biologice.

Reacția cititorului la aceste rânduri poate fi: „Bine, dar sunt ele într-adevăr obiecte biologice?” Cuvintele sunt uneltele noastre, nu stăpânii noștri. Pentru diferite scopuri vom găsi potrivit să folosim cuvinte cu diferite sensuri. Multe cărți de bucate încadrează racii în categoria peștilor. Zoologii ar putea protesta cu înverșunare, susținând că racii ar fi mai îndreptățiți să-i numească pe oameni pești, de vreme ce peștii sunt mult mai apropiați de oameni decât de raci. Și, pentru că tot am vorbit despre dreptate și despre raci, am auzit că un tribunal a trebuit să hotărască recent dacă racii sunt insecte sau „animale” (problema era dacă se poate permite sau nu fierberea lor de vii). Zoologic vorbind, racii în mod cert nu sunt insecte. Sunt animale, dar atunci și insectele sunt animale, și noi suntem animale. E inutil să cercetăm în amănunt felul în care diferiți oameni folosesc cuvintele (deși în viața mea neprofesională sunt gata să cercetez în amănunt problema celor care fierb racii de vii). Bucătarii și avocații au modul lor de a folosi cuvintele, iar așa voi proceda și eu în această carte. Nu contează dacă mașinile și calculatoarele sunt „într-adevăr” obiecte biologice. Important este că, dacă am găsi un obiect atât de complex pe o planetă, ar trebui să tragem fără ezitare concluzia că există sau a existat viață pe acea planetă. Mașinăriile sunt produsul direct al obiectelor vii; complexitatea și proiectul lor derivă din obiecte vii, iar ele sunt simptomatice pentru existența vieții pe o planetă. Același lucru e valabil pentru fosile, schelete și cadavre.

Se spune că fizica e știința care studiază lucrurile simple, iar la prima vedere și acest lucru poate părea ciudat. Fizica pare să fie un subiect complicat pentru că ideile fizicii sunt greu de înțeles. Creierul nostru a fost proiectat pentru a înțelege vânătoarea și culesul, împerecherea și creșterea copiilor: o lume cu obiecte de dimensiuni medii deplasându-se în trei dimensiuni cu viteze modeste. Nu suntem echipați pentru a înțelege ce e foarte mic sau foarte mare; lucruri a căror durata se măsoară în picosecunde sau giga-ani; particule care nu au poziție; forțe și câmpuri pe care nu le putem vedea sau atinge, despre care avem știință doar pentru că influențează lucrurile pe care le putem vedea sau atinge. Credem că fizica e complicată pentru că e greu de înțeles, iar cărțile de fizică sunt pline de matematici complicate. Însă obiectele studiate de fizicieni sunt în fond obiecte simple. Sunt nori de gaz sau de particule minuscule, ori aglomerări de materie uniformă precum cristalele, care repetă aproape la nesfârșit modele atomice. Ele nu au, cel puțin după standardele biologice, componente complexe. Chiar și obiectele fizice mari precum stelele sunt formate din relativ puține părți, aranjate mai mult sau mai puțin aleator. Comportamentul obiectelor fizice, nebiologice e atât de simplu, încât poate fi descris cu ajutorul limbajului matematic existent; de aceea cărțile de fizică sunt pline de matematică.

Cărțile de fizică sunt complicate, însă, la fel ca mașinile și calculatoarele, sunt produsul unor obiecte biologice – creierele umane. Obiectele și fenomenele prezentate în cărțile de fizică sunt mai simple decât o singură celulă din organismul autorilor. Iar autorii sunt alcătuiți din bilioane de asemenea celule, multe dintre ele diferite de celelalte, organizate printr-o arhitectură complicată și o inginerie de mare precizie într-o mașinărie activă capabilă să scrie o carte. Creierul nostru nu este mai bine echipat pentru a înțelege extrema complexitate decât pentru a înțelege extremele dimensionale și alte extreme dificile ale fizicii. Nimeni nu a inventat încă matematica în stare să descrie structura totală și comportamentul unui obiect cum e un fizician, sau măcar o singură celulă a lui. Nu putem înțelege decât unele principii generale ale funcționării lucrurilor vii și ale cauzelor pentru care ele există.

Aici intrăm noi în acțiune. Am vrut să știm de ce existăm, noi și alte lucruri complicate. Acum putem răspunde la această întrebare în termeni generali, chiar dacă nu putem înțelege detaliile complexității înseși. Ca să fac o analogie, cei mai mulți dintre noi nu înțeleg cum funcționează un avion. Probabil că nici constructorii lui nu înțeleg în întregime acest lucru: specialiștii în motoare nu înțeleg în detaliu aripile, iar specialiștii în aripi nu înțeleg decât vag motoarele. Specialiștii în aripi nu înțeleg cu precizie matematică totală nici măcar aripile: pot prevedea cum se vor comporta aripile în condiții de turbulență doar prin examinarea unui model într-un tunel aerodinamic sau într-o simulare pe calculator – lucrurile pe care le face în fond un biolog pentru a înțelege un animal. Dar, oricât de incompletă ar fi înțelegerea noastră privind funcționarea avionului, înțelegem cu toții prin ce proces general a fost creat. A fost proiectat pe planșetă de niște oameni. Apoi alți oameni au construit piesele după schițe și numeroși alți oameni (cu ajutorul unor mașinării proiectate de oameni) au înșurubat, nituit, sudat și lipit piesele laolaltă, fiecare la locul cuvenit. Procesul creării unui avion nu e fundamental misterios pentru noi, din moment ce oamenii l-au construit. Punerea sistematică laolaltă a componentelor unui proiect având un scop precis e un lucru pe care îl cunoaștem și îl înțelegem, pentru că am avut de-a face cu așa ceva, fie doar și în copilărie, când ne-am jucat cu piesele de lego.

Dar corpul nostru? Fiecare dintre noi e o mașinărie, la fel ca avionul, însă mult mai complicată. Oare am fost și noi proiectați pe o planșetă, iar părțile noastre componente au fost asamblate de un inginer priceput? Răspunsul este nu. E un răspuns surprinzător, iar noi îl cunoaștem și îl înțelegem doar de vreo sută de ani. Când Charles Darwin a explicat pentru prima oară problema, mulți oameni nu au vrut sau nu au putut să înțeleagă. Eu însumi am refuzat categoric să cred în teoria lui Darwin când am auzit pentru prima oara de ea, în copilărie. Aproape fiecare om, de-a lungul istoriei, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a crezut cu tărie în opusul ei – teoria Proiectantului Conștient. Mulți oameni încă mai cred în ea, poate și pentru că explicația darwinistă, cea corectă, a propriei noastre existențe nu face încă parte din programa școlară curentă. Ea e de regulă greșit înțeleasă.

Ceasornicarul din titlul cărții mele e împrumutat dintr-un faimos tratat scris de William Paley, teolog din secolul al XVIII-lea. Teologia naturală sau Dovezi ale existenței și atributelor Divinității culese din manifestările naturii, publicată în 1802, e cea mai cunoscută expunere a „Argumentului Proiectului”, argumentul cel mai des invocat privind existența lui Dumnezeu. Este o carte pe care o admir mult pentru că, la vremea lui, autorul a reușit să facă ceea ce încerc eu din răsputeri să fac acum. A vrut să demonstreze ceva, a crezut cu putere în acel lucru și nu a precupețit niciun efort pentru a-i convinge pe ceilalți. A acordat importanța cuvenită complexității lumii vii și a știut că ea necesită un tip aparte de explicație. Singurul lucru asupra căruia s-a înșelat – dar unul foarte important! – a fost explicația însăși. El a dat răspunsul religios tradițional la această problemă, însă l-a articulat mai limpede și mai convingător decât oricine înaintea lui. Adevărata explicație e complet diferită și a trebuit să aștepte apariția unuia dintre cei mai revoluționari gânditori ai tuturor timpurilor, Charles Darwin.

Paley își începe Teologia naturală cu faimosul pasaj:

Să presupunem că în timp ce traversez un câmp m-aș împiedica de o piatră și m-aș întreba cum a ajuns piatra acolo; aș putea răspunde, oricâte dovezi contrare aș avea, că piatra zăcea acolo dintotdeauna; și probabil că nu ar fi prea lesne de demonstrat absurditatea acestui răspuns. Dar să presupunem că aș găsi pe jos un ceas și m-aș întreba cum a ajuns ceasul acolo; ar fi greu să-mi vină în minte răspunsul pe care l-am dat înainte, acela că, după câte știu, ceasul a fost acolo dintotdeauna.

Paley face diferența între obiectele fizice naturale, cum sunt pietrele, și obiectele proiectate și manufacturate, cum sunt ceasurile. El prezintă în continuare precizia cu care sunt confecționate arcurile și rotițele ceasurilor și modul complicat în care sunt asamblate. Dacă găsim un obiect cum e ceasul pe un câmp, chiar dacă nu știm cum a apărut, precizia lui și complexitatea proiectului ne vor obliga să tragem concluzia:

Ceasul trebuie să fi avut un creator; la un moment dat, într-un loc sau altul, trebuie să fi existat un meșter sau niște meșteri care l-au făurit pentru scopul căruia vedem că îi slujește de fapt, care i-au înțeles mecanismul și i-au stabilit utilizarea.

Nimeni nu ar putea contrazice această concluzie, spune Paley, și totuși asta e tocmai ce face un ateu atunci când meditează la lucrarea naturii, pentru că

orice dovadă de ingeniozitate, orice manifestare a unui proiect care există în ceas, există și în lucrarea naturii, cu deosebirea că, în cazul naturii, e cu mult mai mare, într-o măsură care depășește toate calculele.

Paley își demonstrează ideea prin minunate descrieri pline de smerenie ale mașinăriei disecate a vieții, începând cu ochiul uman, un exemplu favorit pe care Darwin avea să-l folosească mai târziu și care va apărea mereu în această carte. Paley compară ochiul cu un instrument proiectat cum e telescopul și trage concluzia că „dovada că ochiul a fost făcut pentru vedere este exact aceeași cu dovada că telescopul a fost conceput pentru a o ajuta”. Ochiul trebuie să fi avut un proiectant, la fel ca telescopul.

Raționamentul lui Paley e construit cu o sinceritate mișcătoare și se întemeiază pe cele mai bune cunoștințe biologice ale momentului, dar e fals, complet fals. Analogia dintre telescop și ochi, dintre ceas și un organism viu e falsă. Totul ne demonstrează contrariul, singurul ceasornicar din natură sunt forțele oarbe ale fizicii, dar desfășurate într-un mod aparte. Un adevărat ceasornicar are capacitatea de a prevedea: el proiectează arcurile și rotițele și plănuiește legăturile dintre ele văzând cu ochii minții un scop viitor. Selecția naturală, procesul orb, inconștient și automat pe care Darwin l-a descoperit și despre care știm acum că este explicația pentru existența vieții și pentru forma ei aparent premeditată, nu are niciun scop în minte. Nu are minte și nu are un ochi al minții. Nu are un plan pentru viitor. Nu are o viziune, nu prevede, nu vede deloc. Dacă putem spune că joacă rolul unui ceasornicar în natură, atunci e un ceasornicar orb.

Voi explica acest lucru și multe altele. Dar nu voi diminua cu nimic miracolul „ceasurilor” vii care l-au inspirat pe Paley. Dimpotrivă, voi încerca să arăt că Paley putea merge încă mai departe. Sunt copleșit de cea mai adâncă venerație în fața „ceasurilor” vii. Mă simt mai aproape de reverendul William Paley decât de un distins filosof modern, ateu declarat, cu care am discutat odată la cină această problemă. Spuneam că nu îmi închipui cum ar fi putut cineva să fie ateu înainte de 1859, când a fost publicată Originea speciilor. „Dar Hume?” a zis filosoful. „Cum a explicat Hume complexitatea organizată a lumii vii?” l-am întrebat eu. „N-a explicat-o”, a spus filosoful. „De ce ar avea nevoie de o explicație specială?”

Paley știa că era nevoie de o explicație specială; Darwin la rândul lui știa și înclin să cred că în adâncul sufletului și colegul meu filosof știa. Oricum, acesta e lucrul pe care vreau să-l demonstrez aici. Cât despre David Hume, se spune că marele filosof scoțian dispunea de Argumentul Proiectului cu un veac înainte de Darwin. Hume a criticat logica folosirii proiectării aparente în natură ca dovadă indubitabilă privind existența lui Dumnezeu. Nu a oferit nicio explicație alternativă pentru proiectul aparent și a lăsat problema în suspensie. Un ateu dinainte de Darwin ar fi putut spune, urmându-l pe Hume: „Nu am o explicație pentru proiectul biologic complex. Tot ce știu e că Dumnezeu nu e o bună explicație, de aceea trebuie să așteptăm și să sperăm ca cineva să găsească una mai bună.” Oricât de logic ar suna, aceste cuvinte nu mă mulțumesc. Deși ateismul era justificabil logic înaintea lui Darwin, el a fost cel care a dat ateilor șansa de a se împlini intelectual. Aș vrea să cred că Hume ar fi fost de acord cu mine, însă unele din textele sale ne lasă să bănuim că a subestimat complexitatea și frumusețea proiectului biologic. Tânărul naturalist Charles Darwin ar fi putut să-i arate câte ceva în privința asta, însă Hume era mort de 40 de ani atunci când Darwin s-a înscris la universitatea lui Hume din Edinburgh.

Am folosit termenii „complexitate” și „proiect aparent” ca și cum înțelesul lor ar fi evident. Într-un anume sens e evident – cei mai mulți oameni au o idee intuitivă despre ce înseamnă complexitatea, însă noțiunile de complexitate și proiect sunt atât de importante pentru această carte, încât voi încerca să exprim mai precis senzația că există ceva deosebit în lucrurile complexe și aparent proiectate.

Ce este prin urmare un lucru complex? Cum îl putem recunoaște? În ce sens e corect să spunem că un ceas, un avion, o urechelniță sau o persoană sunt complexe, dar că luna e simplă? Primul atribut necesar al unui lucru complex care ne vine în minte e structura eterogenă. O budincă cu lapte sau un jeleu sunt simple în sensul că, dacă le tăiem în două, cele două părți vor avea aceeași alcătuire internă: jeleul e omogen. O mașină e eterogenă: spre deosebire de jeleu, aproape orice parte a mașinii e diferită de celelalte. Două jumătăți de mașină nu reprezintă o mașină. Prin urmare, un obiect complex, spre deosebire de unul simplu, e alcătuit din mai multe părți, iar părțile sunt de mai multe feluri.

Eterogenitatea, sau caracterul compozit, poate fi o condiție necesară, dar nu e și suficientă. Multe obiecte sunt alcătuite din mai multe părți și au o structură internă eterogenă, dar nu sunt complexe în sensul în care eu am folosit eu termenul. Mont Blanc, de pildă, e format din mai multe tipuri de roci amestecate astfel încât, în orice loc am despica muntele, cele două părți vor diferi ca structură internă. Mont Blanc are o eterogenitate structurală care nu se regăsește la jeleu, dar nu e complex în sensul în care termenul e folosit de biologi.

Să încercăm o altă cale de a defini complexitatea și să apelăm la noțiunea matematică de probabilitate. Să considerăm următoarea definiție: un lucru complex este ceva ale cărui părți constitutive sunt aranjate astfel încât e improbabil să fi apărut din pură întâmplare. Pentru a împrumuta o analogie de la un eminent astronom, dacă luați părțile unui avion și le amestecați la întâmplare, probabilitatea de a asambla în felul acesta un Boeing care să funcționeze e extrem de mică. Există miliarde de posibilități de punere laolaltă a părților unui avion, și doar una (sau foarte puține) va (vor) conduce spre un avion. Există încă și mai multe posibilități de punere laolaltă a părților unui om.

Această tentativă de definire a complexității e promițătoare, însă mai e nevoie de ceva. Există miliarde de posibilități de punere laolaltă a părților Mont Blanc-ului, și doar una din ele e Mont Blanc-ul. Prin urmare, ce face ca avionul și omul să fie complicate, dacă Mont Blanc-ul e simplu? Orice asamblare aleatoare de părți e unică și, privind retrospectiv, e la fel de improbabilă ca oricare alta. Resturile găsite într-un cimitir de avioane sunt unice. Nu există două resturi identice. Dacă începeți să aruncați fragmente de avion la grămadă, șansele de a obține același aranjament de două ori la rând sunt la fel de mici ca șansele de a asambla în acest fel un avion. De ce nu spunem oare că un morman de gunoi, Mont Blanc-ul sau luna sunt la fel de complexe ca un avion sau ca un câine, din moment ce în toate aceste cazuri aranjamentul atomilor e „improbabil”?

Lacătul bicicletei mele are 4 096 de combinații diferite. Fiecare dintre ele e la fel de „improbabilă” în sensul că, dacă învârti rotițele aleator, fiecare dintre cele 4 096 de poziții e la fel de improbabil să apară. Eu pot învârti la întâmplare rotițele, pot observa apoi ce număr e afișat și pot exclama privind retrospectiv: „Uimitor! Șansele ca acest număr să apară sunt de 1 la 4 096. S-a petrecut un mic miracol!” Această afirmație e echivalentă cu a considera un anumit aranjament al pietrelor într-un munte sau al bucăților de metal dintr-o grămadă de deșeuri drept un lucru „complex”, însă doar una din cele 4 096 de combinații e cu adevărat interesantă: combinația 1207 e singura care deschide lacătul. Unicitatea lui 1207 nu are nimic de-a face cu privirea retrospectivă: ea e stabilită dinainte de producător. Dacă învârti rotițele la întâmplare și nimerești din prima încercare 1207, atunci poți fura bicicleta, iar acest lucru ți se va părea un mic miracol. Dacă ai norocul să ghicești repede combinația unui seif dintr-o bancă, ți se va părea un mare miracol, fiindcă probabilitatea de a o face e unu la multe milioane, iar tu vei fura o avere.

A nimeri din întâmplare numărul norocos care deschide seiful băncii e echivalent, în analogia noastră, cu a asambla niște bucăți de metal la întâmplare și a obține astfel un Boeing 747. Dintre milioanele de combinații unice și la fel de improbabile ale lacătului seifului, doar una îl deschide. La fel, dintre milioanele de aranjamente unice și improbabile de grămezi de fier, doar una (sau foarte puține) va (vor) zbura. Unicitatea aranjamentului care zboară sau care deschide seiful n-are nicio legătură cu privirea retrospectivă. Ea e stabilită dinainte. Producătorul lacătului a hotărât combinația și a comunicat-o directorului băncii. Capacitatea de a zbura e o proprietate a avionului pe care o cunoaștem dinainte. Când vedem un avion în aer putem fi siguri că nu a fost asamblat prin adunarea la întâmplare a unor bucăți de metal, fiindcă știm că șansele ca o aglomerare de metal să zboare sunt mult prea mici.

Dacă luăm în considerare toate modurile în care pietrele din Mont Blanc pot fi adunate laolaltă, e adevărat că doar unul din ele va constitui Mont Blanc-ul așa cum îl cunoaștem noi. Însă Mont Blanc-ul așa cum îl cunoaștem noi e definit privind retrospectiv. Oricare dintre variantele de aglomerare a rocilor poate fi considerată un munte și s-ar putea numi Mont Blanc. Nu există nimic special la acel Mont Blanc pe care îl cunoaștem, nimic precizat dinainte, nimic echivalent cu decolarea unui avion sau cu deschiderea seifului și cu banii care se scurg afară.

Ce e echivalent cu deschiderea seifului sau cu zborul avionului în cazul unui organism viu? Ei bine, uneori e vorba literalmente de același lucru. Rândunica zboară. După cum am mai văzut, nu e ușor de asamblat o mașină zburătoare. Dacă luăm celulele unei rândunele și le punem laolaltă aleator, șansa ca obiectul rezultat să zboare nu e de fapt diferită de zero. Nu toate organismele vii zboară, însă fac alte lucruri la fel de improbabile, lucruri care pot fi precizate dinainte. Balenele nu zboară, însă înoată, și înoată cu aceeași eficiență cu care zboară rândunelele. Probabilitatea ca un conglomerat aleator de celule de balenă să înoate, spontan și cu aceeași eficiență și viteză cu care înoată o balenă, e neglijabilă.

În acest punct, unii filosofi cu ochi de șoim (șoimii au ochi foarte ageri – nu puteți obține un ochi de șoim adunând laolaltă lentile și celule fotosensibile în mod aleator) vor începe să mormăie ceva despre un cerc vicios. Rândunelele zboară, dar nu înoată. Abia privind retrospectiv vom judeca succesul aglomerării noastre întâmplătoare de celule ca înotător sau ca zburător. Să presupunem că am convenit să judecăm succesul acestuia în calitate de X și că lăsăm în suspensie definiția lui X până când adunăm toate celulele laolaltă. Adunarea aleatoare a celulelor se poate dovedi un bun săpător precum cârtița sau un cățărător eficient precum maimuța. Poate fi foarte bună la surfing, la adunatul cârpelor sau la mersul în cerc până la epuizare. Și lista ar putea continua la nesfârșit. Sau nu?

Dacă lista mea ar putea într-adevăr continua la nesfârșit, ipoteticul meu filosof ar avea dreptate. Dacă, oricât de aleator am aduna o cantitate de material, conglomeratul rezultant ar putea fi numit, privind retrospectiv, bun la ceva, atunci s-ar putea spune pe drept cuvânt că am trișat în privința rândunicii și a balenei. Însă biologii pot fi mult mai preciși când stabilesc ce înseamnă „bun la ceva”. Cerința minimă pentru a considera un obiect drept animal sau plantă e ca acesta să reușească să ducă un fel sau altul de viață (mai precis, ca el sau măcar un semen de-al lui să trăiască suficient pentru a se reproduce). E adevărat că există multe feluri de a-ți duce viața – zburând, înotând, alergând printre copaci etc. Însă, oricâte moduri de a fi viu ar exista, cu siguranță există mult mai multe moduri de a fi mort, sau cel puțin neviu. Puteți să adunați celule la întâmplare timp de un miliard de ani și să nu obțineți nici măcar o dată un conglomerat care să zboare, să înoate, să sape, să alerge sau să facă orice, chiar și prost, care să poate fi cât de vag interpretat drept acțiune menită să asigure supraviețuirea.

Acesta a fost un raționament lung, iar acum e momentul să ne amintim cum am ajuns la el. Căutam un mod precis de a exprima ce înseamnă complicat. Am încercat să găsim ce au în comun oamenii cu râmele, avioanele și ceasurile, dar nu au în comun cu jeleul, cu Mont Blanc-ul sau cu luna. Răspunsul la care am ajuns este că lucrurile complicate au o anume însușire, ce poate fi precizată de la bun început și pe care e foarte puțin probabil s-o fi dobândit doar din întâmplare. În cazul lucrurilor vii, însușirea precizată de la bun început este, într-un anume sens, „priceperea”; fie priceperea în capacitatea particulară de a zbura, de pildă, care va fi admirată de un inginer de aeronave; fie priceperea într-un sens mai general, cum ar fi capacitatea de a evita moartea sau cea de a propaga gene prin reproducere.

Evitarea morții presupune o activitate din partea noastră. Lăsat în voia lui – iar asta se întâmplă după moarte –, corpul are tendința de a reveni la o stare de echilibru cu mediul înconjurător. Dacă măsurați parametri cum sunt temperatura, aciditatea, conținutul de apă sau potențialul electric într-un organism viu, de regulă veți observa că sunt foarte diferiți de parametrii din mediu. Corpul nostru, de exemplu, este de obicei mai cald decât mediul înconjurător, iar în zonele cu climă rece trebuie să muncească mult pentru a menține diferența de temperatură. Când murim, acest proces se oprește, diferențele de temperatură încep să dispară și ajungem în cele din urmă la temperatura mediului ambiant. Nu toate animalele depun atât de mult efort pentru a evita ajungerea la echilibru cu temperatura mediului ambiant, însă toate animalele depun un oarecare efort. De pildă, în ținuturile aride, animalele și plantele încearcă să-și mențină conținutul de lichid al celulelor, luptând împotriva tendinței naturale a apei de a ieși din ele spre lumea uscată din exterior. Dacă eșuează, mor. În general, dacă lucrurile vii nu acționează opunându-se acestei tendințe, ele vor fuziona în cele din urmă cu mediul ambiant și vor înceta să existe ca ființe autonome. Asta se întâmplă când mor.

Cu excepția mașinilor artificiale, pe care am convenit să le considerăm lucruri vii, lucrurile nevii nu acționează în acest sens. Ele acceptă forțele care încearcă să le aducă în echilibru cu mediul înconjurător. Mont Blanc, de exemplu, există de mult timp și va continua să existe o bună perioadă de acum încolo, însă nu face nimic pentru a-și menține existența. Când pietrele sunt așezate sub influența gravitației, ele nu trebuie decât să stea acolo. Nu se face niciun efort pentru a rămâne așa. Mont Blanc există și va continua să existe până când se va eroda sau va fi doborât de un cutremur. Nu face nimic pentru a rezista la uzură sau pentru a se ridica dacă e dărâmat, așa cum fac organismele vii. El se supune doar legilor obișnuite ale fizicii.

Putem nega faptul că lucrurile vii se supun legilor fizicii? Cu siguranță nu. Nu avem niciun motiv să credem că legile fizicii ar fi violate în materia vie. Nu e nimic supranatural, nu există nicio „forță vitală” care să rivalizeze cu forțele fundamentale ale fizicii. Dacă încercăm să folosim legile fizicii într-un mod naiv pentru a înțelege comportamentul unui întreg corp viu, vom constata că nu ajungem prea departe. Corpul e un lucru complex, cu multe părți constituente, iar pentru a-i înțelege comportamental trebuie să aplicăm legile fizicii la părțile lui, nu la întreg. Comportamentul corpului ca întreg va rezulta ca o consecință a interacțiunilor dintre părți.

Considerați legile mișcării, de exemplu. Dacă aruncăm o pasăre moartă în aer, ea va descrie o parabolă grațioasă, exact așa cum spun manualele de fizică, apoi va cădea pe pământ și va rămâne acolo. Se va comporta așa cum un corp solid având o anume masă și anume proprietăți aerodinamice trebuie să se comporte. Dacă însă aruncăm în aer o pasăre vie, ea nu va descrie o parabolă și nu va cădea înapoi pe pământ. Ea va zbura și s-ar putea să nu mai atingă pământul până la graniță. Explicația stă în musculatura ei, care lucrează împotriva gravitației și a altor forțe fizice care se exercită asupra întregului corp. Fiecare celulă musculară se supune legilor fizicii. Rezultatul e că mușchii acționează asupra aripilor astfel încât pasărea să rămână în aer. Pasărea nu violează legile gravitației. E atrasă constant în jos de gravitație, însă aripile ei lucrează activ – supunându-se la nivel muscular legilor fizicii – pentru a o menține în aer în ciuda forței gravitației. Vom considera că pasărea sfidează o lege a fizicii dacă suntem atât de naivi încât s-o considerăm doar o bucată de materie nestructurată cu o anumită masă și anumite proprietăți aerodinamice. Dacă însă ne amintim că pasărea are numeroase părți interne, toate supuse legilor fizicii la nivelul lor, vom înțelege comportamentul întregului corp. Aceasta nu e, desigur, o particularitate a lucrurilor vii. Ea e valabilă pentru toate mașinile făurite de om și e în principiu valabilă pentru orice obiect complex, alcătuit din mai multe părți.

Am ajuns astfel la subiectul final pe care aș dori să-l discut în acest capitol mai degrabă filosofic: ce anume înțelegem prin explicație? Am văzut ce înțelegem prin noțiunea de lucru complex. Dar ce tip de explicație ne va satisface dacă ne întrebăm cum funcționează o mașină complicată sau un organism viu? Răspunsul e acela la care am ajuns în paragraful anterior. Dacă vrem să înțelegem cum funcționează o mașină sau un organism viu, vom privi spre părțile sale componente și ne vom întreba cum interacționează între ele. Dacă e vorba de un lucru complex pe care încă nu-l înțelegem, vom ajunge să-l înțelegem în termenii părților mai simple pe care deja le înțelegem.

Dacă aș întreba un inginer cum funcționează un motor cu aburi, am deja o idee destul de clară despre tipul de răspuns care m-ar putea mulțumi. La fel ca Julian Huxley[1], nu voi fi impresionat dacă inginerul îmi va răspunde că motorul e propulsat de un „élan locomotif”[2]. Și dacă va începe să-mi spună că întregul e mai mare decât suma părților, îl voi întrerupe: „Nu-mi pasă de toate astea, mie spuneți-mi cum funcționează.” Ce aș vrea să aud e cum interacționează părțile motorului pentru a produce comportamentul întregului motor. În primă instanță sunt gata să accept o explicație privind subansamblurile mai mari, ale căror structură internă și comportament ar fi destul de complicate și până acum neexplicate. Elementele unei explicații satisfăcătoare în primă instanță s-ar putea numi cameră de ardere, cazan cu aburi, cilindru, piston, regulator de abur. Inginerul mi-ar putea enumera, fără explicații la început, funcția fiecărui element. Aș accepta pe moment toate acestea, fără a întreba cum acționează fiecare element în parte. Presupunând că fiecare element face un anumit lucru, pot înțelege cum interacționează ele pentru a pune în mișcare motorul.

Desigur, pot să întreb apoi cum funcționează fiecare parte. Acceptând anterior faptul că regulatorul de abur reglează fluxul de abur, și folosind acest fapt pentru a înțelege comportamentul întregului motor, îmi concentrez acum atenția doar asupra regulatorului de abur. Vreau să înțeleg cum își îndeplinește acesta funcția în termenii părților lui componente. Există o ierarhie a sub-componentelor în cadrul componentelor. Noi explicăm comportamentul unei componente la un nivel dat prin interacțiunile dintre subcomponentele a căror organizare internă, deocamdată, e luată ca atare. Vom coborî în ierarhie până vom întâlni unități atât de simple încât, pentru scopuri obișnuite, nu vom mai simți nevoia să punem întrebări despre ele. De pildă, cu sau fără temei, cei mai mulți dintre noi se mulțumesc cu proprietățile barelor rigide de fier și suntem gata să le folosim ca elemente în explicarea unor mașini mai complexe care le conțin.

Desigur, fizicienii nu iau ca atare barele de fier. Ei se întreabă de ce sunt rigide și continuă să coboare în ierarhie în straturi din ce în ce mai adânci, până la particule elementare și cuarci. Viața însă e prea scurtă pentru cei mai mulți dintre noi ca să le urmăm exemplul. La orice nivel dat de organizare complexă se poate obține o explicație satisfăcătoare dacă mai coborâm cu unul sau două straturi, nu mai mult. Comportamentul unui motor de mașină se explică în termeni de cilindri, carburator și bujii. E adevărat că fiecare dintre aceste componente se află în vârful unei piramide a explicațiilor la niveluri mai adânci. Însă, dacă mă întrebați pe mine cum funcționează un motor de mașină, mă veți considera pedant dacă vă voi răspunde făcând apel la legile lui Newton și la legile termodinamicii sau de-a dreptul obscurantist dacă vă voi vorbi în termeni de particule elementare. E perfect adevărat că un motor de mașină poate fi explicat prin interacțiunile dintre particulele elementare, dar e mult mai util s-o facem vorbind despre interacțiunile dintre cilindri, pistoane și bujii.

Comportamentul unui calculator poate fi explicat în termenii interacțiunilor dintre porțile electronice semiconductoare, iar comportamentul acestora, la rândul lui, e explicat de fizicieni la niveluri și mai profunde. Însă pentru cele mai multe scopuri veți pierde timpul dacă veți încerca să înțelegeți comportamentul unui întreg calculator la aceste niveluri. Sunt prea multe porți și prea multe conexiuni care le leagă. O explicație satisfăcătoare trebuie dată cu un număr accesibil de interacțiuni. Acesta e motivul pentru care, dacă vrem să înțelegem funcționarea calculatoarelor, vom prefera o explicație preliminară care să cuprindă câteva subcomponente importante – memorie, procesor, unitate de control etc. După înțelegerea interacțiunilor dintre cele câteva componente importante, vom dori poate să punem întrebări privind organizarea internă a acestor componente. Probabil că doar inginerii specializați vor merge mai adânc, spre nivelul porților AND și NOR, iar doar fizicienii vor merge și mai departe, la modul în care se comportă electronii într-un mediu semiconductor.

Dintre toate „ism”-ele, cel mai potrivit pentru felul în care vreau să înțeleg cum funcționează lucrurile e probabil „reducționismul ierarhic”. Dacă citiți reviste intelectuale la modă, veți observa că „reducționismul” este, ca și păcatul, unul dintre acele lucruri pomenite doar de cei care sunt împotriva lor.[3] A numi pe cineva reducționist sună, în unele cercuri, cam la fel cu a afirma că mănâncă prunci. Însă, așa cum nimeni nu mănâncă de fapt prunci, nimeni nu e reducționist într-un fel care să merite să fie combătut. Reducționistul inexistent – cel combătut de toți, dar care nu există decât în imaginația lor – încearcă să explice lucruri complicate direct în termenii celor mai mici părți sau chiar, în unele versiuni extreme ale mitului, ca sumă a părților! Reducționistul ierarhic, pe de altă parte, explică o entitate complexă la orice nivel al ierarhiei organizării în termenii entităților aflate cu doar un nivel mai jos în ierarhie, entități care, la rândul lor, sunt probabil destul de complexe pentru a necesita reduceri ulterioare la părțile lor componente și așa mai departe. E de la sine înțeles – deși se spune că fantasmagoricul mâncător de prunci neagă acest lucru – că tipurile de explicații care sunt potrivite la nivelurile superioare ale ierarhiei diferă mult de tipurile de explicații care sunt potrivite la nivelurile inferioare. De aceea explicăm mașina prin carburator, și nu prin cuarci. Însă reducționistul ierarhic crede că și carburatorul se explică în termenii unităților mai mici… care se explică în termenii unităților și mai mici… care se explică în cele din urmă în termenii celor mai mici dintre particulele elementare. Reducționismul, în acest sens, e doar un alt nume pentru o dorință onestă de a înțelege cum funcționează lucrurile.