Cei Trei Regi

CAROL I

FĂURITORUL REGATULUI

CUM A VENIT PE DUNĂRE, DRUM FĂRĂ PULBERE

În dimineața zilei de Vineri 6 Mai, anul 1866, după calendarul bisericii răsăritene, tihnitul cătun dunărean Baziaș se afla în neobișnuită frământare.

Bătea vânt rece dinspre malul sârbesc. Lumina se încruntase ghețoasă și aspră, sub plumbul norilor, ca în săptămâna cea urâtă de la începutul lui Martie, când babele își scutură cojocul iernii și sângele oamenilor se strepezește, împingându-i la harță. Peste băltoacele poso­morâtelor uliți, trecătorii pășeau zgribuliți în mantălile ude de bură. O trâmbiță suna undeva ascuțit și metalic. Rezerva oastei chezaro-crăiești, chemată sub arme, se îmbulzea în gară și în port, așteptându-și rândul la îmbarcare. Se pregătea războiul între împărăția austriacă și Prusia. Se vorbea despre apropiata declarație de război a Italiei. Vremuia, afară, vremuia în cancelariile diploma­ților și vremuia în suflete. Goarna de alarmă chema de zor. Ca la toate despărțirile pentru câmpurile de bătălii, încă o dată erau sughițuri de plâns, mame petrecându-și feciorii, bătrâni împietriți cu mâna la gură să-și ascundă tremurai buzelor, copii bătând voioși talpa în coada batalioanelor.

Din trenul de Timișoara, care venea încă mai de departe, de la Seghedin, Pesta și Viena, au coborât câțiva călători îndată mistuiți de forfota norodului. Păreau că nu se cunosc, cu toate că aveau aceeași țintă. Mulțimea i-a despărțit. S-au întâlnit din nou, în port, la debarcader, unde au arătat semne de mare nemulțumire, aflând că vaporul și-a amânat drumul pe Dunăre, în jos, până ce se va scurge grosul trupelor. Treabă de două zile. Căpi­tănia portului vestea cea mai apropiată plecare pentru Duminecă, înainte de amiază, dacă nu se vor ivi alte schimbări de orânduială.

Fără să-și vorbească și să-și facă semne, călătorii s-au îndreptat spre piața cătunului să caute adăpost. Au găsit un han murdar și sărac; un birt înjghebat într-o cămăruță scundă, cu pereți afumați și cu mesele alipite. Venind rândul să-și arate hârtiile de călătorie, ceilalți drumeți se traseră la o parte, lăsând întâietate cetățeanului Carol Hettingen, particular din Thal, după cum arăta pașaportul elvețian, plecat la Odessa pentru afaceri. Pe urmă și-au scos îndreptările și necunoscuții rămași lângă ușă: locote­nentul Sergiu Lenș din armata română, un baron și alt baron. Hangiul își ceru iertare că nu are încăperi mai arătoase pentru oaspeți atât de aleși.

Călătorul Carol Hettingen, particular din Thal, făcu un semn de nepăsare cu mâna. Nu-l băteau asemenea griji: casă, masă și pat. Îl apăsau altele, altfel mai hotărâtoare. Hangiul zâmbi în puterea obiceiului, clătinând din cap, cu palma sprijinită pe condică. Înțelegea prea bine că un om care călătorește pentru afaceri spre ținuturi atât de tulburi ca acelea răsăritene, e deprins cu tot soiul de adăposturi și cu neajunsurile necunoscute în țara șlefuită a Elveției. Mai greu era să se împace cu ele cei doi nobili baroni și chipeșul ofițer din armata românească, proaspăt întors din capitalele mari ale apusului, după cum arătau pecețile pașaportului. Călătorul Carol Hettingen, particular din

Thal, își stăpâni anevoie înveselirea la astfel de păreri. Își acoperi surâsul tainic ducând degetele la mustața subțire și neagră. Apoi surâsul se stinse îndată. Între sprâncene apăru cuta adâncă și pretimpurie a gândurilor severe. Era un om cu înfățișarea potrivit de înaltă, cu părul și sprân­cenele negre, cu ochii albaștri, nas vulturesc, mustățile moi și barba mijindă; întocmai cum întărea pașaportul nu­mărul 160, eliberat de ocârmuirea cantonului Sankt-Gallen din republica federativă a Șvițerii. Pașaportul mai preve­dea drept semn particular portul ochelarilor. Se vede însă că particularul Carol Hettingen n-avea nevoie de dânșii decât poate cumva la citit, căci acum uitase să-i pună. Astfel privirea rămânea limpede, albastră, cu luciri stră­fulgerate de oțel.

Bagajele erau puține. Sacul de călătorie ca oricare altul. Poate un ochi mai cercetător ar fi descoperit dea­supra inițialei C semnul unei coroane princiare de curând ștearsă. Dar ochii cercetători erau îndreptați aiurea. Afară se auzea goarna vestind altă plecare. Pe sub ferestre ropoteau pași cadențați de trupă.

Ajuns în camera sa, călătorul își spălă funinginea drumului, rândui oarecare hârtii și le închise răsucind de două ori cheița. Privi gânditor afară, pe fereastra cu sticla turbure, murdară verzuie. Cuta dintre sprâncene se săpa mai adânc. În zbaterea neogoită și aspră a vântului, afla ceva din zbaterea sa lăuntrică, necunoscută de nimeni, și în orice caz, cu totul străină de îngrijorările obișnuite ale particularilor care cutreeră lumea dintr-un capăt la celălalt, mânați numai de grija afacerilor. Își aminti cuvintele dascălului de la Dresda, din vremea anilor de învățătură. Spunea acel om pătruns de semnele timpului că este nevoie de multă și grea osteneală pentru un prinț de sânge ca să-și facă iertată nașterea de către ceilalți muritori.

Spusele de atunci căpătau acum o mai arzătoare tâlcuire. Răspunsurile se arătau cu o îndoită povară. Viitorul se deschidea înainte plin de amenințări și primejdii. Dar tocmai aceste furtuni îi îndârjeau voința, căci era plăsmuit din aluatul oamenilor tari pe care orice piedică îi călește și nu-și află odihnă până ce n-au biruit. Fără voie, în singurătatea încăperii, își sumeți pieptul. Ținuta mândră a capului trăda sângele crăiesc din vița caselor domnitoare peste mai multe regate și împărății europene, tot așa cum dovedea o încercată experiență ostășească. Straiul civil după portul vremii, ales înadins fără strălucire ca să se potrivească modestelor îndeletniciri ale presupusului particular Carol Hettingen din Thal, nu mai putea ascunde adevărata ființă a călătorului. În vreme ce firul telegrafului zbârnâia de întrebări și răspunsuri, de la o cancelarie împărătească la alta, hotărând că Principele Carol nu are de ce asculta chemarea poporului românesc, Domnitorul ales de Principatele Unite pentru a statornici o dinastie trainică peste veac se afla în cămara hanului sărăcăcios din Baziaș.

Nu luase o hotărâre pripită. Nu-i stătea în fire. Nu-l ispitise o poftă necugetată a măririi, căci știa că e chemat la o domnie grea cu începuturi amare. Dar socotea o datorie de neînlăturat să răspundă unui popor bântuit de vitregia timpurilor, care i-a arătat încredere nețărmurită și i-a cerut ajutor să-l izbăvească. A avut răgaz, înainte de a hotărî, să cerceteze slova cronicilor. Și închizând cărțile vechi, datoria i-a apărut mai apăsată. Poporul era vrednic, bun, isteț, inimos, dar nefericit. Urgii se abătuseră de veacuri asupra pământului udat de sângele bătăliilor și scormonit de copitele semințiilor năvălitoare. La vitregiile din afară, răspundeau destrămări lăuntrice. Căci huma omenească e moale și pe ea se întipăresc urât degetele

soartei. Așezate la răscrucea marilor împărății, cele două principate dunărene fuseseră de veacuri prada unora și a altora. Acolo unde nu biruia fierul armelor, fiindcă po­porul era viteaz și își apăra moșia cu îndărătnicie, biruia ademenirea și vicleșugul. Neamul vechilor Voievozi ai descălicătorii, Mușatinii și Basarabi, era stins, amestecat, istovit. Domnitorii de sânge mai nou, chiar atunci când se încumetau să plănuiască înfăptuiri de laudă, n-ajungeau până la săvârșirea lor, căci îi izgonea peste noapte pofta Sultanului și a Vizirilor nesățioși sau uneltirile lăuntrice al căror nărav intrase în sânge. Unirea celor două țărișoare deschidea către viitor o zariște nouă. Iar viitorul nu putea veni decât prin mijlocirea unei dinastii statornice, crescută în simțul înalt al datoriei și în învățământul îndelung al ocârmuirilor. Poporul românesc își spusese cuvântul.

Marile împărății europene nu priveau cu ochi buni această cutezanță a neînsemnatelor și robitelor țărișoare de la Dunăre, învrednicite să-și hotărască singure soarta. Cu osebirea Franciei, care ne lua sub ocrotire, dar era prea departe, toate își arătau nerăbdarea să mântuie o dată pentru totdeauna cu aceste pământuri ale discordiei, împărțindu-le, precum mai făcut-au cândva cu Polonia. Amintirea lui Mircea cel Bătrân, a lui Alexandru cel Bun, a lui Ștefan cel Mare și a lui Mihai Bravul fusese pentru prea mulți pierdută. Poporul le mai păstra credință. Cancelariile împărătești uitaseră însă că acești voievozi au condus odată oști nebiruite și că au domnit peste un popor mândru și aprig. Erau acum deprinse cu Domnitorii vremelnici și smeriți, cu un popor vlăguit, cu două țărișoare întâmplător unite, al căror pământ îl călcau ca să-și deschidă loc de bătălii și ale căror hotare le despoiau după voie, la tocmeala tratatelor de pace. Un Domnitor

tânăr, hotărât, cu sufletul și cugetul oțelit la învățătura ocârmuirilor din Asfințit, strica toate socotelile. De aceea telegraful a zbârnâit ridicând împotrivire asupra alegerii. Și de aceea Domnitorul ales se strecura acum în pri­mejdioasa călătorie, sub straiul și cu pașaportul elvețian al particularului Carol Hettingen din Thal.

Vântul se întărâta mai vrăjmaș, răsucind în foșnet frunzele pomului de la fereastră. Călătorul simți că-l sugrumă singurătatea și gândurile. Părăsi încăperea și se îndreptă spre țărmul Dunării. Plimbarea fu lungă, biciuită de vânt, dar înviorătoare. Întâlni țărani cu port și grai românesc. Se gândi că și aceștia, oricât sunt ei de îndepărtați de hotarul țării, au drept la o viață liberă în patrie liberă. Înlătură gândul, ca fiind prea cutezător. Se opri privind peste apă hotarul sârbesc. Dunărea era lată, cu unda încrețită de vânt. Își aminti cu înduioșare că aceeași Dunăre, aproape de izvoare, i-a legănat anii de copilărie și de întâie tinerețe. Era, poate, un semn că destinul îl adusese aci, spre noua și veșnica sa țară, scăldată de același fluviu cu apele mărite, puternice și maiestoase. Micșoră privirea. O clipă priveliștea dispăru. Avu înainte numai harta închipuită a țării, așa cum o cercetase amănunțit și se săpase pentru totdeauna în minte, cu șiragul munților, râurile albastre, șesurile prelungite până în nisipurile și luncile Dunării. Lipseau încă multe de pe această hartă. Hotarele nu erau cele cuvenite după dreptul ginților. Gurile Dunării stăteau sub altă stăpânire... Din nou alungă gândul încă nepotrivit ceasului. Își spuse că de pe harta strâmtă așa cum era, lipseau deocamdată semnele unei gospodării lăuntrice de durată. Drumurile, căile ferate, legăturile firești între orașe și sate, între codrii munților și poduri, între porturi și hambarele grânelor. Harta era presărată de goluri, așa cum mai întâmpinase

deșerturi în călătoria sa din Africa, în anul 1861. Și în biciuirea aspră a vântului, își lămuri cele dintâi datorii de îndeplinit în noua sa țară așezată la marginea civilizației apusene.

La întoarcere, poposi într-o bisericuță ortodoxă. Ușa era deschisă. Zugrăveala săracă, lumina mâhnită, bolta afumată. La o icoană câteva lumânărele de ceară pâlpâindu-și flacăra puțină. O bătrână în portul valah îngenunchiase și săruta lemnul icoanei. Poate o bătrână care și-a petrecut feciorul, plecat să lupte sub steagul împărătesc.

Seara, în încăperea birtului s-au adunat slujbașii din Baziaș să bea bere și să dezbată treburile politicei. Într-un ungher, la o masă, se afla particularul Carol Hettingen din Thal, cu privirea apărată de ochelarii înscriși înadins în pașaport numai ca să-i schimbe înfățișarea. La alta, tovarășii de drum cari-i ocoleau ochii, după înțelegerea că nu se vor cunoaște decât la trecerea hotarului româ­nesc. Iar în mijloc, la masa cea mare și rotundă, obiș­nuiții localnici ai birtului. Isprăvind dezbaterea în le­gătură cu războiul și cu mișcarea trupelor, vorbitorii au ajuns și la stările din Principatele Unite. Alegerea noului Domnitor nu le era pe plac, cum nu era nici pe gustul împărăției. Unul se dădu cu părerea că Principele Carol n-are s-ajungă a călca vreodată pământul Valahiei. Au să-l împiedice alții, dacă nu-l oprește propria sa cumințenie.

Adăugă un al doilea:

– Cu atât mai bine pentru Prințișorul acesta prea îndrăzneț. Fiindcă de-ar fi chiar să ajungă și să ia Domnia, în scurtă vreme are să li se pară Românilor tot așa de nesuferit, cum s-au săturat îndată de Cuza.

– Aceasta e scris, recunoscu fără șovăială cel dintâi. N-o să treacă multă vreme și au să-l gonească și pe acesta. E un fel de nărav național.

Al treilea, până atunci tăcu, crezu de cuviință să amintească:

– Totuși poporul românesc are o vorbă înțeleaptă, care pare învățată din necaz și amar. Anume: schimbarea domnilor, bucuria nebunilor!

Conmesenii izbucniră în gălăgioasă veselie. După ce s-au potolit, își lămuriră râsul:

– Dar de zicale înțelepte e plină limba românească până aici, ca halbele noastre de bere! Numai că nu le folosesc Românii pentru dânșii. Le împrumută altora, iar când e vorba să se cârmuiască în viață, o iau razna, tocmai împotriva zicalelor înțelepte. Asta-i lege!

Locotenentul Sergiu Lenș își mușca mustața. Particu­larul Carol Hettingen din Thal privea în talerul cu mânca­rea neatinsă. Conmesenii localnici nu isprăviseră însă tot ce aveau de spus. Despăturind o gazetă, începură să dezbată vestea născocită că trupele turcești ar fi intrat în România, ca să tămăduiască Moldo-valahii de pofta nebunească să-și aleagă domnitor după mintea lor, fără să ceară învoire. Gazeta mai adăuga știrea că s-ar fi dat lupte, că mai ales se pregătesc alte hotărâtoare. Dacă Principele ales se afla cumva pe drum, nu-i rămânea decât să facă stânga-mprejur și să fugă cât mai departe de asemenea viespar, unde mulți și-au pierdut Domnia și alții capul, retezat cu iataganul și înfipt sub ferestrele închisorii cu șapte turnuri, Edicule din Stambul, să stea înfricoșată pilduire. Cum este datina în satele și târgurile mărginașe de oriunde, toți conmesenii, roși în coate și cu tălpile pingelite, se credeau a pricepe treburile politice ale lumii mai isteț decât cancelarii împărățiilor; aveau gata planuri

pentru alte orânduieli politice; tăiau și împărțeau imperiile ca feliile de pâine și roțile de salam.

Particularul Carol Hettingen din Thal, scârbit de deșertăciunea acestei vorbării, se ridică de la masă și trecu în odaia de culcare. Somnul i-a fost zbuciumat pe patul tare cu cearceafurile vinete. Zbuciumat, fiindcă și prin vis firea sa chibzuită urma să cântărească, să măsoare, să socotească bunele și relele unei hotărâri de-acum neclintită. A doua zi răsuci cheia și pregăti scrisorile și telegramele pe care Principele Carol I, Domnitorul Ro­mâniei, avea să le trimită îndată ce va păși pe pământul țării, la Turnu Severin. Iar a treia zi, în dimineața Ru­saliilor după calendarul apusean, se urcă în vaporul sosit de la Belgrad, amestecându-se printre călătorii de clasa a doua, între saci și lăzi de bagaj. Acolo, pe-o scândură de ladă prefăcută în masă, scrise împăratului Francisc Iosef un scurt și simțit răvaș, arătând că a primit coroana română fără gând de dușmănie pentru vecini, cu hotărârea de a ajutora un popor vitregit să-și statorni­cească așezările lăuntrice și să ajungă în rând cu țările Apusului.

De pe puntea de clasa întâia îl urmăreau cu ochii tovarășii de drum, suita sa nemărturisită, la care se adăugase un proaspăt trimis al locotenenței domnești, venind de-a dreptul de la Paris, cu bune împuterniciri de la împăratul Napoleon al Franciei.

La Orșova, călătorii s-au strămutat pe un vapor mai sprinten, căci apele erau scăzute și trecerea prin Porțile de Fier anevoioasă. Principele Carol I își luă locul stingher, cu fața și cu ochii spre malul românesc. Vaporașul se strecură printre stânci, săltând pe valurile spumegoase. S-au ivit Carpații, apa Cernii, vânătorii grăniceri români în măntăile sure, suflate de vânt.

O clipă norii s-au destrămat luminând un ochi albastru de cer, limpede și adânc. A izbucnit un snop aurit de raze. S-a boltit un arc de curcubeu, străveziu și mătăsos, ca o podoabă de sărbătoare a slăvilor.

Pe sub el, în pulberea de lumină rotea lin o pajură – aceeași din stema țării, din stema lui Radu Negru, aceeași din stema neamului vechiu de Sigmaringen, cu hrisoave de la anul o mie.

Ea l-a primit, pajura, înaintea oamenilor și a locurilor.

ȚARA DE-ATUNCI, POPORUL DE-ATUNCI

La Turnu Severin, când puntea vaporului s-a lipit de țărm, căpitanul arătă mirare că drumețul cu bilet pentru Odessa vrea să coboare.

Înainte însă de a da un răspuns, Principele a sărit pe uscat, pe pământ românesc.

Suita făcu deodată front, după cum erau adevăratele orânduieli de Curte. Capetele s-au înclinat descoperite, mâinile au deschis calea. Căpitanul bastimentului rosti cu năduf, ducându-și mâna la frunte:

– Pe Dumnezeul meu dacă acesta n-a fost Domnitorul cel nou al Românilor!

Dar ochii prea târziu i se deschiseseră. Țara își avea Principele cerut. Principele își găsise țara care-l ceruse. Marile puteri nu mai aveau cuvânt în fața faptului îndeplinit. În cronica veacurilor se întorcea o foaie nouă.

Norodul, îmbulzit ca în orice zi de Duminecă să privească sosirea vaporului, nici nu bănuia la ce clipă neuitată a luat parte. Nu se dumirea cam cine ar putea fi călătorul înconjurat de micul alai: tânărul cu nas vulturesc, cu ochii albaștri, străfulgerați de sclipiri oțelite, cu mers hotărât.

Când s-a știut, într-un pătrar de ceas zvonul a scos până și ultimul om din casă. S-au împânzit piețele și ulițele. Au răstunat urale, cântece, chiotul vechilor arcași și stegari.

Primirea nu prevedea nimic din obșteasca desfășurare a sărbătorilor oficiale. Taina fusese păstrată așa încât nici ispravnicul ținutului nu știuse ce oaspe îi va sosi. Dar sărbătoarea s-a alcătuit îndată de la sine, în freamăt de ușurare și de bucurie, cum hotărăște numai sufletul poporului când presimte că providența s-a îmblânzit și că începe zodia primenirilor bune. N-a fost vreme pentru cununi de brad și mănunchiuri de flori. Acestea îl așteptau pe Domnitor mai departe, în calea spre Capitala țării, unde bătea telegraful răspândind cuvântul de bun găsit. Aci, în orășelul dunărean, poporul s-a înfățișat numai cu piepturile și cu inimile. Destul atât pentru a vădi ce aleasă plămadă omenească tresălta acum de bucuria izbăvirii.

Ulițele erau sărăcăcioase, neîngrijite, desfundate de gropi și hârtoape; casele se pitulau în fundul livezilor de sat. Portul târgoveților mai purta încă pecetea asiatică, în mijlocul pieții rumegau bouleni dejugați, lângă car și movili de coceni. Țăranii erau desculți, nu lepădaseră cușma dacică de miel. Pretutindeni lipsea gospodăria orășănească a Apusului, cu cetățile vechi de la începutul creștinătății și încă mai dinainte, din vremea legiunilor romane. Dar ce lumină arzătoare în toți ochii! Ce răsunet curat de cleștar în toate glasurile!

Principele Carol I al Românilor a priceput, cu o dulce destindere a inimii, că atunci când alte orânduieli se vor învrednici să plivească buruiana cea urâtă și rea, lăsată de toate semințiile trecătoare cu ale lor stricăcioase năravuri, acest popor va da la iveală virtuți ascunse ca florile cele sfioase și proaspete ale câmpului: credință, răbdare, statornicie, istețime de cuget. Orașul i s-a părut mai puțin sărac și balcanic. Sclipirea cercetătoare a privirii s-a

înmuiat. Datoria sa se lămurea cu atât mai împovărată și sfântă. Soborul marilor împărății, cu ale lor socoteli uscate și tocmeli mărunte, se arăta ceva foarte îndepărtat, za­darnic și mort. Viața cea vie era aci, fierbinte, învăluitoare, cerându-și drepturi pe cari nimic și nimeni nu le mai poate înăbuși.

Poștalioanele așteptau la scară. Caii mărunți și pietroși băteau cu neastâmpăr din copite. Telegraful aducea din Capitală rugăminte către Principe să-și urmeze calea fără zăbavă, pentru a preîntâmpina turburările uneltirilor.

O dată cu Asfințitul, alaiul a pornit la drum.

Trăsura Domnitorului era deschisă, înhămătura șubredă ca ațele de paianjen; dar cei opt căluți sprinteni la picior ca demonii și tot ca demonii de gălăgioși surugiii. Cu pocnete de harapnic și chiote spărgeau pustietatea nopții. Roțile sfârâiau săltând în hârtoape. Rămâneau în urmă câmpuri negre, adunări somnoroase de sălașuri omenești, cu luminile stinse, cu un hămăit întărâtat de câine petrecându-i un timp. Prin vadul pâraielor, caii treceau în galop cu icnete scurte. La ceasurile patru din noapte au ajuns la apa Jiului și au fost nevoiți să aștepte până ce s-a înjghebat o plută, tot așa de șubredă ca ața hamurilor. Pe urmă zorile, Craiova, cetatea Banilor olteni; mulțimea întâmpinându-i cu detunări de urale, ploaie de flori și cunune, escorta călărașilor cu uniforma de huzari, covoare desfășurate la ferestre, cele dintâi cuvântări și răspunsuri.

Dincolo de Craiova goana amețitoare se desfășură de-a dreptul peste câmpuri. Pierise orice urmă de drum bătut. Soarele însă se înălța strălucitor peste lanuri, în fundul zării se zugrăveau crestele albastre ale Carpaților cu argintate încrustări de zăpadă; primăvara românească împodobită cu flori și îmbălsămată de miresmele pajiștilor

își primea Domnitorul. Se vedeau miei zburdând pe coline. Sate alb ascunse în verdeața livezilor, turle cu sclipitoare cruci, bisericuțe de țintirim în răzoare – o viață veche și patriarhală, venind din depărtări, parcă din adânc de timpuri.

Ochiul Domnitorului le însemna toate, gânditor, făcând legături și scoțând învățăminte. Primirea strălucită a târgurilor, pe măsură ce înaintau, îi întărea credința că a fost așteptat într-adevăr ca un izbăvitor în ceasuri de cumpănă. Dar târgurile sunt nestatornice, lumea lor e amestecată, în însuflețirea de-o zi intră ades și-o socoteală politică. Țara cea mare e a satelor, a plugarilor și a păstorilor. De aceea mai adânc i s-a săpat în suflet închinarea țăranilor pletoși, cu pieptul gol și cu fața smolită de arșiță; salutul ciudat și mândru al femeilor, drepte în veșmintele voievodale, cu marame de borangic auriu fâlfâite în vânt.

Portul soldaților îl nemulțumi de la început. Crescut în severă pregătire ostășească, nu înțelegea aceste apucături de strânsură. Știa că românul a fost ostaș vrednic din născare, prin firea lucrurilor, silit să-și apere singur moșia și neamul, în vreme ce aiurea principii luptau cu armate de lefegii. Timpul arcașilor, al baltagului și al securii, însă, trecuse. Sculele de război ale vremii cereau mai destoinică ucenicie în mânuirea lor, o mai rânduită supunere la comanda căpitanilor. Ceva din destrămarea gospodăriei vădită pretutindeni, se simțea și aci. Ba încă mai îngri­jorătoare. Uniformele erau încărcate, sclipind de fireturi; ținuta moale și nepotrivită vestmântului. Își spuse că întâia sa grijă va trebui închinată oștirii. Cu fiecare poștă de drum spre Capitala țării, se limpezeau astfel chibzuirile începutului de Domnie. Gândurile se aflau întrerupte de urale și de cetele diregătorilor ieșiți înainte cu pâine și cu

sare după obiceiul ospitalier al pământului; Domnitorul cel nou știa că dincolo de această însuflețire a sărbătoarei, înainte încă de a se scutura cetina cununilor de brazi și înainte încă de a se ofili florile ghirlănzilor îl așteaptă fața cea aspră a vieții, cu aprigi datorii cari nu îngăduie amânare.

S-au schimbat caii poștalioanelor rând după rând, au răsărit în cale muzici militare, boierii din vechea protipendadă a țării, beizadele și domnițe subțiri cu toată gingășia arătărilor de vis, generalul Golescu din locotenența domnească. Țara îl cuprindea pe încetul. Dar gândul stăruitor al răspunderilor nu se lăsa furat de apa amăgitoare a bucuriei, după care deșteptarea de a doua zi lăsă un gol dacă n-a fost întărită de-un învățământ. Când, în dimineața zilei de 10 Mai 1866, convoiul de sărbătoare a purces de la Băneasa să străbată Capitala, Princepele Carol al României nu mai arăta nici o mirare la amestecul de bogăție și de sărăcie, de strălucire și de lipsuri al poporului său. Îndărătul zidului de trupe, mulțimea îm­bulzită nu contenea să-și aclame Domnitorul. În pavajul de lemn desfundat roțile săltau, însă, mai crunt decât pe șleaul de peste câmpuri. Iar dincolo de steagurile desfă­șurate în ferestre, de scoarțele așternute peste balcoane, dincolo de flori, ghirlănzi, porumbei și cordele tricolore, pe podul Mogoșoaiei se ițeau case ticăloase de tăvăluci, alături cu palatele luminoase. La o clădire scundă, cu un singur rând, fâlfâia un steag și făcea de strajă o gardă de onoare.

Principele își întrebă însoțitorii:

– Ce se află, mă rog, în casa aceasta?

Generalul Golescu răspunse stânjenit:

– Palatul...

– Nu înțeleg. Ce palat?

– Palatul domnesc, Măria Ta.

În fața domnescului palat se lățea o mlaștină stătută în care se răcoreau dobitoacele cu rât, neturburate de larma alaiului, de bubuitul tunurilor, de sunetul trâmbițelor și ropotul toboșarilor. Se cunoștea că, după judecata țării, un palat domnesc nu merita mai mult. Prea adeseori un asemenea palat slujea numai pentru Hospodarii vremel­nici, a căror trecere dura abia câteva săptămâni. De o parte și de alta, palate mult mai semețe stăteau mărturie a unei boierimi cu alte puteri. O boierime veche, deprinsă pe vremuri să-și înfrunte și să-și răstoarne Domnii când nu-i erau pe plac. O boierime proaspătă, fanariotă, deprinsă aceasta să uneltească pe alte căi la Stambul, când scaunul domnesc era pus la mezat.

Cuta dintre sprâncene, deasupra nasului vulturesc, se adânci iarăși o clipă, numai o clipă.

Fiecare semn își avea o tălmăcire, pentru cine știe să-l citească.

Principele luase aminte și la acest semn.

Pe urmă, din nou voios, după ce-a trecut această umbră, Domnitorul ridică brațul să mulțumească uralelor nesfârșite.

Cortegiul înainta agale, în pasul cailor, abia despicând tălăzuirea mulțimii.

Salve de tun, dangăt de clopote, muzici militare și glasuri: mii de glasuri răsunând din mii de piepturi. Pe toate chipurile se deslușea o nețărmurită încredere; în mulți ochi străluceau lacrimi. Din înălțimea caleștei de gală, Domnitorul își prefira privirea peste aceste chipuri omenești, își oprea ochii în acești ochi omenești. Năravurile puteau fi îndoielnice, aduse de putreziciunea împărăției turcești după veacuri de împilare și amărâte robii; în adâncimile lor sufletele erau curate ca șuvița de

apă vie a izvoarelor. Domnitorul uită mlaștina bălăcită din fața palatului, casele strâmbe între clădiri trufașe, șleaurile fără poduri și oastea fără ținută. Pentru toate se afla o îndreptare, dacă sufletele au venit către el, dacă el va ști să le păstreze.

La întâiul portal al Mitropoliei, Înalt Prea Sfințitul Vlădică Nifon, înfășurat în vesminte aurite, sprijinit în toiag de argint, își întâmpină Domnitorul după datina țării, înconjurat de prelați cu foșnitoare odăjdii. În timpul slujbei Principele Carol I a înălțat rugare lui Dumnezeu, pentru a-l învrednici cu îndestulă răbdare, fiindcă înainte de toate de răbdare se arăta nevoie întru îndreptarea stărilor și tămă­duirea relelor. Iar după încheierea slujbei, când a trecut în sala de adunare, cu hotărâre nestrămutată a rostit jură­mântul de a păzi legile țării, de a păstra drepturile și hotarele neștirbite. Apoi, la cuvântarea rostită atunci de mai marele sfatului țării, Domnitorul a răspuns cu al doilea legământ:

«În clipa în care am pus piciorul pe acest pământ, cu sfințenie apărat, am devenit român. Cetățean astăzi, iar mâine soldat de va fi nevoie, eu voi împărtăși cu Românii și soarta cea bună, și soarta cea rea...»

Soarta cea bună și soarta cea rea, amândouă înge­mănate și tăinuite în sâmburele viitorului, n-au așteptat mult ca să pună la încercare temeinicia cuvântului dat.