Cel mai iubit dintre pamanteni

de AnnaE 4.316 citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

Cel mai iubit dintre pamanteni de Marin Preda

PARTEA I

Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită. Înainte de a fi depus aici, în această celulă, din care nu voi mai ieși decât pentru a intra într-o captivitate perpetuă, în plimbările mele solitare pe la marginea orașului, pe poteci, uitându-mă în jos și privind pământul, un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de dragoste pentru el, pământul negru, tăcut, liniștit, apoi de atracție, de dorință, un fel de melancolie, de nostalgie blândă, de a mă culca pe el și a rămâne acolo întins pentru totdeauna. Ceea ce și făceam, stând cu ochii spre cer, până ce adormeam. Mă trezeam copleșit de un adânc sentiment de regret: de ce m-am mai trezit?

Dar moartea violentă, sinuciderea, la care ești împins de către oameni? Tandra nepăsare față de lume te poate stăpâni într-adevăr numai când te simți străin de propria-ți ființă, dar când, dimpotrivă, ai conștiința că ea este totul? Și știi cu certitudine că acest totul nu va mai fi liber niciodată? Închisoarea pe viață! Oricât m-aș strădui, mi-este cu neputință să-mi imaginez că, odată verdictul pronunțat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător.

Am mai avut de a face cu anchetele și justiția și am mai fost condamnat, dar nu pe viață și nu fără speranța de a ieși curând. Nu fusese chiar curând, dar nici prea târziu ca să nu pot uita. Acum însă descopăr cu groază că ei, cei care mă interogau, erau liberi (și asta se vedea din pofta cu care îmi consemnau depoziția, acele infame gesturi ale ființei animalice care se simte trăind fără opreliști, gestul cu care aplicau o ștampilă, răsfoitul hârtiilor, mâncatul unui sandvici, înghiorțăitul unui pahar cu apă, scârțâitul scaunului sub trupul voinic, ancorat bine în realitate, uitatul pe fereastră, căscatul, râgâitul, gândul la muierea tânără pe care o vor strânge în brațe la noapte), iar eu nu voi mai fi niciodată ca ei, toate gesturile mele vor fi sau îmi vor reaminti că sunt condamnat să nu mai fiu liber până la moarte…

Știu însă că există pentru mine o scăpare: să fac să retrăiască în sufletul meu dulcea dorință de a intra în pământ, să retrăiască apoi marea mea dragoste pentru ea, suferințele îndurate și apoi puterea exaltării de a muri. Prietenul meu, fostul judecător, m-a sfătuit să scriu pe larg cum s-au petrecut lucrurile, și să-i dau lui, care mi-e avocat, mărturisirea, s-o aibă pentru ultima înfățișare la proces. Nu știu la ce-i mai poate folosi avocatului, dar îmi face bine mie. Scriind, simt că trăiesc și într-adevăr gândul morții inevitabile își diminuează puterea de a-mi îngrozi conștiința, care îmi șoptește: mii de oameni mor pe pământ chiar în aceste clipe, oameni umili, dar și oameni mari; nu se poate spune că n-ai trăit din plin treizeci și cinci de ani, alții au murit mult mai tineri, nu trebuie să accepți să trăiești oricum…

Poate că mărturia aceasta va apărea odată, împreună cu eseul meu Era ticăloșilor și voi trăi astfel și prin cei care mă vor citi, nu numai „asemeni tuturor, prin fetița mea, deci mai mult, fiindcă familiile se sting și ele, uneori atât de repede, încât se justifică pe deplin existența acelor artiști care se lasă devorați de demonul creației și nu mai au timp, sau nu-i mai interesează să se lase ispitiți de perpetuarea ființei lor efemere, posedați de ideea durabilității ei în spirit. Căci cultura e o formă de viață, prin care o colectivitate umană își exprimă forța creatoare. Tatăl meu, fost monteur de avioane, avea, în mod straniu, o aversiune față de cultură și mai ales față de scriitori, al căror statut social actual îl scotea din sărite. „Ce rost au ăștia?”, zicea. Adică ce rost are să acorzi un statut social unor inși a căror activitate nu e strict necesară? Nu citea nimic, în afară de studii tehnice despre avioane, meseria lui, care de altfel îl pasiona. I-am vorbit într-o zi despre Eminescu, cu o pasiune ca și a lui, și atunci a rânjit cinic: „Ce Eminescu?! Eminescu e mort!” Voia să spună că el va asambla avioane în eternitate, ceea ce nu s-a confirmat, fiindcă astăzi asamblează tractoare, sugerând adică o mentalitate foarte curentă, a unei civilizații tehniciste, care se putea lipsi fără pagubă de poeți. „Așa ne putem lipsi de multe, i-am răspuns. Ce rămâne din activitatea voastră după ce muriți? O grămadă de fiare. În timp ce Eminescu nu va muri niciodată, când îl citesc simt că e printre noi, aievea.” „Ba e mort de-a binelea, îngropat în cimitir.” Puteam atunci să accept această gândire a lui ca pe ceva straniu, venea parcă din altă planetă și adolescentul din mine o resimțea ca pe un șoc: era o enigmă a acestor timpuri. Simțeam că în alcătuirea intimă a ființei mele exista o lege și în a lui nu, și cum putea trăi fără această lege, sau ce lege îl călăuzea?

Dar iată-mă atingând, chiar și pe un plan secund, miezul existenței mele și, ca întotdeauna la cei loviți, gândul mi se întoarce înapoi, la vremea inocenței pierdute, când am săvârșit prima infamie…

II

Am fost un adolescent dur și turbulent, dar rău conștient nu i-am făcut pe atunci decât mamei, fiindcă pentru duritatea mea am fost pedepsit (fără să mai spun că violența gândirii îmi era respinsă, nu întotdeauna ușor, e adevărat, dar pătrundea greu în suflete și când pătrundea apărea ura împotriva mea, aversiunea instinctivă de apărare). Fetele mă ocoleau, adică nu se îndrăgosteau de mine, nu știam pe atunci de ce, pentru că nu eram urât, tocmai de aceea, pentru această duritate de care nu eram conștient, iar turbulența era socotită de cei înțelepți proprie vârstei și rareori îmi atrăgea vreo pedeapsă prea gravă. Eram chemat în cancelariile școlilor prin care am trecut, moralizat cu grijă și persuasiune, fiindcă eram un elev bine pregătit și reînviam în conștiința pedagogilor mei principii care cu cei buni (considerați că toți ar fi fost buni!) erau pe stinse.

Tinerețea e o trufie, rareori o valoare. Cel puțin în cazul meu. Trufia mi-a apărut în conștiință într-o zi când am citit în Platon următoarea afirmație: „Dacă moartea ar fi sfârșitul a tot, cei mai în câștig ar fi ticăloșii, moartea i-ar elibera și de trup și de suflet și de păcate… și tăcerea care s-ar lăsa peste mormintele lor ar fi egală cu a celor care au fost virtuoși.” Citatul e exact până la punctele de suspensie, restul e o adăugire a mea de acum, dar și de atunci, când am închis cartea și am gândit cu neasemuit orgoliu: „Ei bine, Platon, moartea nu e sfârșitul a tot? Adică ce mai urmează? Întrucât virtuoșii ar avea alt destin final decât al ticăloșilor?” Aici e cazul să adaug că, deși aveam pe atunci abia șaisprezece ani, îmi pierdusem de mult credința în Dumnezeu și în viața viitoare, nu prin vreun proces dramatic, ci pe nesimțite, prin lipsa simplă de credință a altora, care spuneau de pildă, la un pahar, cu veselie, sau fără vreo zguduire: ai murit, te mănâncă viermii… sau: sufletul nu se duce nici în rai, nici în iad, fiindcă nu s-a întors nimeni de-acolo să ne spună cum e. Să zicem că două mii de ani credința Nazarineanului ne-a cutremurat conștiințele, și încă ni le mai cutremură (pe a mamei mele într-un fel adânc, o să mă opresc curând asupra acestui lucru), dar ce îl determină pe Platon să creadă că moartea nu e sfârșitul a tot? Hadesul și Câmpiile Elizee erau niște simple mituri și apoi cine să coboare acolo și să le dea sânge să bea acelor jalnice umbre și în acest fel să poată să mai reînvie în ei viața, cum povestește Homer? Aveam pe atunci în școală un subdirector cam brutal, profesor de gimnastică, singurul care mă umilea prin pedepsele pe care mi le aplica, prin stupiditatea lui sigură de sine, disprețul agresiv față de lecturile mele din afara programei școlare; îmi răscolea cărțile în pupitru, le silabisea titlul cu scârbă și le scutura de coperți ca și când s-ar fi așteptat să pice din ele fotografii pornografice (am acum un moment de falsă memorie, parcă au mai trăit și alții o astfel de scenă, parcă am citit-o undeva) și mă amenința cu eliminarea din toate școlile dacă mai citeam astfel de… astfel de… și de indignare nu-și găsea cuvintele și îmi arunca pe jos cărțile, stârnind în mine o astfel de ură, încât nici la maturitate nu m-am eliberat de ea. Am spus în clasă, după ce dădusem de pasajul lui Platon: „dacă e să fim nemuritori împreună cu domnul Lațcu (era numele subdirectorului), dacă adică și sufletul lui e nemuritor, prefer să ne mănânce viermii pe amândoi și nemurirea să înceteze”. Am fost chemat în cancelarie de părintele Dobre, profesorul nostru de religie. M-a mustrat cu blândețe (fusesem, bineînțeles, turnat). „Cum, băiete, tu nu crezi că sufletul e nemuritor?” „Nu cred, părinte!” „Rău trebuie să fi trăit tu în cei șapte ani de acasă! a exclamat el cu sinceră compătimire. Mama și tata nu te-au învățat să te închini?” „Ba m-au învățat, i-am răspuns, am trăit bine în cei șapte ani și mama se închină ori de câte ori se așază și se scoală de la masă.” „Atunci cum, fiule? Cum ai ajuns tu să… Ce sunt părinții tăi?” a schimbat el vorba, nevoind parcă să reformuleze lipsa mea de credință, care era poate doar o bravadă și nu trebuia să fiu judecat aspru. I-am răspuns că tatăl meu e monteur la uzina de asamblat avioane și mama, casnică și că sunt singurul lor băiat… „Aha, zice, te-au cam răsfățat, așa se întâmplă… o să vezi tu cum o s-o pățești când o să te faci mai mare, cum o să-ți aduci aminte de Dumnezeu și o să te rogi…” Am vrut să-i răspund că asta n-o să se întâmple, dar mi-am dat seama, adică am gândit ca părintele nu e un fanatic nici al ideii de divinitate, nici al vreunei alte idei și că n-avea rost să-mi pierd vremea cu el. „Bine, părinte”, i-am răspuns și am ieșit rânjind…

În loc să fiu neliniștit, turmentat ca un erou dostoievskian că dacă Dumnezeu nu există totul ne este permis, dimpotrivă, simțeam o jubilațiune liniștită că sunt liber de credință și niciun imbold de a săvârși ceva nepermis nu mă ispitea. Mai târziu, citind filosofi care aveau trufia de a demonstra existența lui Dumnezeu pe cale rațională, ba chiar de a pune oarecare ordine în viața noastră afectivă, precum Mendeleev în elemente, mă pufnea râsul: cum să demonstrez ceea ce nu se poate demonstra? Omul e astăzi pedepsit pentru curiozitatea lui de a fi dorit să descopere tainele universului și avea dreptate scriitorul rus care își pierduse credința, că ar dori să fie o cârnățăreasă grasă care se duce duminica la biserică și aprinde cu evlavie o lumânare sub icoana lui Cristos. Cred și eu. Pentru că nu mai știa ce să facă singur și gol într-un univers de catran, pitit pe o planetă pe care n-o prețuia, o planetă de vis în care gazele din jurul ei fac să apară o lumină într-adevăr divină, dar reală, fizică, și un cer albastru care naște în inimile noastre un elan nedefinit, sentimentul eternității fără religie, fără evaziune mistică. Dar asta s-a întâmplat ca urmare a primului șoc al unor mari spirite cu universul depopulat de zei. Asupra mea șocul n-a mai avut niciun efect și nu invidiam nici pe departe pe cârnățăreasa în chestiune, existentă și azi pe ici, pe colo…

Aici însă revin asupra mamei. Și ea aprindea o lumânare sub icoana Maicii Domnului, fără să fie o cârnățăreasă grasă.

III

Învățase și ea la liceu (făcuse câteva clase, dar, lucru frecvent pe atunci, părinții n-o mai putuseră ține) că pământul e rotund, că e o planetă care se învârtește în jurul soarelui și că distanța dintre pământ și cea mai apropiată stea… da nu, aceste lucruri n-o turburau deloc, n-avea sentimentul că sunt adevărate, erau simple lecții, care trebuiseră să fie învățate, în timp ce Dumnezeu era real, nu fusese învățat, ci se născuse cu el în suflet… Cum? Tot așa de simplu cum nu se născuse în mine; cuvintele, „dacă dă Dumnezeu”, sau „dacă ne-ajută Dumnezeu”, rostite în casă, auzite și pe stradă și confirmate solemn în biserică, prinseseră în ea rădăcini adânci, în timp ce la mine nu prinseseră, fuseseră spulberate de primul gând care îmi venise într-o zi când mă întrebasem asupra locului propriu-zis unde putea să stea Dumnezeu. Răspunsul că stătea „în ceruri” mă făcuse să dau capul pe spate și să izbucnesc într-un râs sarcastic. Care ceruri? Existau mai multe? Eu aflasem că era unul singur, de câteva sute de kilometri înălțime, după care urma întunericul. Unde stătea deci Dumnezeu, unde erau raiul și iadul, în Sirius, în Vega? Sau poate mai departe? În Dostoievski un personaj ironizează pe altul care îl suspecta că ar crede în acel Dumnezeu cu barbă și în acel iad cu tavan în care dracii înfig furca în tine și te țintuiesc cu ea de acest tavan. În primul rând chiar cuvântul furcă ar naște nedumeriri. Furca are o coadă de lemn și vârfurile cu trei brațe de metal. Ei bine, de unde luau dracii lemn și cine le turna fierul? Iadul nefiind plasat pe pământ, unde puteau fi făcute furcile? Nici Dante nu se turbură de aceste detalii în Infernul lui. Dostoievski are aerul să spună că aceste întrebări sunt naive, e vorba de un cu totul alt Dumnezeu. Care? Nu se putea ca mama să nu fi știut că fulgerele și tunetele din timpul unei revărsări a cerului aveau o cauză precisă, totuși, înspăimântată, se închina când geamurile casei noastre erau zgâlțâite de suflul trăsnetelor apropiate. În același timp știa că există o lume invizibilă de ființe care ne puteau îmbolnăvi. Se scula dimineața de tot, în plină iarnă și deschidea toate geamurile odăii în care dormeam și la întrebarea furioasă a tatei: „ce te-a apucat?” răspundea decisă: „să iasă microbii”. În același timp eu venisem pe lume ca „un dar al lui Dumnezeu”.

Casa din care fusese pețită era plină de fetele unui funcționar de la primărie, ea fiind cea mai mare și, deși avea surori mai mici și mai frumoase, monteurul de avioane se lăsase prins în complotul subtil al familiei funcționarului. Când se ducea în vizite, surorile ei îl primeau prost îmbrăcate și pieptănate, tăcute și absente, în timp ce numai sora lor mai mare arăta elegantă, servind ea la masă musafirul, vorbind numai ea, și încă cum, ca să se arate apoi după măritiș că nu-i plăcea nici să se îmbrace așa de bine și nici să vorbească atât de mult ca în acele vizite ale tatălui meu. Dorința unei fete de a se mărita poate să fie atât de vie, să pornească adică atât de mult din adâncul ființei ei, încât poate să pară și în cele din urmă să fie chiar îndrăgostită. Furios, dar și amuzat de slăbiciunea lui, în fond încântat și nepăsător, tata nu înceta s-o înțepe chiar și după ce eu mă făcusem mare: „fa, într-o zi tot te trimit eu acasă și o divorțez pe sora ta mai mică și mă însor cu ea”. Această soră, măritată cu un mototol, era cu adevărat îndrăgostită de tata. Când venea în vizite la noi, deși o însoțea bărbatul, sub adăpostul rudeniei îl pupa pe tata și îl strângea în brațe și îl trăgea de păr prinsă de o veselie atât de mare, încât ai fi zis chiar că e o stricată, dacă spre sfârșitul vizitei n-ar fi apărut pe chipul ei un fel de tristețe gravă și resemnată. Asta e, părea să spună, nu ne mărităm cu cine vrem, puteam eu să fiu nevasta acestui om, dar atunci cine ar mai fi luat-o pe surioara mea mai mare? Tata se simțea bine cu această dragoste a cumnatei, dar nu se lăsa ispitit să-i răspundă, cum auzea că se întâmplă în alte case, îi ajungeau, se pare, acele clipe când mama, încă în casa părinților ei, îl întâmpina plină de viață și de afecțiune. Afecțiunea rămăsese, dar strălucirea ei de atunci se potolise. Într-un fel, îi lăsa lui libertatea de bărbat, putea face ce vrea, să-i dea doar atâția bani cât avea el chef, să lipsească de-acasă, să întârzie în bodegi la aperitive cu prietenii, să n-o îmbrace luxos, să n-o scoată în lume… Ce bărbat putea părăsi o astfel de femeie? Dar care erau bucuriile ei în această viață? Cum, dar nu erau puține! Când spăla, de pildă, cu capul aplecat în cazan (o găseam adesea astfel venind de la școală) mama arăta atât de liniștită și de frumoasă, încât acest spălat mi se părea un ritual misterios și nu trudă umilitoare. Mica noastră casă cu grădiniță mi se părea un colț al paradisului și totdeauna se întâmpla s-o găsesc aplecată asupra a ceva; știa să insufle viață lucrurilor. Toată copilăria mea am băut cafea cu lapte dintr-o frumoasă ceașcă de porțelan, cu flori roșii și albastre. Mișcările mâinilor mamei, când mi-o punea înainte, erau atât de încetinite și îmi sugerau atât de curios sentimentul că această ceașcă nu e un simplu obiect care putea fi schimbat, încât fără să știu de ce (fiindcă mama nu-mi spunea nimic), impulsurile mele de copil se armonizau și-mi beam cafeaua aplecat cu grijă asupra mesei. Nu obiectul mi se părea de preț, ci sufletul mamei împrăștiat în lucruri. Această ceașcă există, cred, și astăzi, deși mama a murit… Nu toți oamenii se simt bine într-o implicare în viața obiectelor create de mâini umane destoinice care le făcuseră, pe cât era mama în a le feri, în a-și păstra bogăția sufletului având grijă să n-o risipească de dezordinea pe care ar crea-o eliminând un lucru din viața ei, de care sunt legate clipe de preț, ziua când l-a cumpărat, când era poate fericită, când afară era poate primăvară, când vocile oamenilor, zgomotul străzii, zborul vrăbiilor aveau în ea un ecou magic, mâna bărbatului care o strângea pe-a ei îi dădea un fior subțire, adânc, diafan… Mama a murit lăsând în șifonier o scurteică de catifea din tinerețe, mai durabilă decât viața ei… Poate că starea de spirit a generațiilor se schimbă? Oricum, se cristalizează diferit, din amalgamul de pasiuni care o domină. Se va vedea chiar la mine, de timpuriu.

IV

Tatăl meu nu se gândi s-o gonească pe mama nici după ce, anii trecând, ea nu-i dărui copii. Mama nu se neliniști și nici nu se duse la doctor, ci la biserică. Femeie tânără, stătea printre babe și lungă vreme îngenuncheată în fața icoanei Maicii Domnului, cu gândul îndreptat spre ea, cea preacurată, care, fecioară fiind, născuse prin sfântul duh! Sfânt sau nu, avusese cu el un copil, putea deci s-o roage, și e de închipuit ce se întâmplă cu mama când nu mult după aceea rămase însărcinată. Fără să devină bigotă agresivă, cum erau atâtea altele, i se dezlegă totuși limba și păstrându-și secretul sufletului, adică nedorind să convertească pe nimeni spre lumea de miracole a credinței, începu să interpreteze timid, dar cu hotărâre nenorocirile altora ca fiind o consecință a grelelor păcate pe care le săvârșiseră în viață, ei sau înaintașii lor, mergând înapoi până la nouă neamuri și care nu întârziau să-și ceară „răsplata”. „Cine te-ar auzi vorbind, îi spunea atunci tatăl meu, ar crede că neamurile tale de-acum și cele nouă din urmă au fost niște sfinți.” Tata nu era sarcastic și nici prea ispitit să facă speculații de acest fel, dar ceva nu-i plăcea din spusele mamei. „Ceea ce spui tu, continua el, e de o prostie nemaiauzită. Ai tăcut atâția ani ca să înceapă mintea ta să cadă în doaga babelor. Ia vezi! Mie nu-mi trebuie babă în casă…”

Și începea să-și repete vechile amenințări, voalate acum, fiindcă eram mare și nu trebuia să aud eu, dar destul de clare ca să le înțeleg. „Îmbracă-te și tu mai bine, continua, mai du-te și tu la coafor, dă-ți cu pudră și cu ruj și mai lasă biserica.” Mama avea destul humor ca să surâdă de furia lui, îi spunea „e numai gura de tine!”; nu-i urma sfatul decât în parte, își mai cumpăra câte-o rochie, dar sprâncenele ei erau subțiri de la natură și bine arcuite, părul și-l spăla și-și făcea singură un coc la ceafa, iar chipul alb n-avea nevoie de pudră și buzele frumoase, care mă sărutau și îmi șopteau cuvinte de alint, rămâneau așa cum i le știam și cum i le vedeam de-aproape, curate, puțin deschise parcă de extaz când mă pieptăna, înainte de a pleca la școală și seara când mă culca și mă închina, stând umilă, adesea în genunchi în fața mea ca în fața unei zeități care în mod bizar îi și semăna la trăsături, copilul ei și în același timp „al lui Dumnezeu”…

Să fi avut treizeci și șapte de ani mama, sau poate treizeci și opt, când între ea și tata se întâmplă ceva. Sau abia atunci ghiceam eu că între ei se întâmplase ceva încă mai demult. Veneam toți de la o nuntă, la începutul unei toamne, eram licean în marele nostru oraș de provincie, aveam paisprezece ani și am înțeles bine scena care a avut loc acasă, noaptea târziu, trezindu-mă din somn. Casa noastră avea o odaie mare în care dormeam toți trei, fiecare în patul lui, o sufragerie și o bucătărie și o odaie mai mică, cu lucruri bune în ea, un fel de salon unde tata își bea cafeaua, citea ziarul și primeam musafiri. De obicei adormeam toți îndată ce stingeam lumina. De astă dată însă am simțit că tata se foia în așternut, am ațipit și m-a trezit scârțâitul podelei: tata se sculase și stătea pe marginea patului, parcă la pândă. Eram mare, mi-am dat seama ce aștepta: să audă dacă dorm eu. Mi-am făcut respirația simțită poate chiar mai tare decât trebuia și atunci l-am văzut că se ridică, se apropie de patul mamei și se culcă alături. Nimic altceva, s-a culcat chiar întors cu spatele. Tăcerea s-a așternut o vreme asupra casei. Și deodată mama s-a trezit și i-am auzit glasul parcă înspăimântat: „Ce e cu tine aici? Ei, ce e cu tine?” Tata nu i-a răspuns, părea adormit buștean (poate chiar adormise, băuse la nuntă, totuși ceva îmi spunea că nu dormea nicidecum) și atunci, indignată, vocea mamei a revenit: „Ce cauți aici? Scoală-te și du-te în patul tău! Ce înseamnă asta?” Așteptam să aud cuvintele (nu știam de unde le auzisem, oricum niciodată de la ei): E copilul aici! Sau: nu ți-e rușine de copil? Dar mama, spre uimirea mea, nu le pronunță. Deci nu din pricina mea nu trebuia să vie el în patul ei. Îl zgâlțâi: „Pleacă de-aici!”, cu un fel de oroare înspăimântată că s-ar fi putut ca el să nu plece și atunci ce se va întâmpla cu ea? Tata scoase un fel de mârâit, tuși, se mișcă și tăcu mai departe. Și atunci mama pronunță cuvântul „rușine”, dar nu cu înțelesul pe care îl așteptam eu: „Nu ți-e rușine, om bătrân?!”. Astfel îi zise. Am încetat să mai respir, atât de tare m-au uluit aceste cuvinte. Cum om bătrân? Tata nu era nicidecum om bătrân, era subțirel și tânăr, abia trecuse de patruzeci de ani, avea părul negru, pasul elastic și era sănătos, aperitivele lui erau inocente, nu-l văzusem niciodată beat, sau oftând, sau văitându-se, cum fac oamenii care simt cum începe să-i apese greutatea anilor și începe să le piară gustul pentru muncă. Dimpotrivă, el își iubea din ce în ce mai mult avioanele lui și pleca și se întorcea voios de la uzină. Dar mama? Ea se considera bătrână!? Pentru mine era neschimbată, obrazul ei n-avea zbârcituri, privirea îi era vie, gura la fel de fragedă și plină de căldură când mă săruta ca și atunci când eram mic, nu lâncedă și cu ceva de iască, așa cum era a altor doamne sau rubedenii care ne vizitau. Oricum glasul ei mi se părea straniu, străin, al unei străine, parcă nu mai era mama, soția tatălui meu, ci o femeie într-adevăr necunoscută de noi doi, căci, deși nu-i prinsesem, sau mai bine zis nu-i surprinsesem niciodată făcând sau numai dorind să facă dragoste, cum auzisem că se întâmpla în alte familii, bănuiam că asta se întâmplă totuși în lipsa mea sigură de acasă, când plecam pe la rude sau la vreun coleg… Dar iată că nu! De când oare? Și de ce? Desigur, după petrecerea de la nuntă, fusesem eu gata să gândesc, tatăl meu uitase sau crezuse că nu-l puteam auzi și se dusese în patul ei. Dar ceea ce îi spunea ea mă făcea să înțeleg limpede că încă mai demult mama… și se părea chiar, din surpriza pe care i-o simțisem în glas, că între ei doi acest lucru se limpezise odată și el acceptase acest lucru nefiresc… Mi-am reluat răsuflarea, în timp ce, cu ochii deschiși și cu auzul încordat, așteptam să văd sfârșitul. Tata s-a ridicat în cele din urmă și a rămas vreme îndelungată pe marginea patului. Apoi cu mișcări într-adevăr de om bătrân s-a întors în patul lui și și-a aprins o țigare. „Cine știe, mi-am spus, poate că într-adevăr sunt bătrâni amândoi și mama are dreptate…” Așa am gândit în clipele acelea, dar dimineața când i-am văzut pe amândoi, acest gând s-a spulberat. Nu eram dintre acei copii care nu observă treptele vârstei și confundă, adică nu fac nicio deosebire dintre o femeie de treizeci și opt de ani și una de șaizeci. La liceu aveam o femeie de serviciu de vreo cincizeci și mă uitam (adică se uitau și alții) cu un fel de amețeală la trupul ei încă tânăr, aplecat asupra coridoarelor pe care le spăla. Și odată când am prins-o singură am încetinit pașii s-o văd mai bine; a întors capul și s-a uitat la mine cu un surâs de complicitate și, ca din întâmplare, m-a atins cu șoldul… Mi-am văzut de drum cu fruntea sus, dar surâsul și atingerea ei m-au făcut să înțeleg că muierea dracului ar fi vrut să facă dragoste cu mine… Avea viață în trupul ei și am auzit mai târziu că unii dintre colegii mai mari știau unde stă…

V

Azi pot să spun cu certitudine că nu mulți ani după întâmplarea din acea noapte s-a petrecut cu mine o schimbare. Curios, m-am pomenit urmărind viața tatălui meu. Căuta el altă femeie? Lipsea nopțile de-acasă? Sau se ducea undeva unde nu putea fi găsit? Nicidecum, la ora unu ieșea de la uzină, și de la liceu treceam pe la bodega lui preferată unde își lua aperitivul cu prietenii. Veneam împreună acasă, luam masa, urma tabietul cu cafeaua și răsfoitul ziarului, dormea o oră, apoi se îmbrăca și la ora cinci era din nou printre avioanele lui, după care la opt și jumătate seara se întorcea acasă. Duminicile sau sărbătorile mergeam în vizite, cu mama, sau primeam la noi… Vreo urmă de regret, de melancolie pe chipul lui? Niciuna…

Tocmai în perioada aceea începea să crească în mine trufia de care am pomenit. Mama a început să-mi devină străină și în același timp glasul meu spart și orgolios de adolescent care îl disprețuia pe Platon a început să se audă tare în casă. „Și tu ce crezi, mamă, am spus odată pe neașteptate, că după moarte o să ajungi în rai?” Ea rămase o clipă nemișcată când mă auzi prima dată pronunțând în fața ei asemenea cuvinte, tata se uită și el la mine, dar cu altă privire, amestecată, ar fi trebuit să-mi dea una peste bot, dar se abținu. Totuși spuse nehotărât: „Nu ți-e rușine, măgarule, să vorbești așa cu maică-ta?” „Sigur, am spus, vechea istorie, nu ți-e rușine, mâgarule! Întâi că măgarul e un animal simpatic, trimiterea noastră în regnul animalier nu știu de ce i-ar jigni pe unii. Chiar dacă mi-ai spune porcule! nu m-ar deranja. Nu-l gâdilăm noi pe burtă toată ziua și îl mângâiem? Rămâne cuvântul rușine. De ce mi-ar fi rușine?” „Cum de ce, mi-a răspuns tata, te-a făcut, te-a șters la cur, astea sunt vorbe la un băiat bine crescut?” „Ei, na! am exclamat batjocoritor, simțindu-i slăbiciunea, parcă aici e vorba de bună creștere…” „Dar despre ce e vorba?” „E vorba despre religie.” „Și ce-ai tu cu religia?” „Am! Religia slăbește forța vitală a oamenilor.”

Atât am spus atunci și m-am ridicat de la masă amețit, ca și când aș fi băut o sticlă cu vin. Nu-mi dădeam seama cum se copsese în mintea mea ideea că religia slăbește forța vitală a oamenilor, de la ce pornise, fiindcă preotul nostru care slujea în biserica din cartier era un om foarte vital, bea și mânca zdravăn și o istovise pe coana preoteasă facând-o să nască puzderie de copii. Poate părintele își făcuse din slujirea lui Dumnezeu doar o meserie? Adică n-ar avea credință? Ce voisem să spun? Și pe urmă știam că religia nu slăbise nicidecum forța vitală a oamenilor. Cruciadele, inchiziția, războaiele religioase în general arătau dimpotrivă o imensă forță vitală. Puterea papilor, excomunicările lor, care puteau speria și distruge un rege care venea să se umilească zadarnic la Canossa, nu însemnau nicidecum slăbiciune fiindcă se sprijineau pe credința oamenilor. Papii n-aveau armate puternice, deși s-a întâmplat să și aibă, dar puterea lor era în altă parte… Era adevărat, se întâmpla ca unii prinți sau regi să prindă câte-un papă mai slab și să-l lovească peste obraz cu mănușa de fier, sau să-l silească să părăsească Vaticanul și să-și mute reședința la Avignon. Oricum, să dai ordin să fie ars pe rug un om, zis eretic, cine ar mai avea astăzi curajul s-o facă? Poate vrusesem să spun că creștinismul a degenerat și cu el și forța vitală a celor care mai credeau în Dumnezeu? Nu, gândul meu era obscur, numai starea de spirit mi-era mai clară: prinsesem aversiune față de mama și nici pentru tata nu mai aveam respectul din copilărie.

Credincioșii însă nu resimt primul șoc când li se dă o lovitură. Mama nu se supără pe mine. Dar aversiunea mea era abia la început. Într-o seară, când mă închina ca de obicei înainte de a adormi, îi dădui una peste mâna cu care făcea crucea. Gestul violent n-o descumpăni și nici nu mă spuse tatei. Continuă să se închine singură, se lăsă în genunchi în fața icoanei din odaie, sub care ardea veșnic o candelă cu untdelemn, și rămase astfel cu capul plecat spre pământ vreme îndelungată. „Da, i-am șoptit, roagă-te pentru mine, că o să-mi vie mie credința de o să pot muta munții din loc. Mai bine te-ai ruga pentru tine, fiindcă cine nu știe ce e păcatul nu înseamnă că e un sfânt, ci un neputincios, nu-l săvârșește fiindcă nu e în stare, nu fiindcă are credință puternică… Apoi întru târziu: Sfântul apostol Pavel întâi i-a căsăpit pe creștini și pe urmă a trecut în fruntea lor și a început să le trimită plicticoasele lui epistole către corinteni și efeseni. Era ceva de capul lui, și-a dat seama că turma umană pornise irezistibil într-o direcție și că risca să nu mai poată gusta și el din puterea pe care cezarii începuseră să n-o mai aibă asupra oamenilor.”

Nu mi-a răspuns decât după câteva luni, cu o tristețe posomorâtă, dar cu toate puterile adunate în ea și reduse la esența credinței, și nu la idei despre credință. „Dacă o să mă duc în rai sau în iad, eu nu știu, un singur lucru știu, pe care tu nu-l înțelegi acuma, zăpăcit cum ești de învățătură, că Iisus a îndurat calvarul pentru păcatele noastre.” Eram numai noi doi acasă și mă prinsese bine, uitasem de câtva timp s-o mai chinuiesc, citeam ceva frumos, Les misérables, tocmai îl terminasem în acele zile și simțeam nevoia să recitesc începutul, care mi se păruse cam plicticos, sarisem, dar pe parcursul lecturii îmi dădusem seama că era cheia de boltă a acestei epopei și eram la scena în care simpaticul Myriel, un juste, se descurcă formidabil când poliția îi aduce acasă pe Jean Valjean, ocnașul pe care cu o seară înainte îl pusese la masa lui; vrusese să-l omoare în timpul nopții și în cele din urmă doar îl jefuise și fugise dimineața cu argintăria în traistă. Cum, exclamă acest om drept, dar nu le-a furat, eu i le-am dăruit și încă ceva, iată, a uitat să ia și sfeșnicele, și zicând acestea s-a întors din prag, a revenit cu prețioasele obiecte de rugăciune și i le-a vârât în desagă. Zâmbeam, îmbătrânind, gândeam, unii oameni se agață de lucruri, dar alții se desprind. Myriel, pesemne, făcea parte din această a doua categorie. Dar era posibilă și interpretarea pozitivă, asta era frumos, alte fapte ale lui îndreptățeau tocmai această capacitate a prelatului de a fi inspirat, dotat cu o intuiție adâncă a abisurilor umane. El trăia în lumină, pe care o și răspândea. Credința era ceva secundar.

Mama, văzându-mă zâmbind, se învârtea pe lângă mine și, prins de un elan, dar râzând, i-am povestit scena și i-am tradus și pasajul de șoc. „Și tu de ce râzi?”, m-a întrebat. „Așa, i-am răspuns, e scris frumos. Omul ăsta avea să-l salveze în acest fel pe ocnaș, nu numai de lanțurile în care urmau să-l pună oamenii pentru tot restul vieții, ci și de cele în care firea, instinctele lui bestiale îi înlănțuiseră sufletul.”

„Așa a făcut și Iisus”, mi-a răspuns ea și după o tăcere și-a continuat gândul ei că nu știe dacă o să ajungă în rai sau în iad, dar știe cu certitudine că Nazarineanul s-a lăsat răstignit pentru păcatele noastre.

Am sărit din pat. „Care păcate, mamă, i-am strigat în față, ce păcate ai făcut tu? Ce înțelegi tu prin păcat? Trebuie să-mi spui, fiindcă trebuie să știi, altfel nu ți-ar fi atât de frică să-l faci! Ai omorât pe cineva sau ai vrut să-l omori? Ți-ai omorât bărbatul ca să trăiești cu altul? Ce ești tu, Clitemnestra, care l-a înjunghiat pe Agamemnon în baie, ca pe o vită, ajutată de iubitul ei, după ce i-a aruncat o plasă în cap și a înroșit baia cu sângele lui? Trezește-te și răspunde-mi sau, dacă nu poți acum, începe prin a te gândi și într-o zi, tot gândindu-te, o să poți să-ți răspunzi și să-mi spui și mie…”

Am început să mă plimb prin odaie, să mă uit afară pe geam, să mă întorc, să mă uit iar. Mama împăturea ceva, un cearșaf, cu mișcări care nu se mai sfârșeau, cu bărbia în piept, posomorâtă și mâhnită. N-avea de gând să-mi răspundă și mi-am reluat strigătele. „Ce e păcatul, mamă, spune-mi și mie, dar să nu vorbești de decalog: să nu furi, să nu minți, astea le știu. Tu nu minți și nici nu furi și nici nu-ți nesocotești părinții. O fi păcatul originar? Izgonirea din rai? Simți că ai fost pedepsită fiindcă ai mușcat din măr? De-aia nu crâcnești tu și muncești de dimineața și până seara, ca să-ți câștigi pâinea cu sudoarea frunții, cum a zis Dumnezeu când v-a prins că ați mâncat din pomul cunoștinții binelui și răului? Și eu îți spun ție că e mai bine că ați mâncat din acel pom, abia atunci ați devenit ființe vii, ce dracu era de făcut în Eden de dimineața și până seara? Fără noi Dumnezeu s-ar plictisi, așa se mai distrează și el văzând cum unii îl înjură, alții ucid, alții se îmbată ca porcii și grohăiesc… Crezi că îi pedepsește pe cei care îl sfidează? Sau crezi că îi ocrotește pe cei care îl iubesc? Am optsprezece ani, dar am văzut destule ca să-mi dau seama că Dumnezeu, dacă există, nu răsplătește și nu prigonește pe nimeni, ne lasă liberi și în fața virtuții și în a păcatului și numai tâmpitul de Iov a putut să creadă că «Dumnezeu i-a dat, Dumnezeu i-a luat și să-i fie numele binecuvântat». Dumnezeu nu i-a dat și nu i-a luat nimic, aici e toată chestia și ticăloșii înțeleg mai bine legile ascunse ale acestei lumi și sunt mai simpatici decât virtuoșii, ceea ce explică atracția pe care o simte toată lumea pentru ei. N-ai băgat de seamă? Când se adună câțiva inși la un loc despre cine vorbesc, cu admirație? Despre un ticălos! Cel mai iubit elev de la noi din clasă e un pungaș, fiindcă e vesel, știe ce e băutura (și i-a învățat și pe alții), fumează, se culcă cu fetele, e omul subdirectorului, turnător, e simpatizat de profesori (mulți din ei nici nu-l ascultă la lecții și când îl ascultă și o încurcă îl ajută cu bunăvoință, îi pun întrebări care conțin în ele și răspunsul), n-are griji în ceea ce privește viitorul, o să-și ia toate examenele și o să ajungă departe. El a înțeles că blestemul cu câștigarea pâinii prin sudoarea frunții e o invenție și că în viață orice ocupație e bună, cu condiția să nu se transforme în muncă… Sunt singurul sau printre cei puțini care nu-l admiră și în ceea ce mă privește i-aș sparge țeasta! Fiindcă cei ca el ne vor călări, acum și totdeauna…”

M-am oprit, îmi pierdusem șirul. Uitasem că așteptam un răspuns de la mama. Ce era păcatul? Ea trebuia să știe, să cunoască această temere subterană, care făcea să existe pe lume virtuoși, sau doritori de virtute. „Ei, am repetat, îmi spui și mie ce este păcatul? Înțeleg că nu poți să-l spui pe-al tău, dar ce înseamnă, în general, a păcătui?!” „Ești un copil, zise ea, o să afli singur ce e.” „Știu de pe acum, sunt în număr de șapte, numite păcate capitale: invidia, zgârcenia, desfrâul, pofta, furia, lenea, înșelătoria și altele de acest gen și care n-au niciun haz dacă le iei în serios și, dimpotrivă, ne distrează când vedem ce formă îmbracă de la un individ la altul. Am râs de m-am prăpădit când am citit prima oară Hagi-Tudose al lui Delavrancea, care zicea că să se taie coada pisicii că e prea lungă, până intra ea în casă se făcea frig și trebuia să cheltuiască cu un lemn mai mult ca să se facă iarăși cald… Ce tâmpenie! Și pofta? Ei na, mare păcat capital. Avem noi un coleg, Camburu, care a mâncat într-o zi toată tabla cu alviță a unui alvițar și de poftă a uitat că n-are cu ce plăti. A intrat alvițarul în curte după el și Camburu, ca să scape, s-a urcat până sus pe stâlpul pavilionului de străjerie, pe care ridicam noi în fiecare dimineață drapelul. Eram în pauza cea mare și ne-am strâns toți să ne uităm. A venit subdirectorul. Ce e asta, domnilor? I s-a povestit. Camburule, dă-te jos de-acolo, a strigat subdirectorul. Nu mă dau, striga ăla cu burta plină de alviță și uite așa se clătina stâlpul cu el. Bine, dar… a zis subdirectorul cu un humor pe care nu-l are, nu te dai, dar… Adică avea să alunece singur, că nu putea să stea mult, gras cum era, și într-adevăr, începuse să alunece, țipând de groază că nu se mai putea ține. Când a ajuns jos, subdirectorul zice, plătiți-i, domnilor, alvița, acestui ticălos, și noi, râzând, în fond încântați de spectacolul oferit de Camburu, am băgat mâinile în buzunare și l-am scăpat de alvițar. În ce privește lenea, să nu mai vorbim. Noi avem în literatură numai povești grosolane pentru copii, cu posmagii de care leneșul întreba, când i s-au oferit pe gratis de către o cucoană, dacă sunt muiați și a preferat să se lase spânzurat decât să și-i înmoaie singur. În realitate, dacă ești sănătos, lenea e o mare dulceață și e un produs natural al amintirii paradisului. De ce s-o considerăm păcat capital?” „Leneș mai poți să fii, mi-a răspuns mama, lenea trece, dar să nu fii puturos. Știi tu cum se zice: pute pământul după el.” „Da, am convenit, asta e scârbos.” Și curiozitatea mea de a afla ce păcat o urmărea pe mama s-a stins pentru un timp.

A fost o zi bună pentru ea. Îi citisem din Les misérables, avusesem un surâs, retorica mea era de copil, exemplele mele inocente.

Fișiere de descărcat

DOC
Cel mai iubit dintre pamanteni de Marin Preda.doc
4,4 MB · 1.424 de descărcări
Descarcă

Alte cărți de Marin Preda

Toate ›