Celtii si extraterestrii

Celtii si extraterestrii de E. Coarer-Kalondan

INTRODUCERE

TOTUL DESPRE CELȚI

De câtăva vreme, cercetători ai scrisului și-au propus să demistifice și să demitifice personajele stranii și fabuloase care bântuie legendele, tradițiile, mitologiile și chiar religiile popoarelor apuse sau prezente. Zei, giganți, îngeri, spirite ale binelui și ale răului, zâne și walkirii, au fost supuse unui examen aprofundat, printr-un raționalism perfect anticartezian. Spunem anticartezian, pentru că Descartes, el însuși, cunoscând în mare măsură aceste entități legendare, în mod sigur nu a văzut niciodată, în ciuda logicii metodei sale, sau poate tocmai din cauza asta, aceste personaje în carne și oase, care, în ciuda nemuririi lor, au trăit totuși, cândva, la fel ca muritorii obișnuiți.

Acești scotocitori ai textelor antice și ai credințelor populare au ajuns la concluzia surprinzătoare că marea majoritate a acestor creaturi, mai mult sau mai puțin divinizate, nu au fost decât, pur și simplu, un soi de coloniști veniți din cine știe ce continent dispărut: Mu, Lemuria, Atlantida, etc., poate chiar extratereștri, apăruți de pe planete îndepărtate, la bordul carelor lor zburătoare, sau a O.Z.N.-urilor, cum le numim noi astăzi.

Fără cea mai mică ezitare, fără umbră de respect pentru aceste opere de artă aflate în pericol, acești iconoclaști dau cu ciocanul, fără să se gândească, în cele mai sfinte texte, cu riscul de a surpa totul. Nu a scăpat nimic observației, pipăirii, zgârierii, – mitologia greacă, egipteană, sumeriană, iraniană, Biblia ebraică, Vedele și Mahabharata hindusă, Popol-Vuh-ul mayașilor, – totul, în afară de tradiția celtică. În ciuda acestei scăpări, Tradiția celtică pare, dacă nu cea mai bogată, cel puțin cea mai clară și mai precisă.

Serge Hutin a atins acest subiect în lucrarea sa consacrată personajelor și civilizațiilor fantastice. Depășind ținta, el a fost interesat mai cu seamă de templul solar de la Stonehenge, care este mult anterior sosirii celților în Extremul-Occident european.

Pe de altă parte, Robert Charroux, care a intuit că ar putea descoperi ceva în Tradițiile celților, ne-a scris și chiar a făcut efortul de a veni să discute cu noi. La epoca respectivă nu ne interesa decât aspectul filosofic al religiei druizilor.

Interesul său ne-a făcut însă atenți asupra aspectului, încă neexplorat până atunci, al Tradiției celtice.

La început din curiozitate, ulterior cu certitudinea de a întreprinde descoperiri pasionante, ne-am asumat riscul scotocitorilor de vestigii literare. Rezultatul cercetărilor a depășit de departe așteptările.

Astăzi, suntem în măsură să îi dăm domnului Charroux răspunsul la întrebările sale și, pentru că datorită lui am întreprins această cercetare, îi dedicăm cu mare plăcere lucrarea de față.

De asemenea, putem afirma că Tradiția celtică confirmă tot ceea ce colegii noștri au descoperit în alte tradiții.

Se fac precizări extrem de interesante asupra cunoștințelor științifice ale celor pe care strămoșii noștri îi considerau zei, asupra naturii lor stranii, uneori asemănătoare, alte ori diferită de a noastră și mai cu seamă ceva ce nu a fost găsit în nicio tradiție – asupra coordonatelor spațiale ale acelora care, acum câteva milenii au colonizat Pre-Celția și regiunile ei de mijloc.

În virtutea regulei de înăbușire sistematică, de conspirație a tăcerii și de ostracizare a culturii celte, instaurate o dată cu cuceririle lui Cezar, aproape nimeni nu a încercat să lămurească misterul ființelor civilizate ce au existat înaintea apariției omului.

În prezent, forțând barierele care încercau să instaureze uitarea și indiferența, celții se impun prin relevarea culturii și textelor lor, excluzând coincidența și dându-ne posibilitatea de a le pune cap la cap.

Fomorii, Dagda, Lug, Nuada și Cuchulan erau voinici la fel de vajnici ca și Yhave, Auramazda, Zeus, Cronos, dervișii din India și constructorii Porții Soarelui. Emer, Derder, Scazarc’h reprezintă încarnarea femeii eterne, asemenea Evei, Isis, Orejona și Afrodita.

Vom căuta să găsim adevărul mitologiei celtice în cuptorul lui Dagda, îl vom balansa în vârful lăncii solare a lui Lug și ne vom plimba în carul cu emanații radioactive al lui Badb.

PRIMA PARTE

PROTAGONIȘTII

Capitolul I

O Proprietate De Închiriat

Tradiția celtică reprezintă mina din care am extras prețioasele date ce constituie baza tezei noastre. Ca urmare este necesar să precizăm care au fost popoarele celtice din antichitate și care sunt încă cele actuale. Păcatul este că la școală copiii învață unde trăiesc patagonezii, zulușii sau kalmucii, dar se păstrează o tăcere rușinoasă în ce ceea privește celții, pentru a nu întina gloria divinului Iulius, generalul zăpăcit și pederast, care a întreprins cucerirea acestora.

Pentru a umple această regretabilă lacună este cazul să se cunoască faptul că, după ce ocupaseră cea mai mare parte a Europei, celții se găseau grupați, în epoca lui Cezar, în următoarele regiuni:

- partea de nord a Italiei, Elveția, Galia (ce cuprindea actuala Belgie și Olanda);

- o mare parte a peninsulei Iberice;

- Marea Britanie, cuprinzând și Scoția și insulele Hebride;

- insula Man și Irlanda.

În zilele noastre, partea de nord a Italiei a fost în totalitate latinizată, Elveția și Galia (cu excepția regiunii Armorique) și Iberia (cu excepția Galiciei) și-au pierdut caracterul celtic, ca urmare a invaziilor germanice și arabe, dar mai cu seamă datorită culturii latine, care le-a fost impusă, fără preget, timp de două milenii.

Parte din Elveția, Flandra și Țările de Jos au fost în totalitate germanizate. Zona Marii Britanii, cunoscută sub numele de Anglia, a fost saxonizată în aceeași măsură ca și ținuturile de jos ale Scoției.

Nu au mai rămas deci celți curați decât în Irlanda, în ținuturile Scoției de Sus și în Hebride, în țara Galilor, în Cornwal-ul britanic, în Galicia spaniolă și în Bretania armoricană.

Unele regiuni, cum ar fi comitatele engleze limitrofe țării Galilor și Cornwal-ului și în Franța, – Auvergne, Berry, Poitou și Limousin, au păstrat un substrat relativ important din punct de vedere celtic. Costumele și tradițiile celtice s-au menținut, degenerate, la populațiile din Berrichon, Auvergne, Poitevin, Limousin, ca și la englezii din vest.

Dar Tradiția cu „T” nu este de găsit decât acolo unde a fost apărată de o limbă celtă, luptând pas cu pas contra invaziei spaniole, devenind gallego, cu franceza – pentru bretonă, cu engleza pentru comic și galeza – pentru zona galică scoțiană și irlandeză.

Cu toate că a existat o Tradiție comună apreciabilă, la bretoni la cei din Cornic și la galezi, trebuie să recunoaștem – și acest lucru se va vedea în lucrarea de față – Tradiția irlandeză se dovedește a fi de departe cea mai bogată. În mod paradoxal, creștinarea precoce a interzis barzilor irlandezi, cunoscuți sub denumirea de fili, să își scrie poemele. Poate tocmai ca urmare a acestei interdicții ei au recurs la pergamente, fapt ce a permis culegătorilor de folclor accesul la tradiția neîntinată. Cea mai mare parte a acestor pergamente se găsește la British Museum, englezii punând stăpânire pe ele o dată cu ocuparea Insulei Verzi de către trupele lor și neavând nici cea mai elementară onoare de a le restitui la Eire, o dată cu independența acesteia.

Prin urmare, cea mai mare parte a materialului documentar de care am dispus, are un fond irlandez. Am găsit însă și în alte părți excelente trimiteri, cum ar fi de pildă comorile tradiționale galice, comice și bretone și chiar galeze. Cititorul nu va trebui deci să se mire atunci când se va găsi, aproape tot timpul, pe teritoriul irlandez, la pre-celți și în momentul sosirii acestora, deci aproximativ între patru mii și o mie de ani înainte de creștinism.

În această epocă apusă, Irlanda a fost supusă câtorva invazii foarte ciudate. După pergamentele de inspirație strict păgână, traduse în franceză și studiate de specialiști de marcă în domeniul celticii, Irlanda, în timpurile cele mai îndepărtate era o insulă lipsită de cultură, în care se găseau două lacuri, iar populația era constituită din două popoare:

- Luchrupanii, care în engleză înseamnă „pitici”, erau ființe fantomatice, greu definibile, semi-transparente, fiind considerate arhetipurile spiridușilor și zânelor din basmele populare;

- Fomorii, – giganți, dintre care unii erau ciclopi, având un singur braț și un singur picior.

Dacă luchrupanii păreau a fi descendenții populației primordiale autohtone, scăpați în urma unui cataclism dezastruos și refugiați sub pământ, fomorii, din contră, nu păreau a proveni din insulă, ci apăreau aici întâmplător. Locul lor de baștină era Toriniz (actualmente Tory), adică insula Tour (Tor Tour; iniz sau enez insulă).

Acești giganți care trăiau din pescuit și vânătoare au constituit un soi de garnizoană, la adăpostul unei fortărețe de necucerit, de unde vegheau asupra Irlandei dar și asupra largului oceanului. S-ar fi putut să fi venit de pe mare, dinspre nord-vest. Este deci posibil ca undeva să fi existat un pământ septentrional, mai spre occident, care să fi fost pământul lor natal, un punct strategic, la fel cum pentru britanici este actualmente Gibraltarul.

În ciuda situării geografice ambigui a așezământului fomorilor, gândul ne duce la acea faimoasă Hyperboree, care se regăsește în toate poveștile antice ale civilizațiilor apuse. Ceea ce este mai interesant este faptul că această legiune fomoriană era dotată cu un armament stupefiant, față de ce exista în acea vreme: arcuri, săgeți, lănci, – căci este vorba de arme și tehnici pe care până și în secolul XX le considerăm secrete, ținând cont de caracterul lor științific și eficacitatea remarcabilă.

Neamul lui Partholon

Aceasta era deci Irlanda, atunci când a fost ocupată de invadatorii conduși de regele Partholon. Acesta descindea din Cichol, care ar fi putut fi același cu zeul Cythroll, căruia tradiția britanică îi conferă un caracter destul de malefic!

Imediat ce au ocupat noile teritorii, partholonienii s-au pus pe treabă. Erau agricultori și crescători de vite, așa că au defrișat terenul, l-au cultivat și l-au transformat în mare parte în pășuni. De aici prezența uneltelor agricole și a cirezilor, care și-au făcut apariția.

Știau să găsească apă, acolo unde nu existase până atunci, de aici numărul mare de lacuri pe care le întâlnim astăzi în Irlanda, inițial aici fiind doar două întinderi de apă dulce, provenite în urma cataclismelor.

Partholonienii, prin muncile și construcțiile pe care le-au făcut, ca urmare a perpetuării lor rapide, ne duc fără să vrem cu gândul la coloniștii francezi din Algeria, care, în secolul al XIX-lea, plantau vii la adăpostul fortărețelor ocupate de soldații Legiunii străine, dând naștere populației locale.

Dar, din păcate, lucrurile nu au mers bine! Fomorii, cu mentalitatea lor cazonă, nu s-au putut aco moda cu psihologia țăranului legat de glie. Nu puteau fi în același timp și țărani și legionari și astfel partholonienii, neantrenați în luptă și neînarmați, au fost cu timpul înfrânți de fomori, în ciuda inferiorității numerice a acestora. Înfrânți, aceștia s-au refugiat în adâncul pământului, în vreme ce fomorii s-au retras în Toriniz.

Atunci a pierit poporul lui Partholon, victimă a unei epidemii ce a izbucnit, fără ca nimeni să poată să o prevadă.

Cadavrele au umplut câmpia. Toți coloniștii au murit, în afară de unul. „Eu”, va spune cu modestie poetul, care astfel își acordă o viață ce a durat câteva milenii.

Pentru cine cunoaște frazeologia barzilor, aceasta se traduce cam așa: „Toți au murit, în afara unui clan din care provin eu”.

Și a trecut o vreme, două secole va spune din nou poetul, când a fost liniște, timp în care legionarii din Toriniz au pescuit și au vânat fără grijă.

Neamul lui Nemed

Totul are un sfârșit, chiar și liniștea unui soldat într-o garnizoană, pe timp de pace.

O nouă invazie avu loc, sub conducerea lui Nemed. Ca și precedenții și aceștia veniră tot dinspre nord-vest și începură tot cu agricultura ca și predecesorii lor. În plus, după cum se povestește, au construit și două fortărețe rotunde.

Pare relativ ușor să construiești un zid din blocuri de piatră, dar atunci când înalți construcții destinate să reziste la foc, la lupte și proiectile folosite de popoarele primitive e una și ce avea să se demonstreze ulterior e alta.

În plus, însăși forma acestor fortărețe te pune pe gânduri. Acestea sunt rotunde, ceea ce trădează o arhitectură deja foarte evoluată. Din instinct, primitivul construiește rectangular, având ca bază un pătrat, care este cel mai ușor de realizat, zidurile sprijinindu-se astfel unul de celălalt. Pe de altă parte, această geometrie arhitecturală, pe cât este de simplă, pe atât este de puțin rezistentă. Suprafețele plane sunt cele mai vulnerabile la șocuri brutale și repetate. Este suficient ca un colț să cedeze și întreg eșafodajul este pus în pericol. Forma rotunjită este cu totul altceva. Ne mai fiind unghiuri, nu mai apar suprafețe plane, totul demonstrând calcul și ingeniozitate din partea constructorului.

Pentru a îngreuna și mai mult apropierea de fortărețe, Nemed le-a înconjurat cu șanțuri pline cu apă. La acestea au fost puși să sape patru fomori. Lucrul a fost terminat în două zile. Nemed, înspăimântat de forța și vigoarea săpătorilor, i-a condamnat la moarte.

Din acest fapt, anodin în aparență, putem trage trei concluzii:

1) Nemed și oamenii lui se temeau de fomori;

2) dacă patru asemenea giganți, cât se poate de periculoși, au fost puși la o astfel de muncă, asta dovedește că erau prizonieri, fapt ce explică conflictele armate dintre fomori și nemedieni;

3) condamnarea la moarte a celor patru săpători nu a avut în niciun caz darul să stabilească pacea între cele două tabere.

Cichol sau Cythroll, care era șef la Toriniz pe timpul partholonilor, nu mai exista, devenind Rege al morților. Să nu ne ambalăm însă în legătură cu aceasta și să nu ne grăbim să credem că Cichol ar fi murit cumva. O să mai avem ocazia să vorbim din plin de Regatul morților. Istoria citează numeroase formațiuni militare sau civile ce poartă numele de Brigăzi ale sinucigașilor sau alte denumiri apropiate. Acest atribut nu îi obliga pe șefii acestor falange să își caute moartea aruncându-se în foc, sau să facă în alt fel încât să-și merite numele.

Important este faptul că în aceste circumstanțe, noul guvernator al Torinizului era un fomor, pe nume Conan, care nu era câtuși de puțin blajin. Ca urmare, ceea ce era de așteptat a avut loc. Între Conan și Nemed izbucni conflictul.

De necrezut, dar Nemed fu biruitor. Comandantul fomorilor, care a încercat să ocupe teritoriul irlandez, s-a întors de la Toriniz mai repede decât ar fi trebuit, dar o dată cu întoarcerea sa, surpriza nu se lăsă așteptată. Să notăm din nou acest detaliu: În vreme ce Nemed și războinicii săi sărbătoreau cu bucurie victoria, o epidemie cumplită se abătu asupra lor. Pieriră toți, inclusiv Nemed.

Ceilalți nemedieni, foarte afectați de dispariția brutală a șefului lor și a apărătorilor lor curajoși, s-au întors la lucru, din acel moment fiind supravegheați îndeaproape de fomori.

Aceștia din urmă le percepeau un singur tribut pe an: la fiecare Saman (1 noiembrie), nemedienii erau obligați să dea un copil din trei, născuți în cursul anului respectiv și în plus, o treime din producția de lapte și grâu.

În afară de acestea, pentru a face din Irlanda un puternic cap de pod, servind drept garnizoană trupelor capabile să intervină în cazul unei debarcări, Conan a pus să se construiască un turn în Leinster, în care s-a mutat el însuși.

Nemedienii suportau greu situația; mai cu seamă impozitul în copii le părea de nesuportat, lucru de altfel de înțeles. Ca urmare, puseră la cale o revoltă, și în cursul nopții, războinicii lor, conduși de trei căpetenii, luară cu asalt turnul lui Conan, masacrând toți fomorii, inclusiv pe șeful acestora. Auzind de acest dezastru, Morc, care în absența lui Conan era comandantul Torinizului, porni el însuși în fruntea unei armate, cu care spulberă armata rebelilor, după care reveni în grabă în insulă.

În vremea aceasta, cei mai înverșunați nemedieni se constituiră într-un comando, decis să îi înfrângă pe fomori în propriul lor bârlog. Războinicii se îmbarcară pe corăbii și porniră spre Toriniz. Răul însă îi lovi. Le fu imposibil să se apropie de insulă, căci o furtună magică îi luă pe sus. Azvârliți pe coastele irlandeze, corăbiile s-au sfărâmat de stânci, sau au eșuat pe țărm.

Doar treizeci de nemedieni au scăpat cu viață, dar pentru puțin timp, căci, pe când se retrăgeau, o epidemie se abătu asupra lor. Fu însă virusul mai puțin virulent? Sau războinicii erau poate parțial imuni?

Cine poate ști, cert este că doar doi dintre ei pieiră. Ceilalți, bolnavi, dar încă în viață, se întoarseră la ai lor și dădură alarma. Nemedienii se retraseră spre nord și dispărură pentru totdeauna, cu excepția celor care, în mod inevitabil rămași în urmă, au îngroșat rândurile descendenților partholonienilor care trăiau înfricoșați în păduri și cărora le povestiră întâmplările care au marcat sfârșitul colonizării nemediene.

Furtuna magică o vom mai reîntâlni pe parcursul studiului nostru. Oare prin ce procedeu savant putea fi produsă? Nu știm nimic despre acest lucru. Chiar și știința modernă mai are încă multe de învățat. În ceea ce privește epidemiile care s-au abătut cu regularitate asupra rebelilor, dacă ar fi fost doar una, trecea neobservată, două erau poate o coincidență, trei însă este deja prea mult. În mod indiscutabil, fomorii dețineau secretul armei bacteriologice și nu numai al acesteia.

Precizări

Să profităm de plecarea nemedienilor, pentru a puncta ceea ce am aflat: Irlanda, în acea epocă tulbure, părea o proprietate particulară, aparținând unor conducători din această parte necunoscută, situată undeva în nord-vest și care ar fi putut fi poate Hyperborea.

Această proprietate ar fi fost închiriată periodic unor coloniști expatriați din zona necunoscută, pentru a pune în valoare Insula Verde. Sosirile și plecările acestor colonizatori coincid totdeauna datelor Beldan (1 mai) și Saman (1 noiembrie).

Irlanda deci, închiriată sau de închiriat, se găsește însă sub supravegherea fomorilor, care sunt în posesia unor arme tradiționale, dar și a unor procedee științifice secrete. Aceștia sunt giganți, unii dintre ei ciclopi.

Oare toți fomorii sunt grupați în Toriniz? Și în Tradițiile britanice și galice ne întâlnim cu giganți. De pildă în cartea galică Mabinogion se povestește despre un gigant numit Bendiget Vran. În cursul luptelor cu irlandezii, acest uriaș a venit în ajutorul trupei sale, oprită lângă un râu imposibil de trecut, făcând din trupul sau un pod și permițând astfel trupei să treacă apa.

În Bretania armoricană circulă numeroase legende cu privire la un oarecare Rannou, care arunca megaliții ca pe niște pietre, pentru a face liniște între femeile din Tregor.

În Galia, apare în legende Gargantua, cunoscut și sub numele de Gorgantia, Cargant sau Gigant, pe care Rabelais l-a ales în fruntea eroilor săi.

Flandra, în ciuda germanizării sale, a păstrat tradiția giganților, deveniți semi-carnavalești și care an de an își vizitează poporul, mergând în vizită și în orașele vecine. Nu mai sunt decât amintiri, dar orice amintire se bazează pe un fapt real.

Fomorii noștri sunt în realitate verii titanilor și ai ciclopilor mediteraneeni, ai coloșilor egipteni și ai celor care au servit drept model pentru statuile din Insula Paștelui. În Biblie apare Goliath, a cărui statură ne duce cu gândul la Ogre din Tom Degețelul.

Apare însă o întrebare: oare ce se întâmpla cu copiii nemedienilor, luați de către fomori în fiecare sărbătoare de Saman? Nicăieri în Tradiția celtică nu apare vreo referire cum că fomorii ar mânca copii. Pe de altă parte, acești copii nu erau păstrați în Toriniz, deci erau trimiși altundeva. Apare ca probabil că acești copii luau drumul ținutului necunoscut din nord-vest, pentru a fi instruiți și educați după obiceiurile și tradițiile acestei regiuni, laptele și grâul luat ca bir servindu-le ca hrană pentru drum. Dacă așa ar fi stat lucrurile, vom avea ocazia să-i reîntâlnim.

După plecarea nemedienilor, datorată altercațiilor violente cu gazdele fomoriene, Irlanda a rămas din nou „de închiriat”.

Celții

Și iată că sosiră „cercetașii”. Aceștia nu veneau dinspre nord-vest, ci din Marea Britanie. Aparțineau a trei familii diferite, dar toți erau celți:

- Fir Bolg, conduși de Rudraig. Bolgii sunt celți care o perioadă de timp au locuit în Belgia (Belge francizarea termenului Bolg) și în Țările de Jos pe care le-au părăsit, ca să migreze în Marea Britanie;

- Fir Domnan de unde denumirile de Devonshire și mai târziu Domnonee (denumire ce desemnează partea de nord a Bretaniei armoricane;

- Galioinii, foarte asemănători galezilor.

Contrar tuturor așteptărilor, celții s-au înțeles bine cu fomorii, dându-și reciproc cadouri și făcând mezalianțe și schimburi mutuale de fete, ceea ce a dus la un amestec de sânge celto-fomoric.

Aceasta a fost, fără îndoială, cea mai mare greșeală a giganților din Toriniz. Cei din țara necunoscută de la nord-vest nu au fost câtuși de puțin de acord cu inițiativa fomorilor, în ceea ce privește ocuparea Irlandei de către niște ființe necunoscute, care nu le ceruseră acceptul.

Ce era deci de așteptat? Mai întâi expulzarea „cercetașilor”, apoi chemarea la ordine a paznicilor. Acest lucru dură ceva timp și implică lupte homerice: prima și cea de a două bătălie de la Mag Tured. Totul se produse cu o mare desfășurare de forțe și aplicații militare, ce demonstrau cunoștințe științifice pe care poate doar tehnica secolului XX ar fi în stare să le înțeleagă. Traducerile acestei epopei în engleză sau franceză, realizate de specialiștii în celtică din secolul XIX păreau pure născociri, dar de fapt erau înșiruirea fidelă a evenimentelor ce avuseseră loc, ca urmare a însușirii unor științe pluridisciplinare, față de care cunoștințele științifice actuale în domeniu sunt încă inferioare.

Să nu anticipăm însă și mai înainte de orice să facem cunoștință cu cei ce se considerau proprietarii legitimi ai Irlandei, acționând în consecință.

Capitolul II

Acești Zei Muritori

Înainte de a merge mai departe, este necesară o precizare în ceea ce privește numele personajelor care populează acest folclor, care nu este nimic altceva decât pură istorie.

Atât barzii care au cântat aceste evenimente, poeții care le-au compus, cât și numele personajelor evocate, toate sunt nume galice. Pe de altă parte, fomorii și Tuatha de Danann-ii reprezintă denumiri relevante în această limbă deosebită. Galilor, ultimii protagoniști ai acestei tragedii semi-fantastice puțin le-a păsat însă, motiv pentru care i-au numit în fel și chip.

Ca urmare, sunt mai puține nume și mai multe porecle, la fel cum au procedat africanii cu albii veniți să-i colonizeze. La fel cum negrul îl numea „vraci alb” pe misionarul venit să-i evanghelizeze poporul, tot așa galul îl numea druid pe super-savantul venit din Hyperborea sau de aiurea, pentru că-i recunoștea superioritatea în domeniul cunoașterii, rege, pentru cel ce comanda, fil, pentru cel ce era maestru în versificație, etc.

În același sens, populația existentă pe teritoriul irlandez, înainte de instalarea aici a galilor, era reprezentată de Tuatha de Dananni, care sosiseră din țara misterioasă din nord-vest, din pădurile irlandeze în care se refugiaseră cei rămași din invaziile precedente, sau de aiurea. Doar fomorii au purtat un nume specific, talia lor de giganți excluzând ori ce fel de confuzie cu alte popoare.

*

Într-o zi de sărbătoare a Beldanului (1 mai), nu se mai știe în ce an, o flotă puternică a aruncat ancora în apele coastelor irlandeze. Ea purta un corp de armată, bine înarmat. În spatele acestora urma intendența, care însă, surprinzător, nu-și încărcase navele nici cu unelte de agricultură, nici cu instrumente de lucrat terenul, sau cu scule de zidărie, dar avea în schimb dotarea pentru fabricarea, montarea și repararea unor mașini de război extrem de perfecționate.

De ce oare se oprise această flotă la o distanță respectabilă de coastă (gesta precizează: la o distanță de nouă valuri)? Mai întâi pentru că era prudent a se evita o eventuală contaminare masivă, în cazul în care fomorii ar fi stabilit o barieră bacteriologică. Pe urmă, pentru că expediția nu era încă completă. Lipsea tocmai statul major.

Poeții galici au avut grijă să precizeze că poporul Tuatha de Danann a sosit pe mare. În aceeași măsură însă, aceștia au venit și din cer. Cei ce se scoborau din cer au fost numiți zei, primind fiecare câte un nume; ceilalți, nu purtau niciun titlu particular, puțini dintre ei fiind desemnați nominal.

La ora „H”, marinarii de strajă de pe catargele navelor zăriră o ceață deasă, ce se ridica din pământul insulei, formându-se astfel o perdea de nepătruns între zona de debarcare și restul țărmului. Atunci când ceața fu suficient de groasă, statul major a coborât din cer, iar vasele au primit dreptul să acosteze, urmând debarcarea.

*

Vom da în continuare lista numelor și a particularităților acestor zei, listă păstrată până în zilele noastre. Până și cei mai sceptici vor putea astfel să se convingă că era vorba de un corp expediționar în toată legea.

În fruntea tuturor se găsea zeul Dagda, sau Dagde, considerat de Ruad Ro Flessa drept seniorul științei complete.

În timpul acestuia au venit zeii specializați, savanți sau tehnicieni, care conduceau echipele de specialiști. Acești șefi nu se puteau compara însă cu zeul Dagda, care era unic.

- Gobniu, al cărui nume însemna stăpânul forjelor, își asuma răspunderea metalurgiei, fiind în același timp și armurier;

- Ogme sau Ogma, campionul, viteazul vitejilor, cel care lansează provocarea și nu refuză niciodată lupta, preluase comanda acestei trupe de „copii pierduți”, care vor da naștere irlandezilor, descendenți ai partholonienilor și ai nemedienilor (care de cine știe cât timp trăiau ascunși în păduri);

- Creidne era fierar și specialist în lucrări de precizie;

- Diancecht, medicul șef, forma o echipă cu discipolii săi Octriuil, Airmed și Miach chirurgul – (este de remarcat importanța pe care organizatorii expediției au arătat-o față de corpul sanitar, unde prezidau patru specialiști coborâți din cer);

- Luchtain – dulgherul;

- Regele Nuada sau Nuadu, avea funcția de generalisim al armatelor;

- Regele Bress, generalul comandant al corpului expediționar sosit de pe meleagurile necunoscute din nord-vest și ai cărui ofițeri de stat major erau cei trei fii ai lui Nemed;

- Corpre, căruia i s-a dat titlul de fil (bard), avea sarcina să vegheze asupra moralului trupelor de pe cele două câmpuri de luptă, scandând elogii ditirambice la adresa generalilor de valoare ai Tuatha de Danann și ridiculizându-i pe șefii și luptătorii din tabăra adversă, cu alte cuvinte, în limbajul actual, fiind șeful serviciului psihologic.

*

Nu trebuie să uităm că printre acești zei coborâți din cer se găsea Bress și cei trei fii ai lui Nemed, care erau însă „tereștri”. Bress era fiul lui Elatha, regele de atunci al fomorilor. Cât despre cei trei frați, locotenenții săi, aceștia erau prinți nemedieni. Acest fapt confirmă teza noastră conform căreia copiii nemedienilor, luați ca tribut de fomori, ca și unii din propriii lor copii, erau trimiși spre meleagurile din nord-vest, sau poate chiar la zei, pentru a primi o educație aparte. Această educație i-a permis fomorului Bress să ajungă conducător al trupelor ce se vor lupta cu propriii săi frați, comandați la rândul lor de părinții lor.

Istoria se repetă; oare zeii mitologiei grecești nu procedau la fel? Zeus nu s-a luptat cu Cronos, propriul său tată?

*

La adăpostul ceții artificiale, a cărei prezență dovedește că zeii cunoșteau utilizarea fumigenelor, armata s-a pregătit și au fost organizate instalații speciale. Gobniu și Creidne și-au instalat atelierele. Diancecht a descoperit un izvor cu ape tămăduitoare în tratamentul răniților, în vreme ce Ogme se ocupa cu antrenamentul comandourilor din pădurile irlandeze.

Atunci când totul a fost bine pus la punct, ceața artificială s-a risipit iar bolgii și fomorii, stupefiați, s-au trezit brusc în prezența unei armate căreia nu-i lipsea nimic.

Protocolul extrem de strict al războaielor antice nu permitea însă ca luptătorii să se repeadă unii contra altora, fără să se anunțe motivul luptei. Ca urmare, doi parlamentari și-au dat întâlnire la Tara. Reprezentantul bolgilor purta numele de Streng, iar cel al poporului Tuatha de Danann, Breath. Acesta din urmă a rostit ultimatumul emis de Nuada: „jumătate din insulă va fi cedată noilor sosiți”.

De îndată ce a auzit cererea regelui generalisim, Streng a refuzat cu indignare propunerea avansată.

Breath a întrebat atunci dacă se poate acorda un răgaz până la începerea operațiunilor, pentru a permite armatei să se pregătească.

Celălalt nu a fost de acord. Fericit de a-și surprinde adversarul nepregătit, sau conștient de ceața artificială, el refuză categoric orice amânare.

Ca semn de supremă curtoazie, cei doi parlamentari au făcut schimb de arme: Bolgul avea un soi de ghioagă, celălalt o lance de fier, ascuțită cu grijă. Și s-au pregătit de luptă.

*

Bătălia începu pe 5 iunie. De această dată am beneficiat de precizări cronologice, ceea ce ne-a permis să calculăm că armata Tuatha de Danann se bucurase de un răgaz de peste o lună, pentru a-și consolida pozițiile avansate și a se pregăti de luptă. Lupta se desfășură în câmpia Mag Tured (actualul comitat Sligo din nord-nord-vestul Irlandei) și dură patru zile, terminându-se prin victoria completă a tuathanilor. Bolgii, în plină derută, se refugiară în Connaught, în vreme ce regele lor era vânat de cei trei fii ai lui Nemed. Pacea fu semnată.

Din păcate însă, două motive grave umbriră bucuria învingătorilor:

1) nu fuseseră înfrânți decât bolgii. Fomorii, aliații lor, nu participaseră la luptă;

2) în timpul luptei, Nuada și-a pierdut mâna dreaptă, fiindu-i retezată de o sabie vrăjmașă. Această mutilare nu îi mai dădea dreptul să-și mențină poziția de conducător. Diancecht a propus însă înlocuirea brațului pierdut, cu o proteză de argint, la care au lucrat Gobniu și Creidne.

*

Așteptând să fie gata această minunată proteză, asupra căreia vom mai reveni, era necesară asigurarea interimatului. În mod firesc, Bress fu acela care îi urmă predecesorului său, conform ierarhiei.

Pe durata acestei domnii, Bress domnind și Nuada suferind, a apărut un nou zeu (și ce zeu!), Lug. Acesta avea să fie cel mai cunoscut și cel mai renumit personaj al mitologiei celtice. Lug este prezent atât în tradițiile galilor cât și în ale bretonilor din Marea și Mica Britanie și chiar din Galia. El a fost întemeietorul cetății galice ce avea să rămână timp de secole, adevărata capitală a Galiei și față de care Luteția nu era decât o subprefectură. Această cetate avea să fie Lugodunon, devenită prin latinizare Lugdunum și apoi prin francizare Lyon.

Între Lug și Bress s-a realizat o legătură. Lug, cu toate că era zeu și se scoborâse din cer, avea în vine sânge fomor, bunicul său, pe nume Balor, fiind în acea vreme unul dintre cei mai redutabili șefi ai fomorilor din Toriniz.

Suntem din nou în fața unui caz în care o ființă de origine terestră a fost formată, educată și instruită, mai întâi pe meleagurile necunoscute din nord-vest, pentru ca apoi să ajungă între zei. Este evident și faptul că ajungând zeu i-a fost încredințată o misiune. El era similar unui soi de inspector general al armatei, fiind la fel de polivalent ca și însuși zeul Dagda. Pentru a vă convinge este suficient să-i auziți expunerea, cu privire la multiplele sale competențe, făcută gardianului de la poarta cetății Tara, unde Lug intenționa să între.

În Ciclul mitologic irlandez d’Arbois de Jubainville prezintă acest episod, adaptându-i termenii după traducerea originalului, care se găsește păstrat la British Museum. Traducerea a fost făcută de O’Curry.

„Când Lug s-a prezentat la poarta Tarei, portarul l-a oprit:

— Cine ești? l-a întrebat acesta.

— Sunt un tâmplar, răspunse Lug.

— N-avem nevoie de tâmplari. Avem deja unul foarte bun, Luchta, fiul lui Luchaid.

— Dar eu sunt și un foarte bun fierar.

— Nici de fierari nu avem nevoie, căci avem deja unul care e bun: Colum Cuaellemeach.

— Sunt campion, luptător profesionist.

— N-avem nevoie de campioni, atâta vreme cât îl avem pe unul ca Ogmen, fiul lui Ethniu.

— Bine, dar știu să cânt și la harpă.

— N-avem nevoie de harpiști, pentru că Ahean, fiul lui Becelmas este foarte bun.

— Sunt fil și istoric.

— N-avem ce face cu oameni cu asemenea meserie, avem un om care este maestru desăvârșit în poezie și istorie, acesta este En, fiul lui Ethoman.

— Sunt vrăjitor.

— N-avem nevoie de vrăjitori, pentru că avem mulți druizi printre noi.

— Atunci află că sunt medic.

— N-avem nevoie de medici, pentru că avem unul foarte bun: pe Diancecht.

— Ei bine, sunt un bun paharnic.

— N-avem nevoie de paharnici. Sunt deja nouă în orașul nostru.

— Mai sunt și un foarte bun lucrător în bronz.

— N-avem ce face cu lucrători în bronz, atâta timp cât îl avem pe faimosul Creidne.

— Acum du-te la stăpânul tău, enumeră-i câte meserii diferite ți-am spus că pot face și întreabă-l dacă printre tovarășii lui de arme este vreunul care să cunoască și să poată practica toate profesiunile pe care eu le pot practica”.