Chemarea desertului

Fața fetei care stătea pe terasa hotelului uitându‑se la stele, era extrem de îngândurată. Rochia de seară pe care o purta atrăgea imediat atenția prin culoare și eleganță, dar tânăra părea să nu ia în seamă muzica plină de romantism, care umplea aerul înmiresmat de florile de iasomie.

Acesta era misteriosul Orient, se gândi ea, despre care tatăl ei îi vorbise adeseori și unde sperase să vină împreună. Mâine dimineață va pleca singură la Oaza Fadnei, unde părintele său trăise ani de zile și unde pictase acele apusuri de soare care‑i aduseseră faima. Tablourile acelea o impresionaseră profund încă din anii de școală, așa că își pusese în gând să vadă mirificele locuri cu ochii ei.

— Vom merge într‑o zi acolo, Lorna, îi promisese tatăl său cu ceva timp în urmă. Imediat ce voi fi apt să suport călătoria, ne vom duce să trăim o vreme în deșert.

În ultimul voiaj, contactase însă o boală care‑i slăbise sistemul imunitar și Lorna îl îngrijise cu toată atenția, la Paris, timp de un an de zile. Cu toate acestea, Peter Morel se simțise din ce în ce mai rău, și în cele din urmă fiica sa rămăsese singură pe lume. Era adevărat că‑i lăsase o mare avere – picturile semnate Morel se vindeau ca pâinea caldă – dar durerea de a‑și fi pierdut tatăl atât de curând, nu putea fi alinată de nimic.

Încă îl mai vedea cu ochii minții, pictând la șevaletul lui, zâmbind ușor sau făcând câte o schiță rapidă în carnețel, în timp ce se plimbau împreună pe străzile Parisului.

Lorna oftă, și întoarse capul spre capătul terasei, de unde se auziră niște pași hotărâți, de bărbat.

Impacientată, coborî în fugă scările care duceau în grădină. Pașii însă o urmăriră cu insistență.

— Hei, Lorna, spuse bărbatul, râzând. Mi‑ai promis un dans.

Muzica se înteți din ce în ce, iar prin ferestrele deschise se auzeau discuțiile și râsetele vesele ale tinerilor dinăuntru.

De aceea, nu putea să nu se întrebe de ce stăruia Rodney Grant atât de mult să danseze cu ea, când erau o mulțime de fete frumoase acolo, pe care le‑ar fi putut invita fără nicio problemă.

— Nu‑mi place să dansez, răspunse Lorna cu răceală. Prefer să stau afară și să mă uit la stelele care par aici atât de aproape, încât am impresia că ajunge să întind mâna ca să le ating.

— Din păcate, nu e așa, spuse domnul Grant pe un ton prozaic, care o enervase întotdeauna la el. Ar fi mult mai bine dacă ai fi mai atentă la ceea ce poți realiza, continuă el râzând răgușit.

— Da… Mi‑ai mai spus… Adică să mă căsătoresc, să fac copii și să fiu copleșită de grijile legate de o viață casnică.

— Ai o viziune foarte stranie despre căsătorie. Nu e întotdeauna așa. Niciun bărbat care s‑ar căsători cu tine n‑ar fi în stare să te înhame la treburile gospodărești. Ești prea frumoasă pentru a fi supusă unor corvezi de acest fel.

Lorna era o fată înaltă și subțire, cu un păr auriu bogat și ochi albaștri, strălucitori, dar în anii de școală nimeni nu făcuse caz de frumusețea ei. Astfel, fu foarte surprinsă când constată, în ultima vreme, că bărbații o considerau extrem de atractivă. Ea nu‑și dorea decât să fie sănătoasă și să poată călări un cal fără căpăstru.

Brusc, de undeva din noapte se auzi sunetul unui flaut, în contrast deosebit de puternic cu muzica de dans care răzbătea în continuare, din ce în ce mai tare prin ferestrele deschise ale clădirii.

— Oare cine cântă atât de frumos la acel flaut? spuse ea uitându‑se spre locul de unde se auzeau sunetele atât de duioase.

— Probabil unul dintre grădinari, răspunse Rodney.

— Hai să mergem să‑l găsim pe acest… Pan arab, spuse ea, rugătoare.

— Ah, ești o fată căreia nu i se poate refuza nimic, răspunse el și o conduse pe aleea străjuită de palmieri.

— Oh, spuse Lorna inspirând cu nesaț aerul parfumat. Poți trage acest aer în plămâni și să nu fii cuprins de dorul de aventură?

— La ce te referi, mai exact? Adevărul e că devin și eu romantic, plimbându‑mă cu tine într‑un decor ca acesta.

— Dar eu nu sunt genul romantic, replică Lorna. Sau nu în sensul în care crezi tu.

— Ai flirtat vreodată cu un bărbat? E minunat să flirtezi, Lorna, și eu pot fi un profesor foarte bun în acest domeniu, surâse el, făcându‑i cu ochiul.

— N‑ar trebui să mă privești ca pe o fetiță neștiutoare, domnule Grant. Spre deosebire de alte fete și femei din acest hotel, eu nu sunt aici pentru a încerca să‑mi găsesc un bărbat.

— Nu‑mi spune că ai venit doar să vezi deșertul!

— Nu vi se pare că deșertul e un loc deosebit de misterios și de interesant? îl întrebă ea, după care își îndreptă din nou atenția spre sunetul flautului.

Ar fi vrut ca acum să nu vorbească nimic cu nimeni, ca să asculte muzica aceea divină, dar era mult prea politicoasă pentru a‑i putea spune domnului Grant că nu era interesată de discuția cu el.

— Poate ar trebui să te întorci în sala de bal, domnule Grant, îi sugeră ea după o ezitare. Dumitale îți place să dansezi.

— Cum să te las singură printre acești copaci?

— Oricum, mâine voi fi neînsoțită în deșert, râse ea amuzată.

— Nu poți vorbi serios, îi spuse el luând‑o de mână, dar Lorna se retrase imediat.

Nu o mai atinsese niciodată un bărbat. Cunoscuse doar atingerea părintească a tatălui ei până atunci și nici pe a lui foarte des, pentru că își trăise viața departe de ea mai tot timpul.

Mama sa murise de atâta timp încât nu‑și mai putea aduce aminte mângâierile ei, iar la școala de maici pe care o urmase, regimul fusese întotdeauna extrem de rece și de sever.

— După ce‑ți vei termina studiile, îi spusese adeseori tatăl ei, vom străbate lumea împreună.

Fusese un vis care‑i luminase toată adolescența, dar din păcate nu se realizase.

— Sunt în căutarea unui cal bun, spuse Lorna, pentru că am de gând să străbat bună parte din acest deșert.

— Ar trebui să‑mi permiți să te însoțesc, replică domnul Grant cu seriozitate. O fată ca tine nu poate pleca singură în deșert.

— Ah, nu cred în poveștile cu arabi care prind fete și le închid în haremul lor. Tatăl meu a trăit multă vreme în deșert și i‑a cunoscut bine pe beduini. Cu toții preferă femeile din neamul lor. Pe europene le consideră prea destrăbălate.

— Beduinii îi răpesc pe străini pentru a le lua banii. De asta ai auzit?

— Atunci, vor fi foarte dezamăgiți, dacă mă vor răpi pentru asta. Nu sunt bogată, deși dacă aș vinde picturile rămase de la tatăl meu, aș putea trăi în lux.

Cum sunetul flautului se auzi de astă dată mult mai aproape, Lorna se întrerupse și se uită cu atenție printre copaci. După câteva clipe, observă la câțiva pași de ei un arab care‑i privea cu un interes deosebit. Gluga hainei lui îi cădea aproape în întregime peste ochi, dar ținea flautul în mâini cu o grijă deosebită. Expresia îi era însă atât de stranie, încât Lorna strânse pumnii până simți unghiile intrându‑i în carne.

Arabul își puse flautul în buzunarul hainei cu falduri mari și‑i salută cu obișnuitul „Salaam”

— M‑ați căutat pentru a vă spune ce noroc veți avea în deșert? întrebă arabul în franceză, limbă pe care Lorna o stăpânea foarte bine. V‑am văzut astăzi în bazar și am fost sigur că ne vom întâlni din nou în această grădină, adăugă străinul măsurând‑o pe tânăra englezoaică din cap până‑n picioare. Cred că ați venit să căutați ceva anume pe Tărâmul valurilor, continuă el apoi privind‑o pe Lorna drept în față.

Fata îl cercetă fascinată, dar Rodney îi șopti la ureche, cu fermitate:

— Ai grijă, nu‑ți cheltui banii cu acest șarlatan bătrân, Lorna.

Arabul vârî mâna în buzunar și scoase de acolo un pumn de nisip, pe care‑l vărsă imediat pe alee.

— Aș vrea să împrăștiați acum nisipul, dar încet, spuse ghicitorul cu o expresie ciudată, adresându‑se tinerei fete.

Lorna se lăsă într‑un genunchi și făcu ce i se ceruse.

Cu galanteria instinctivă a oamenilor deșertului, bătrânul își desfășură basmaua de pe cap și i‑o înmână Lornei, cu un gest prin care‑i sugera să‑și pună genunchiul pe ea.

— Mulțumesc, spuse Lorna în franceză, supunându‑se, după care răsfiră nisipul cu degetele tremurându‑i de emoție, ignorând murmurele nemulțumite ale însoțitorului ei.

Apoi, așteptă cu sufletul la gură ca bărbatul să deslușească formele pe care le desenase ea.

— Mektub, murmură arabul… Văd o casă situată în pustiu, la capătul deșertului, unde încep tufișurile răzlețe… Casa are pe pereți flori agățătoare… E scris să ajungeți acolo, deși o să aveți niște probleme.

— Deci, să nu merg în deșert? întrebă Lorna într‑o doară.

— E în destinul dumneavoastră să mergeți, răspunse arabul privind‑o cu ochii lui întunecați și ușor adumbriți. Vă va însoți un bărbat brunet.

Lorna zâmbi, uitându‑se spre părul roșcat al domnului Grant.

— Deci, nu dumneata mă vei conduce, spuse ea râzând încet.

— De ce? Ce ți‑a îndrugat șarlatanul ăsta?

— Nu înțelegi franceza?

— Am fost preocupat să învăț cât mai bine limba mea maternă. Nu m‑au interesat altele.

— Arabul mi‑a spus că voi pleca în deșert și că voi fi însoțită de un bărbat cu părul negru.

— Ce aiureală! Dă‑i o monedă și să ne întoarcem în sala de dans, Lorna.

— Nu încă. Vreau să mai aud ce îmi spune. O fi o aiureală, dar e amuzant.

În timpul acesta, divinatorul continuă să cerceteze nisipul cu ochii îngustați.

— Cine e acest bărbat cu păr negru? Îl cunosc deja, sau îl voi cunoaște în deșert?

— Să nu uităm niciodată persoanele pe care le întâlnim în visele noastre, răspunse ghicitorul.

— Mă tem că n‑am visat niciodată la bărbați bruneți și periculoși, replică ea râzând. Poți să‑mi spui ceva mai interesant?

— Nu sunteți interesată de acest bărbat care e în visele dumneavoastră cele mai secrete? o întrebă el cu o strălucire ciudată în ochi.

Lorna împrăștie nisipul cu putere, după care spuse, încruntată.

— Gata… Am alungat brunetul din calea mea.

— Nu, spuse arabul și‑i sugeră să se uite pe tivul rochiei, care se acoperise de nisip. Singurul mod de a scăpa de el e să vă întoarceți acasă. Cât timp veți rămâne în deșert, acest bărbat vă va urmări și‑n gaură de șarpe, până când veți ajunge ca firele de nisip care stau acum pe rochia dumneavoastră.

Lorna încetă brusc să zâmbească și‑și scutură repede nisipul de pe tivul rochiei. Apoi, cu degetele tremurându‑i de teamă, scoase din poșetuța de seară o monedă și i‑o înmână bătrânului. Acesta o vârî grăbit în buzunarul hainei și se îndepărtă murmurând un „Salaam” înăbușit.

— Mi‑a stricat toată seara, spuse ea încet și, întorcându‑se spre Rodney Grant, îi sugeră să se întoarcă în sala de dans.

O jumătate de oră mai târziu, erau împreună pe ringul din vasta sală, mișcându‑se lent în ritmul muzicii romantice.

— Ești o dansatoare excelentă, îi murmură Rodney la ureche, deși ai susținut mai devreme că nu‑ți place să dansezi.

— Prefer să călăresc, replică ea zâmbind. Nimic nu se compară cu un galop pe un cal bun, deși habar n‑am dacă voi avea ocazia să fac acest lucru prea curând.

În acel moment, muzica încetă și cineva anunță sfârșitul seratei.

Lorna se îndreptă grăbită spre ușă, urmată îndeaproape de domnul Grant.

— Noapte bună, spuse Lorna surâzând. Mâine dimineață mă voi trezi devreme, așa că trebuie să mă duc la culcare.

— Nu ți‑a trecut cheful să pleci în deșert?

— Deloc. De ce mi‑aș fi schimbat planurile?

— Din cauza celor spuse de ghicitor, răspunse el, ajutând‑o să coboare scările. Voi veni cu tine. E prea periculos să mergi de una singură.

— Dar vreau să mă duc singură, de ce nu înțelegi? Nu‑mi mai sta în cale, adăugă ea apoi, cu o privire rece.

— Vrei să spui că prezența mea te‑a deranjat până acum? o întrebă Rodney ridicându‑și sprâncenele. Faci parte dintre acele femei frigide care preferă să fie singure, decât în compania unui bărbat?

— Da, sunt… un lup singuratic, recunoscu Lorna râzând încet. Îmi pare rău, dar ți‑am spus deja că nu sunt aici pentru a‑mi căuta un bărbat cu care să mă distrez în sezonul turistic. E foarte drăguț din partea ta că te‑ai oferit să mă protejezi, dar nu sunt o creatură neajutorată, ca Dolly Featherton..

— Ai grijă de tine, Lorna, răspunse el măsurându‑i statura cu forme armonioase. Dacă ești de gheață, deșertul te va topi în mod sigur.

Lorna izbucni în râs, dar nu mai spuse nimic, pentru că în acel moment familia Featherton apăru în capul scărilor.

Lorna o antipatizase din primul moment pe planturoasa Dolly, cu părul ei oxigenat și buzele rujate violent, așa că se grăbi să‑și ia la revedere de la Rodney.

Imediat ce ajunse în camera ei, aprinse lumina și se duse direct la oglindă.

Rodney avusese dreptate să insinueze că era o femeie rece. Dar asta pentru că nu‑i plăcea să flirteze și pentru că bărbații pe care‑i întâlnise până atunci fuseseră departe de idealul ei. Mult prea prozaici și lipsiți de imaginație.

Domnul Grant, de pildă, reflectă ea apoi continuând să studieze imaginea reflectată în oglindă, se oferise s‑o însoțească, dar era sigură că o făcuse doar din politețe. De fapt, îi plăcea mult mai mult să stea la piscina hotelului, înconjurat de toate acele femei sofisticate. Nu era genul capabil să simtă chemarea deșertului.

Lorna se pregăti apoi de culcare, dar stătu multă vreme în pat, gândindu‑se la frumusețea nisipului pe care tatăl ei îl pictase adeseori și despre care‑i spusese că arată ca un văl ondulat de aur, imens și strălucitor.

— E un loc fierbinte și crud, îi mai spusese el, dar de o frumusețe incontestabilă pentru cine are ochi să observe acest lucru.

Apoi se gândi la bărbatul despre care ghicitorul îi spusese că‑l va întâlni în casa din oaza de la marginea deșertului și un fior rece îi traversă tot spatele. Pe urmă, ca o fetiță care se teme de întuneric, își trase pilota peste cap și adormi.

Îmbrăcată toată în alb, cu o pălărie imensă de soare, Lorna părăsi a doua zi dimineață hotelul.

Când văzu calul adus de Ahmet, arabul pe care‑l rugase s‑o ajute în această privință, tânăra își simți inima bătându‑i în piept cu putere.

— Salaam aleikum, îi spuse ea cu fața luminată de un zâmbet cald și plin de bună dispoziție.

Arabul se înclină ușor, cu palmele împreunate aduse la piept, și‑i zâmbi la rândul lui.

Lorna legă apoi de șaua calului sacul pregătit pentru drum, în care pusese un bidon cu cafea și o mulțime de biscuiți, după care încălecă agil armăsarul.

— Lella, o avertiză apoi tânărul într‑o franceză stricată… Să fii atentă…

— Voi fi atentă, Ahmet, răspunse Lorna râzând. Nu mă voi pierde. La prânz, voi fi aici.

Spunând acestea, dădu pinteni calului, iar acesta o porni în trap ușor pe aleea străjuită de palmieri, la capătul căreia începea întinderea de nisip.

Nu dură mult și se trezi în marea nisipoasă, departe de orice urmă de civilizație. Emoția care o cuprinse fu atât de mare, încât realiză imediat că nu s‑ar putea compara cu nimic. Era misterul Orientului, despre care‑i vorbise de atâtea ori tatăl ei.

După un timp, se opri pentru a‑i permite calului să se odihnească, iar ea contemplă în continuare, extaziată, nisipul strălucitor.

Grădina de aur a lui Allah, își spuse ea, amintindu‑și vorbele părintelui său, unde călătorii își puteau găsi liniștea sufletească sau… își puteau împlini destinul…

În ceea ce o privea, sperase că acest drum prin deșert o va ajuta să dea un nou sens vieții sale. Un vis de demult devenise realitate, chiar dacă îi fusese dat să ajungă singură aici.

Peste câteva minute își reluă drumul și în scurt timp văzu la orizont pâlcurile de palmieri ai celei mai apropiate așezări: Oaza Fadnei.

În mai puțin de o jumătate de oră, calul începu să urce fără niciun fel de efort colina de piatră, până când valurile de nisip dispărură cu totul din peisaj.

Cum aerul era mult mai răcoros aici, Lorna își dădu pălăria pe spate, lăsându‑și părul mătăsos în bătaia ușoară a vântului.

Mmm, își spuse ea, ce binecuvântare după drumul făcut tot timpul cu soarele arzător deasupra capului.

Ajunsă lângă căsuța în care locuise și pictase tatăl ei ani în șir, Lorna avu impresia că se prăbușește de emoție. Apoi, realiză că locuința, aflată acum în ruină, avea pereții plini de plante agățătoare, așa cum îi spusese ghicitorul. Gândul acesta o făcu să simtă un fior rece pe șira spinării. Refuză însă să se mai gândească la ce‑i prezisese arabul și începu să cerceteze locul cu atenție.

Apoi, descălecă și intră înăuntru. Încăperea era complet devastată, dar lângă ușă găsi o floare albă, asemenea celor pictate de tatăl ei. O rupse cu grijă și o vârî în buzunarul cămășii largi de bumbac.

Pe urmă, ieși din nou afară, dar realiză cu groază că armăsarul dispăruse. Obișnuită cu calul pe care‑l avusese la Paris, care nu se îndepărta niciodată de ea, uitase cu totul că avea de‑a face cu un cal arab care ținea mai mult ca orice la libertatea lui.

Disperată, Lorna se așeză pe iarba crescută din abundență în jurul casei și se întrebă cum se va întoarce la hotel.

Desigur, ar fi fost o prostie să se aventureze pe jos atâta drum prin soare, deși astrul se îndrepta acum spre apus.

Nu‑i rămânea decât să aștepte căderea serii.

După o vreme însă, își dădu seama că de fapt, nu era singură în oază. Gândul acesta o făcu să înlemnească vreo câteva momente, dar pe urmă sări în picioare ca arsă.

Când dădu cu ochii de bărbatul care se apropia de ea cu pași lenți și insinuanți, Lorna simți că‑și pierde mințile de frică.

— Ce vrei? bâigui ea.

O pereche de ochi negri și pofticioși se înfipseră atunci în ochii ei și Lorna se dădu înapoi, îngrozită.

Apoi încercă să fugă, dar o mână lungă și neagră o prinse de păr, după care o înfășură strâns într‑un fel de manta care fusese odată albă și o azvârli pe un umăr.

Lorna începu să țipe, dar arabul își continuă drumul ținând‑o strâns de picioare, până când ajunseră de partea cealaltă a colinei, unde îl aștepta un cal negru, care fornăi ușor la vederea lui, bătând nisipul cu copitele.

Arabul o trânti pe spatele armăsarului, iar acesta se ridică nemulțumit, în două picioare. Bărbatul însă puse o mână pe ea și o apăsă cu putere, pentru a o menține în locul în care o așezase.

Pe urmă, trase calul de căpăstru și porni agale spre deșert.

Inima Lornei începu să bată cu și mai mare putere, mai ales că era înfășurată atât de strâns în haina arăbească, încât abia mai putea să respire.

Rodney avusese dreptate când îi spusese că era periculos să plece singură în deșert, își spuse ea, îndurerată. De ce nu‑l ascultase?

Dar unde o ducea bruta aceea?

După un timp, arabul opri calul să se odihnească, iar el bău niște apă din plosca legată de șa. Lornei nu‑i oferi niciun strop. Fata făcu o mișcare ușoară din cap, care‑i descoperi ceva mai mult capul învelit în gluga oribilei mantale și astfel putu să arunce o privire în jurul ei.

Erau înconjurați de deșert din toate părțile. O mare de liniște apăsătoare și de nisip fierbinte. Tot ceea ce‑i mai rămăsese, era să se roage să se producă o minune și s‑o scape cineva din acel coșmar.

Armăsarul începu să fornăie din nou, agitat, și arabul își trânti brațul peste trupul Lornei.

Întrebându‑se dacă animalul simțise cumva vreun pericol, Lorna făcu un efort și‑și înălță capul ușor, uitându‑se curioasă în depărtare. O ceată de bărbați călare se îndrepta spre ei, zvârlind în lături nisipul, ca într‑un vis ciudat.

Arabul sări în șa și, după ce o acoperi pe Lorna cu mantaua lui urât mirositoare, dădu pinteni calului, care începu să alerge într‑un ritm înspăimântător, spre direcția opusă grupului de călăreți.

Bestia se teme deci de ei, își spuse Lorna, întrebându‑se în același timp de ce.

Mișcându‑și capul încet și în mod repetat, reuși să îndepărteze fâșia de bumbac care‑i acoperea ochii și observă că unul dintre călăreți gonea în fruntea celorlalți, ținând ceva într‑o mână, pe care o flutura cu putere. Bărbatul era îmbrăcat tot în negru, iar gura îi era acoperită cu o eșarfă de aceeași culoare.

Apoi, deodată, omul de lângă ea scoase un icnet înăbușit, după care se prăbuși în nisip. Nu dură mult și calul se lăsă moale, în genunchi, iar Lorna alunecă lângă el.

În clipa următoare, cineva o luă ca pe o păpușă de cârpă și o aruncă pe spinarea altui cal. Liderul grupului se apropie de calul rănit și, după ce‑i cercetă picioarele cu atenție, îi vorbi cu o voce caldă și îndurerată. Cum își dăduse jos eșarfa, Lorna putu să‑i vadă acum fața și un fior de spaimă îi traversă trupul. Nu mai văzuse niciodată până atunci trăsături atât de dure și de autoritare. Buzele i se subțiară foarte mult, din cauza expresiei îndârjite, iar sprâncenele negre și arcuite aproape se împreunaseră cu părul negru ca abanosul, pe care‑l purta dat peste cap.

Urmă un moment de care Lorna fu sigură că‑și va aminti toată viața: arabul întinse mâna în care ținea un pistol și împușcă armăsarul. Pe urmă, veni țintă spre ea și‑i descoperi capul în întregime. Lorna inspiră adânc, după care îi spuse în franceză, privindu‑l cu recunoștință:

— Vă sunt foarte recunoscătoare, domnule…

Bărbatul însă păru să nu‑i ia în seamă vorbele, pentru că în acel moment întoarse cu piciorul trupul arabului căzut în nisip.

— M‑a răpit… pentru… bani, cred, continuă Lorna cu timiditate.

— Pentru bani, zici? întrebă arabul în timp ce‑i analiză cu atenție fața și părul. Nu s‑a mulțumit cu faptul că a furat un armăsar de rasă pură… A vrut și o fetiță… Calul e al meu… Oh, Allah, nu m‑am gândit că o să primesc un bonus pentru că l‑am găsit, adăugă el dezvelindu‑și dinții albi într‑un zâmbet extrem de larg. Expresia feței lui însă rămase la fel de dură ca înainte.

— Numele meu e Kasim ben Hussayn, continuă arabul. Pot să știu numele tău? o întrebă el apoi, prinzându‑i bărbia între două degete.

Lorna se retrase imediat, instinctiv.

— Mă numesc Lorna Morel, răspunse ea cu un ton de gheață. V‑aș fi extrem de recunoscătoare dacă unul dintre oamenii dumneavoastră m‑ar duce la hotelul Ras Jusuf, din Yraa, unde sunt cazată. Voi plăti foarte bine acest ajutor

— Da? spuse arabul, cu ochii sclipind. Și cât estimezi că merită cineva care a scăpat o fată neroadă din ghearele unui hoț de cai? Un pumn de franci?

Lorna îi admiră franceza impecabilă, observându‑i în același timp gesturile largi care o amuzaseră de multe ori la prietenii francezi ai tatălui ei, în timpul petrecut la Paris.

— Sunt obosită și însetată, domnule, replică Lorna dându‑și la o parte părul căzut pe frunte. Mă poate conduce cineva la hotel?

— Poate ar trebui mai întâi să‑mi mulțumești mie că te‑am salvat, nu crezi?

— Păi, v‑am spus deja că vă sunt recunoscătoare.

— Mă crezi cumva un ofițer francez din patrulele deșertului, sau ce? Arăt ca un francez, domnișoară?

Arăți ca un diavol arogant, ar fi vrut să‑i spună, dar mai putu să rostească doar atât:

— Aș vrea să beau puțină apă.

Bărbatul comandă ceva unuia dintre călăreți, care descălecă și, după ce căută în sacul legat de șaua armăsarului căzut, se apropie de ea și‑i întinse un bidonaș plin cu apă.

Cum era încă înfășurată în mantaua în care o înfășurase hoțul de cai, Lorna făcu un gest de neputință. Astfel, conducătorul ciudatului grup se apropie de ea și, după ce o eliberă și o ajută să se așeze pe cal într‑o poziție confortabilă, îi spuse cu duritatea cu care te adresezi unui copil neascultător:

— Haide, bea. Avem de făcut o cale lungă.

— Nu e nevoie să mă conduceți cu toții, replică Lorna după ce bău cu poftă din apa care‑i fusese dată spre păstrare. Un singur om care să‑mi arate drumul spre hotel, e destul.

— Ce hotel? o întrebă liderul grupului. Nu mergem la Yraa. Ne întoarcem în tabăra mea.

Lorna îl privi de parcă nu i‑ar fi venit să‑și creadă urechilor, dar bărbatul sărise deja pe calul lui, cu mantia fluturându‑i ca niște aripi negre.

Lorna prinse căpăstrul calului și‑l strânse cu putere. Dumnezeule! Ce se va întâmpla cu ea?

Bărbatul acela nu era oricine, se vedea cu ochiul liber, se gândi ea în continuare… Era obișnuit să comande și toată lumea să i se supună.

Dar nu s‑a născut încă bărbatul care să o facă să joace după cum vrea el.

În clipa următoare, Lorna își înfipse călcâiele în coasta calului și acesta începu să galopeze ca nebunul.

Asta îl va învăța minte pe diavolul cu ochi de culoarea nisipului, își spuse ea, după care se aplecă peste coama calului care o zbughi înainte, ca vântul.