Corespondenta cu scriitori romani
Aa
CUVÂNT ÎNAINTE
Cu volumul de față începem ediția Corespondența lui Pariait Istrati, concepută să apară după cum urmează: I. Scriitori străini; II. În dialog cu Romain Rolland; III. Scriitori români; IV. Diverși prieteni intimi și corespondenți necunoscuți.
Corespondența este un capitol de mare însemnătate în biografia lui Panait Istrati – oglindă fidelă a vieții unui artist format la școala Frumosului unit cu nevoia de dreptate socială. A spus-o dealtfel singur, într-o pagină autobiografică:, ; De când știu să citesc, Arta s-a mărturisit ochilor mei sub o înfățișare potrivită cu temperamentul meu și nădejdile unei cmeniri asuprite; era epică și slujea cauza dreptății (…) începem să fim oameni și artiști, atunci când suntem simțitori la întreaga suferință omenească, atunci când o exprimăm potrivit posibilităților noastre și ne străduim să înlăturăm răul pricinuit lumii de egoismul nostru. Arta este un război cu propria noastră imperfecțiune."
În paginile acestei corespondențe întâlnim un impresionant volum de informație autobiografică, inedită, care întregește perioade importante din viața lui Istrati; anii de vagabondaj, debutul ca scriitor de limbă franceză, ajutorul primit în corectarea manuscriselor din punct de vedere al gramaticii franceze, prietenia cu Romain Rolland (ceea ce i-a apropiat și separat în perioada anilor 1930— 1935), confesiuni și interesante aprecieri ale unor „voci” autorizate privind opera și gândirea scriitorului nostru. Sub acest aspect, corespondența lui Panait Istrati are valoare de document prețios pentru istoria literară.
Coloana vertebrală a acestei corespondențe este Prietenia. Pe care a definit-o simplu și sugestiv: „Doi ochi care te privesc și o inimă care bate la unison”. Comuniune de năzuinți, solidaritate și întrajutorare în momentele de grea cumpănă. A crezut cu sacrificiu de sine în acest „cel mai nobil sentiment uman”.
Toate prieteniile scriitoricești i-au fost aduse de operă. A avut ca interlocutori mari personalități ale scrisului european, cei care „vorbeau cu succes în numele conștiinței universale”. Dar și necunoscuți din acea mult slăvită „Sahară necuvântătoare”, care i se spovedeau și-i cereau un cuvânt de îmbărbătare, îngenuncheați de asprimea vieții de fiece zi.
A trăit marea euforie ori de câte ori întâlnea un confrate, sensibil să i se alăture luptei pentru alungarea urâtului din lume, nu nvmai cu vorta ci și cu fapta. Dar și cumplita suferință a eșecului, în fața vorbăriei frumes ticluite, care nu se voia implicată în fapte. A mărturisit-o, nu numai pe pagini de scrisori: „Nicăieri în Crient nu am fest atât de singur ca la Paris- Nimeni nu vrea să-și sacrifice tihna materială, să-și pună viața în jec. Artiștii, care ar fi trebui* să fie primii care să cobcare în stradă, s-o smulgă tristului ei destin, nu fac nimic. Ei își rumegă» tolăniți, bietele lor cuceriri.”
Romain Rolland a încercat să explice singurătatea scriitorului nostru, atribuind-o firii lui „mai mult de 4rei sferturi orientală”. Adevărul a fest însă altul și anume: abdicarea marilor conștiințe ale epocii, pe care le-a crezut în stare să pornească într-o luptă de stârpire a nelegiuirilor din lume. Înșelare amarnică, ce l-a hotărât să părăsească Cecidentul și să revină definitiv în patrie, în 1930.
Când Panait Istrati a strigat, în 1929: „Sunt un învins!”, explicând și de ce, frații lui de condei s-au desolidarizat public și s-au încolonat obedienți în tabăra lefegiilor calomniei. Iar Romain Rolland, cel altădată „au-dessus de la mêlée “, i-a dat lovitura de grație, complăcându-se într-o tăcere complice, abdicând de la ceea ce fusese și iubise cândva.
Faimoasa „trahison des cleres”, denunțată de Julien Benda în epocă, a fost și pentru Panait Istrati o cumplită lovitură morală, care i-a grăbit sfârșitul prematur.
Este bine să se știe – și corespondența o atestă cu prisosință – că doar trei scriitori europeni au întovărășit pașii scriitorului nostru, solidari cu mesajul operei sale, cu poziția socială a autorului ei. Ei sunt: olandezul A.-M. De Jong (care a fost asasinat de fasciști în timpul celui de-al doilea război mondial), suedezul Emst Bendz și grecul Nikos Kazantzakis care l-a personificat drept o „flacără” ce a luminat calea năpăstuiților de pretutindeni, în drumul spre izbăvirea de nedreptatea socială.
Acestora li s-au alăturat anonimii din gloata truditorilor pentru o pâine, care i-au populat spontan singurătatea, simțindu-l unul de-al lor, oferindu-i inima lor recunoscătoare. Exemplificăm cu un fragment din scrisoarea unui fost miner, bibliotecar în satul Flemalle-Haute: „Tu poți prea bine să nu ai habar de satul nostru mosan, afară de faptul că aici suntem cu duzinile cei care te iubim. Suntem mai mulți de o sută – mineri, fierari, sticlari, calici de toate soiurile – care ți-am sorbit cărțile și-ți cunoaștem întreaga operă… Află că suferim mult știindu-te atât de singur!”
Cineva de la noi a afirmat că Panait Istrati a fost bântuit toată viața de-o „foame de bani ce nu l-a părăsit niciodată pe marele povestitor”. Paginile corespondenței ne arată însă că nu s-a zbătut pentru sine. Ci pentru năpăstuiții care îi băteau la ușă sau pe care îi întâlnea în drumurile sale prin lume. S-a îndatorat la bănci, plătind dobânzi mari, neputându-și astupa urechile la geamătul celor căzuți în suferință.
I s-a mai reproșat că ar fi fost o fire nestatornică în prietenie. Și aici, corespondența stă mărturie că nu el a fost cel care a provocat ruptura; a bătut la ușa închisă și a întins o mână iertătoare chiar celor care l-au defăimat. Despre conjurația celor înhămați la carul calomniei, s-a rostit el însuși, într-o confesiune: „Desigur, am lovit și lovesc mereu în tagma fabricanților de artă. Dar eu lovesc cu inimă de om cald și fără ură permanentă. Izbesc și uit, ba chiar întind repede mâna către cel lovit prea tare sau pe nedrept. Ei mă lovesc rece și cu ură de moarte, în străinătate, aceiași oameni, aceeași ură. De la Romain Rolland și până la ultimul „rollandist „care m-a lovit după reîntoarcerea mea din Rusia, o ură vânjoasă mă urmărește. Această ură nu încetează nici azi, când se știe în Franța, în mod public, că sunt greu bolnav… Foștii prieteni nu mi-o iartă, deși le-am dat semne vizibile că nu-s om care clocesc în puful înăbușitor al urii.”
Pe parcursul publicării corespondenței, cititorul le va afla numele și împrejurările.
*
În paginile ce urmează, prezentăm corespondența lui Panait Istrati cu zece scriitori europeni și anume:
Dialog epistolar cu Jean Guéhenno, A.-M. De Jong și Nikos Kazantzakis. (Mulțumim doamnelor Annie Guéhenno, Eléni Kazantzakis și lui Mels de Jong, pentru sprijinul și încuviințarea dată.)
Scrisori către Emst Bendz, Jean-Richard Bloch, Georg Brandes, François Franzoni, Josué Jéhouda, Frédéric Lefèvre și Marcel Martinet.
Ca de obicei, însoțim și ediția de față cu o Addenda, unde cititorul și cercetătorul literar vor găsi informații complementare, aprecieri despre om și operă, din studiile apărute după moartea lui Panait Istrati, necunoscute la noi.
Referitor la reproducerea textelor franceze, menționăm următoarele:.
Am respectat ortografia franceză în vigoare, îndreptând tacit erori de distribuire a accentelor, cazuri de scriere fonetică în locul celei etimologice, punctuația. Am unificat regimul majusculelor conform normelor proprii ortografiei franceze.
Din punct de vedere morfologic, am operat intervenții minimale în situații de strângentă necesitate. De ex.: Istrati omite adesea pronumele adverbial en sau negația pas; când prezența lor era riguros necesară, au fost introduse între []; la fel, au fost introduse prepoziții omise: ex. Près Paris – près [de] Paris, sau alte vocabule indispensabile corectei interpretări a enunțului; ex.: j’ai entendu – j’ai entendu [dire]; pour dehors de Ricder – pour [en] dehors de [chez] Rieder.
— În unele situații de utilizare incorectă a articolului neliotărât de, i s-a substituit forma corectă, cu pronume hotărât, ex.: je préfère ne pas avoir de radio – le radio.
Am păstrat formulări care, deși incorecte morfologic sau sintactic, nu afectează înțelegerea textului:
— Prepoziții improprii unor construcții; ex. Le droit à faire pentru le droit de r**j;
— Forme adjectivale de asemenea improprii ca: de mieux pentru meilleur, vieux pt. Vieil;
— Greșeli de concordanță a timpurilor verbale;
— Formulări forțate sau calchiate după exprimarea românească; ex.: ça ne le regarde que ma signature (pt. Ce qui le regarde ce n’est que ^); qu’il serait salutaire; ne répondait ni à ma propre pensée; je ne me rends aucun compte;
— Toponimele și antroponimele au fost menținute în forma folosită de Istrati, cu variatele alternanțe;
— De asemenea, am păstrat utilizarea ad hoc a unor termeni; ex. Valute pt. Devises; j’ai les balles pt. J’ai les sous etc.
Omisiunile din text, ca și alte intervenții ale editorului au fost marcate prin [] sau (…) •
ALEXANDRU TALEX
I
DIALOG EPISTOLAR
EDITIONS RIEDER
EUROPE
REVUE MENSUELLE
Paris, le 18 octobre 1932
Cher Istrati
Je vous ai fait télégraphier l’autre jour. Nous sommes ici dans une grande tristesse.
Vous seriez gentil de m’envoyer d’urgence ce que vous avez écrit pour notre commun hommage à Robertfrance.
Merci.
Amitié, Guéhenno
[Traducere:]
EDITURA RIEDER EUROPE
REVISTĂ LUNARĂ
Paris, 18 octombrie 1932
Dragă Istrati,
V-am telegrafiat deunăzi. O mare tristețe ne-a doborât aici.
Ați fi amabil trimițându-mi de urgență ceea ce ați scris pentru omagiul nostru comun lui Robertfrance.
Mulțumesc.
Cu prietenie, Guéhenno
1 Jean Guéhenno (1890— 1978), scriitor umanist, eseist și critic literar, membru al Academiei Franceze, din 1961. Fiu de muncitori, autodidact, și-a preparat bacalaureatul și intrarea la Școala Normală superioară, mai apoi profesor universitar și inspector general onorific la Educația Națională. Intelectual angajat, a desfășurat o intensă activitate în presă și în Rezistența antifascistă. Opera sa literară numără douăzeci și șase de volume – alcătuită din studii critice, eseuri, filosofie, memorialistică, pledoarie neabătută pentru libertate și demnitate, pentru frăție internațională și pace.
Editura Graset-Fasquelle a tipărit în 1979 volumul Entre le passé et l’avenir (între trecui și viitor), texte publicate de Jean Guéhenno, între 1929—1935, alese de Annie Guéhenno și prezentate de Pascal Ory.
Corespondența dintre Panait Istrati și Jean Guéhenno se află în păstrarea familiilor respective.
Repere bibliogra fice:
Panait Istrati: Scrisori către Jean Guéhenno, în Manuscriptum, nr. 1—1981 (p. 158—172; prezentare și traducere de Alexandru Talex).
EDITIONS RIEDER EUROPE
REVUE MENSUELLE
Paris, 28 octobre 1932
Cher Istrati,
Je viens de corriger les épreuves de votre hommage à Robertfrance. Je vous avais demandé le droit de «corriger et d’arranger». Finalement, je n’en ai pas eu le coeur. Je publie le texte tel qu’il est, și sincère, și émou- vant. C’est le plus bel et le plus juste hommage à notre ami K A peine ai-je mis en ordre une ou deux phrases, un peu incertaines, quant à la langue. C’est tout ce que j’avais le droit à faire.
Ce que disent ces pages de votre propre santé m’inquiète. Donnez-moi de vos nouvelles, și vous le voulez bien. Je voudrais savoir que l’espoir vous est revenu, que vous allez mieux.
J’avais pour vous beaucoup d’estime. Me permettez-vous de vous dire, qu’après avoir lu ces pages, je me sens pour vous une plus vraie amitié? Je regrette bien fort, qu’au cours de vos voyages à Paris, je n’ai fait jamais que vous rencontrer et toujours rapidement.
J’ai envoyé le manuscrit de votre hommage à la femme de Robertfrance. Je suis sûr qu’il lui fera un très grand plaisir, qu’il lui sera une sorte de consolation.
Bon courage, cher Istrati. Je voudrais avoir de vous de meilleures nouvelles.
Croyez à mon amitié.
Guéhenno
9, rue des Lilas, Paris (XIX-e)
[Traducere:]
EDITURA RIEDER
EUROPE
REVISTĂ LUNARĂ
Paris, 28 octombrie 1932
Dragă Istrati,
Tocmai am terminat corectarea șpalturilor cu articolul vostru omagial despre Robert- france. Vă cerusem voie „să corectez și să aranjez textul”. Până la urmă, nu m-am îndurat. Public articolul așa cum este, atât de sincer, atât de tulburător. E cel mai frumos și mai îndreptățit omagiu adus prietenului nostru.1 Abia dacă am îndreptat una sau două fraze, puțin neclare din punct de vedere al limbii. E tot ce se cuvenea să fac.
Ceea ce spun aceste pagini despre sănătatea dumneavoastră mă neliniștește. Fiți bun și dați-mi vești despre dumneavoastră. Aș vrea să știu că v-a revenit speranța, că vă simțiți mai bine.
Aveam pentru dumneavoastră multă stimă. Îmi îngăduiți să vă spun, că după citirea acestor pagini, simt pentru dumneavoastră o prietenie adevărată? Regret din toată inima că, în timpul călătoriilor dumneavoastră la Paris, n-am făcut decât să vă întâlnesc, și totdeauna în mare grabă.
Am trimis nevestei lui Robertfrance manuscrisul cu omagiul dumneavoastră. Sunt sigur că-i va procura o mare plăcere, că îi va fi un fel de mângâiere.
Curaj, scumpe Istrati! Aș dori să am de la dumneavoastră vești mai bune.
Vă încredințez de prietenia mea.
Guéhenno
Strada Liliacului, nr. 9 Paris, (XIX)
1 Mon bon Robertfrance (Bunul meu Robertfrance) în Europe, Paris, 15 noiembrie 1932 {vezi și voi. Amintiri-Evocări-Confesiuni, Editura Miuerva, 1985, la pp. 279 – 282).
EDITIONS RIEDER EUROPE
REVUE MENSUELLE
Paris, le 29 novembre 1932
Cher Panaït Istrati,
On me communique vos lettres à propos du Bureau de placement 1 et je me sens pour vous un peu plus de sympathie encore. Și cela pouvait vous être agréable, je ferais volontiers selon mes forces, sur vos livres, le travail que notre ami Robertfrance faisait și bien. Vous savez que j’aurais beaucoup de joie à publier dans la revue 2 ce nouveau roman de vous.
Je vous souhaite de vous mieux porter et je vous prie de croire à ma bonne amitié.
Guéhenno
Tradu cere:]
EDITURA RIEDER EUROPE
REVISTĂ LUNARA.
Paris, 29 noiembrie 1932
Dragă Panait Istrati,
Mi se transmit scrisorile dumneavoastră, referitoare la Biroul de plasare *, și care mă fac să vă simpatizez și mai mult. Dacă asta ar putea să vă fie pe plac, aș face bucuros —potrivit puterilor mele – munca pe care prietenul nostru Robertfrance o presta atât de bine pe manuscrisele cărților dumneavoastră. Aflați că aș fi foarte bucuros să public în revistă acest nou roman al dumneavoastră.
Vă doresc să vă simțiți mai bine și vă rog să credeți în prietenia mea.
Guéhenno
1 Scrisori trimise la Rieder, în legătură cu corectarea manuscrisului, de o altă „mână franceză, prietenă “, în urma morții lui Jacques Robertfrance.
2 Biroul de plasare a apărut în două numere din revista Europe (15 februarie – 15 martie
1933).
Monastère Neamțz le 6 décembre ’32
Mon cher Guéhenno,
Je suis heureux de savoir que vous voulez vous charger de la correction de mon français, dans les livres que j’écrirai peut-être encore. Aussi, veuillez me dire ce que vous pensez du Bureau de placement et sachez bien que j’ignore les susceptibilités d’auteur. Nous parlerons de mes défauts franchement. Ça sera votre première preuve d’amitié pour moi.
Amicalement,
Fanait Istrati
Carte postale
[Traducere:]
Mănăstirea Neamț
6 decembrie ’32
Dragul meu Guéhenno,
Sunt fericit să aflu că dumneata te însărcinezi cu corectarea francezei mele, în cărțile pe care poate încă le voi mai scrie. Așa că fii bun și spune-mi ceea ce gândești despre Biroul de plasare și să nu uiți că susceptibilitățile de autor îmi sunt necunoscute. Vom discuta cu francheța despre lipsurile mele. Asta va fi prima dumitale dovadă de prietenie față de mine.
Cu prietenie,
Panait Istrati
Monastère Neamțz le 11 fevrier ’33
Mon cher Guéhenno,
Je reçois de Schneider une lettre et un relevé de mon compte d’où il résulte clairement que Rieder chancellent. Ils sont foutus!
C’est en vain que Robertfrance m’a convaincu de leur céder l’exclusivité de mon oeuvre, même posthume, dans l’espoir de m’assurer un minimum de quatre mille Fr. Par mois, quel que soit l’état de vente, pourvu que je livre un manuscrit annuellement.
Je leur livre presque deux manuscrits par an et ils me sortent des droits d’auteur qui sont ceux du temps de Oncle Angliei: deux mille Fr! Et encore! Le reste jusqu’à quatre mille, ils les considèrent «des avances importantes, consenties, vue ma situation». Et pour s’en dédommager, ils réclament de moi rien moins que… trois manuscrits nouveaux!
Comme, cette fois, je ne marcherai plus, il est certain qu’ils me couperont encore une fois mes mensualités, ainsi qu’ils l’ont déjà fait, sans crier gare, de janvier à juin 1931.
Seulement, voilà, à cette époque-là, j’ai pu venir à Paris et gueuler, menacer et rétablir la baraque, tandis que maintenant, incapable de quitter mon lit pour plus d’une heure, il ne me resterait qu’à me brûler la cervelle.
Aussi, je te prie de faire connaâtre cette ignominie des Rieder à Romain Rolland, avec qui je ne correspond plus depuis mars 1930 et à J. R. [ichard] Bloch, qui m’aime toujours un peu.
M’estimez-vous assez pour venir à mon secours?
Oh, cette fois, și je me lève, je veux être chien și je continue encore de rester dans cette boâte infame, qui a fait mon malheur!
Amicalement, votre
Panaït Istrati
Și tu as le manuscrit du Bureau de placement, je te prie de ne pas leur en livrer copie.
[T raducere:]
Mănăstirea Neamțului,
11 februarie *33
Dragul meu Guéhenno,
Primesc de la Schneider o scrisoare și un extras al contului meu, din care rezultă în mod Iar că Rieder se clatină. Sunt duși pe copcă!
Degeaba m-a convins Robertfrance să le cedez în exclusivitate opera mea, chiar și postumă, în speranța că-mi vor asigura un minimum lunar de patru mii de franci, oricare ar fi situația vânzării, cu condiția să le dau un manuscris pe an.
Le dau aproape două manuscrise anual, iar ei îmi calculează drepturi de autor ca în perioada Moș Anghel, adică două mii de franci! Mai mult! Restul, până la patru mii, îl consideră „avansuri importante, acordate dată fiind situația mea”. Și, ca să nu fie în pagubă, îmi pretind nici mai mult, nici mai puțin decât… Trei manuscrise noi!
Cum de data aceasta nu voi mai ceda, cu siguranță că îmi vor tăia încă o dată drepturile bănești lunare, așa cum au mai făcut-o, pe neașteptate, din ianuarie până în iunie 1931.
Numai că, pe atunci am putut veni la Paris și am răcnit, am amenințat și am restabilit situația – în timp ce acum, incapabil să-mi părăsesc patul mai mult de-o oră, nu mi-ar rămâne decât să-mi zbor creierii.
Așa că te rog să-l încunoștiințezi, de mârșăvia celor de la Rieder, pe Romain Rolland, cu care nu mai corespondez din martie 1930, ca și pe Jean-R. [ichard] Bloch, care încă mai ține puțin la mine.
Mă prețuiești oare într-atât încât să-mi vii în ajutor?
Oh, de data asta, dacă izbutesc să mă pun pe picioare, să fiu al dracului dacă mai rămân în dugheana asta păcătoasă, care m-a nenorocit.
Prietenește, al dumitale
Dacă ai manuscrisul Biroului de plasare, te rog să nu le dai lor vreo copie.
Mon adresse:
Sanatoriul Filaret, Bucarest Bucarest, le 7 mars ’33
Mon cher Guéhenno,
Depuis le 25 fév [rier], je suis ici. C’est un sana-hôpital de l’État, où on ne peut que mourir. Heureusement, les docteurs me connaissent depuis vingt-cinq ans et ils font leur possible. J’ai quitté Neamțu parce que ma bicoque monacale avait pris feu, j’ai failli brûler en pleine nuit. Ce bouleversement m’a valu une rechute des hémoptisies et une bronchite. En ce moment, je ne suis pas certain que je la mènerai jusqu’à Pâques. Enfin, c’est égal. Je voudrais seulement te prier ici, și je meurs, de faire à Rieder accorder à ma femme une petite pension, 1 pendant une année. C’est une toute jeune „dont j’ai fait interrompre les études (physique et chimie). Elle les finira l’été et l’automne prochain et obtiendra un service à l’Etat. Je ne lui laisse pas un sou, même pas l’argent pour mon enterrement. Des dettes, oui.
J’ai dit à Bloch et le répète à toi: je demande pardon à Romain Rolland pour l’avoir fâché, mais il a pu voir que je suis resté et que je meurs honnête homme. Je ne suis pas le «vendu», décrété par ses amis d’aujourd’hui. Je fais encore honneur à sa préface d’il y a dix ans. Et je n’ai jamais cessé de l’aimer. Mais je pense qu’il est inutile que je lui écrive, comme tu me dis. Non. Tout est fini. Toutes les choses meurent. (A propos, fais-moi vite envoyer son dernier livre Y Annonciatrice. C’est le seul de lui qué j’ignore.)
Oh, oui!, R [omain] R [olland] n’a pas été pour moi une petite affaire. Je te quitte. J’ai tant de choses à te dire, mais on me défend d’écrire. Fraternellement, ton
Panaït Istrati
Traducere:]
Adresa mea: Sanatoriul Filaret București
București, 7 martie ’33
Dragul meu Guéhenno,
Mă aflu aici de la 25 febrfuarie]. E un sanatoriu-spital de stat, unde nu se poate decât muri. Din fericire, doctorii mă cunosc de douăzeci și cinci de ani și fac tot ce le stă în putință. Am părăsit Mânăstirea Neamț, deoarece chilia mea monahală luase foc și era cât pe-aci să ard în toiul nopții. Această agitație mi-a provocat revenirea hemoptiziilor și o bronșită. În momentul de față nu sunt sigur că o voi duce până la Paști. În definitiv, mi-e tot una! Aș vrea numai să te rog să aranjezi, dacă mor, ca Rieder să acorde o mică pensie nevestei mele, 1 timp de un an. E o ființă tânără, căreia i-am întrerupt studiile (fizico-chimice). Le va termina în vara și toamna viitoare și va obține o slujbă la stat. Nu-i las niciun ban, nici măcar gologanii pentru înmormântare. Datorii, da!
I-am spus lui Bloch și ți-o repet și ție: îi cer iertare lui Romain Rolland pentru că l-am supărat, dar el a putut să vadă că am rămas și mor un om cinstit. Nu sunt „vândutul “, decre- tat de prietenii lui de astăzi. Onorez încă prefața lui, de-acum zece ani. Și nu am încetat să-l iubesc. Dar cred că-i inutil să-i scriu, așa cum mă îndemni tu. Nu! Totul s-a sfârșit. Toate mor. (Apropo, trimite-mi repede ultima sa carte VAnnonciatrice [Vestitoarea]. E singura pe care nu o cunosc).
O, da! Rfomain] R [olland] n-a fost pentru mine o întâmplare oarecare.
Te părăsesc. Am atâtea să-ți spun, dar mi se interzice să scriu.
Frățește, al tău
Panait Istrati
1 Dorință nerealizată, Editura Rieder dând faliment la puțin timp după moartea scriitorului brăilean.
Bucarest, le 5 avril ’33 Sanatorium Filaret
Mon cher Guéhenno,
Je te prie de me faire savoir și la Maison entend me payer la publication dans Europe du Bureau de placement. Revue de Paris m’a payé six mille franes pour La Maison Thüringer. Je serai heureux de recevoir quatre mille, de Europe, pour le Bureau [de placement.] Et surtout de les recevoir le plus tôt possible.
Les médecins ne veulent plus que ma femme, jeune et anémique, habite la même chambre que moi. Je dois donc la faire loger en ville. Et comme elle a une mère et une grande-mère qui vivent de notre aide, je dois leur louer un petit appartement, faire venir mon bric-à-brac de Braïla et le compléter d’un tas de choses qui me manquent. Car vers la fin de ce mois je serai obligé de quitter cet hôpital: les mouches m’y dévoreraient. J’irai me jeter dans un lit, chez moi.
J’ai donc grand besoin d’un peu d’argent supplémentaire, ma mensualité me suffisant péniblement pour faire le tour du mois, mes mois trop chargés.
C’est dix mille, au bas mot, qu’il me faudrait pour cet aménagement, mais d’où les prendre? Aussi, je te prie de me dire și je peux compter au moins sur ce que Europe voudra bien me donner, pour Le Bureau [de placement].
Și c’est oui, qu’on veuille bien virer l’argent à un vieux compte mort que j’ai au Crédit Lyonnais, agence AF, Avenue Niel (Ternes). Delà, j’aurais l’argent quand je voudrais, en émettant ici un chèque.
Ne voudrait-on pas m’envoyer encore cinq exemplaires de la Maison Thüringer? J’en ai déjà prié Martinet, mais rien n’arrive.
Fraternellement, à toi
Panaït Istrati
[T raducere:] București, 5 aprilie ’33
Sanatoriul Filarei
Dragul meu Guéhenno,
Te rog să-mi comunici dacă editura Rieder înțelege să-mi plătească sau nu publicarea Biroului de plasare, în Europe. Revue de Paris mi-a plătit șase mii de franci pentru Casa Thüringer. Aș fi fericit să primesc patru mii, de la Europe, pentru Biroul de plasare. Și mai ales, să-i primesc cât mai repede posibil.
Medicii nu mai vor ca nevastă-mea, tânără și anemică, să locuiască în aceeași cameră cu mine. Trebuie deci să-i aranjez o locuință în oraș. Și cum ea are o mamă și o bunică, care trăiesc din ajutorul nostru, trebuie să le închiriez un mic apartament, să-mi aduc bulendrele de la Brăila și să le completez cu o mulțime de lucruri care lipsesc. Căci, la sfârșitul lunii, voi fi nevoit să părăsesc acest spital: aci muștele m-ar devora. Mă voi duce să mă trântesc într-un pat, la mine acasă.
Am, deci, mare nevoie de ceva bani, suplimentar, ceea ce primesc de la editură abia ajungându-mi s-o scot la capăt lună de lună – lunile mele atât de împovărate.
Mi-ar trebui pe puțin zece mii de franci pentru aranjarea locuinței; dar de unde să-i iau? De aceea, te rog să-mi spui dacă pot conta măcar pe ceea ce Europe ar binevoi să-mi dea pentru Biroul de plasare.
Dacă-i da, să binevoiască a vira acești bani, la un vechi cont-mort, pe care îl am la Crédit Lyonnais, agenția AF, Avenue Niel (Ternes). De-acolo, aș avea banii când aș dori-o, emi- țând de-aici un cec.
Nu s-ar putea să mi se trimită încă cinci exemplare din Casa Thüringer? L-am rugat pentru asta pe Martinet, dar nu-mi sosește nimic.
Frățește, al tău
Panait Istrati
LES EDITIONS RIEDER EUROPE
REVUE MENSUELLE
Paris, le 16 mai 1933
Cher Istrati,
Je n’ai pas répondu à votre dernière lettre. Pardonnez-moi. Je viens de vivre des terribles jours. Ma femme est morte, il y a trois semaines, à Mon- tolieu, dans son village. C’était une admirable fille et nous ne savions vivre qu’ensemble.
À mon retour ici, j’ai parlé aux administrateurs de la maison de votre lettre. Ils m’ont dit être en correspondance avec vous à ce sujet.
Rolland, dans une lettre qu’il m’a adressée, il y a quelques jours, se plaignait de n’avoir pas de vous des nouvelles. II me dit, vous avoir écrit il y a -quelque temps et il espère que vous avez bien reçu sa lettre 1.
Que devenez-vous? Comment allez-vous?
À vous ou à toi (je ne sais plus), fraternellement
Guéhenno
[Traducere:]
EDITURA RIEDER EUROPE
REVISTĂ LUNARĂ
Paris, 16 mai 1933
Dragă Istrati,
N-am răspuns la ultima dumitale scrisoare. Iartă-mă. Trăiesc zile îngrozitoare. Mi-a murit nevasta, acum trei săptămâni, la Montolieu, în satul ei. Era o fată admirabilă și eram nedes- părțiți.
La înapoierea aci, am vorbit cu administratorii editurii referitor la scrisoarea dumitale. Mi-au spus că se află în corespondență cu dumneata în această privință.
Într-o scrisoare pe care mi-a trimis-o acum câteva zile, Rolland se plângea că nu are vești de la dumneata. El îmi spune că ți-a scris acum câtăva vreme și speră că ai și primit scrisoarea sa l.
Ce se întâmplă cu dumneata? Ce mai faci?
Dumitale sau ție (nu mai știu cum), cu frăție
Guéhenno
1 Această scrisoare a rămas fără urmări.
Adresse définitive: str. Popa Savu, no. 33
București, le 5 juin *33
Mon cher Guéhenno,
Je reçois aujourd*hui ta lettre du… 16 mai (?!), adressée à Braïla (pourquoi à Braïla? Ne sais-tu pas que depuis une année que je suis au lit, j’ai passé tout ce temps entre le monastère Neamtz et l’hôpital de Filaret? D’ailleurs, je n’ai plus ma maisonnette de Braïla. Mon ami, l’anarchiste Constan- tinescu, sur le terrain duquel j’avais bâti ma bicoque, m’en a chassé, ou plutôt il en a chassé ma femme 1. II n’aimait pas celle-ci, il adorait la Suissesse, la précédente et me conseillait de l’attendre jusqu’à la fin de mes jours. Et j’ai dû partir également, dès le printemps 1932. J’ai perdu ainsi un gâte qui me coûtait cinquante mille Fr. Fr. Et dont les créanciers me poursuivent encore, tout comme pour la ferme que j’avais aménagée chez l’oncle Dimi, à Baldovinesti, qui m’a coûté vingt-cinq mille Fr. Et d’où j’ai été mis à la porte par mes cousins-cousines, qui ne voulaient pas élever des pores et s’appeler «porchers». Ceux-là disaient: «Comment élever des pores, quand – cousins de Panaït Istrati – nous pourrions contracter des mariages magnifiques! i> Pour se débarasser de moi, ils ont trouvé un moyen bien simple: ils ont raconté partout, dans le village, des détails de la merveilleuse saignée opérée dans l’U.R.S.S., qu’ils savaient de ma propre bouche. La gendarmerie s’en est émue. J’ai failli être ligoté et expédié à Braïla comme «insoumis» et bolchévik. Mais avec l’anarchiste, ça a été bien plus joli: non content d’avoir ma maison, il a voulu, il y a trois semaines, garder même mes meubles, livres et manuscrits, disant qu’il pensait en faire «un musée Panaït Istrati».
— Cependant que moi, ici, je ne savais pas quoi mettre dans mes trois pièces où devaient vivre cinq personnes et que des médecins-amis de T Institut Cantacuzène se cotisaient entre eux pour m’acheter le strict nécessaire. Ah, non! Ce qui m’arrive, à moi, ne peut arriver à personne d’autre).
Donc, ta femme este morte. Et je t’embêtais avec mes malheurs, cependant que tu luttais avec les tiens. Excuse-moi. Je n’en savais rien. C’est ainsi: que nous le criions sur le toit ou que nous le passions sous silence, nous souffrons et nous mourons seuls. Je sais cela depuis longtemps.
Ces derniers mois, plus que jamais, j’en ai fait la triste expérience. Non seulement en ce qui concerne ma maladie et ma détresse matérielle, mais aussi pour ce qui est de mon esprit d’indépendance. Tu as peut-être entendu (toute la presse française en a parlé, après le 27 mai), j’ai failli, pour la seconde fois, en trois ans, être assommé par nos fascistes: en janvier 1931, quand, à Jassy, il a fallu sortir l’armée pour que je puisse parler en public (fascistes et communistes me huaient alors en choeur) 2; le samedi 27 mai dernier, quand allant signer des exemplaires dans une librairie d’ici3, des hitlériens ont envahi le magasin et m’ont sommé de sortir. Je les ai fait sortir, eux, en tirant mon revolver. II n’y a eu aucun «romancier Pétresco» qui soit venu à mon secours, ainsi qu’il a été écrit dans toute la presse. J’ai été seul, avec ma femme et mon médecin. Aucun journal bucarestois n’a soufflé mot. (Un détail: nous avons eu, du 20 au 27 mai, «La Semaine du Livre» quand, la mascarade officielle mise à part, un public moyen, très chaud, très intéressant, m’a obligé de sortir moi-même de mon lit et d’aller signer des livres, qui depuis longtemps, ne me rapportent plus rien.)
Și tu veux me faire un plaisir (et même dans le but de combattre notre fascisme) parle de cet événement dans Europe, ne fut-ce que quelques mots. Relève le fait que nous vivons depuis six mois, à Bucarest et dans cinq autres départements, sous le régime de l’état de siège, décrété par le parlement et le gouvernement national-tsaraniste qui, durant dix années d’opposition, avait hurlé contre les libéraux qui gouvernaient également au moyen de l’état de siège. Mais ce régime exceptionnel ne vise que les communistes, ou plutôt des pauvres diables comme ces mille ouvriers affamés des Ateliers des chemins de fer de Bucarest qui, au début de cette année, se mettant en grève; on en a mitraillé (à la mitrailleuse) deux cents environ, on en a arrêté huit cents et on a déclaré «sept morts et vingt blessés», tandis qu’on transportait les cadavres avec les camions, pour les incinérer pendant la nuit et déclarer ensuite aux familles que «les autres se sont enfuis en Russie», comme și Bucarest était sis sur le Dniestr.
Un détail: les hitlériens affichent chemises brunes, svastica et assomment les gens à leur aise. Très rarement, une arrestation de quelques heures. Et s’ils menacent la ville et les autorités même, poignard et revolver au poing, comme à Sibiu et à Czernovitz, il y a un mois, on les condamne à… quinze [jours] ou un mois de prison avec surcis!
Je te prie de parler aussi dans Europe (și tu ne l’as déjà fait) pour ce pauvre Victor Serge, dont tu es au courant. Ah, comme c’est triste d’entendre R [omain] R [olland] dire, dans l’interview de YHumafnité] du 26 mai «qu’il écarte avec mépris cette
«Histoire montée» par moi! Cependant que le pauvre diable est en prison depuis le 8 mars, ainsi que sa belle-soeur, que sa femme est folle et que, enfant et beaux-parents, sont dans la rue! «Histoire montée» par moi, n’est-ce pas, chers adhérents sans conditions à «l’oeuvre socialiste» des Soviets? Ah, pourquoi ne suis-je pas mort, il y a douze ans, ne plus connaâtre Rolland, ni la Russie et ne plus être l’écrivain que je suis malgré moi.
Je te prie de dire cela à notre grand ami, que j’aime toujours et que je n’ai pas à juger, auquel j’ai vendu la liberté, rompant avec lui, en mars 1930, exprès pour lui prouver que je sais aimer un ami en silence, même s il veut aller contre mes idées et sentiments (qui étaient jadis les siens). Dislui encore que je suis ému en t’entendant me dire qu’il m’a écrit, 5 il y a quelque temps, mais que je n’ai pas eu le bonheur de recevoir sa lettre et que je lui serais infiniment reconnaissant s’il voulait se donner la peine de me répéter (recommandée, ma correspondance est lue et souvent confisquée) ce qu’il me disait dans cette lettre perdue, que je n aurais jamais laissée sans réponse, tu le penses bien!
Oui, qu’il me prouve qu’il ne me hait pas. Et qu’il m’écrive une seule fois encore. 5 Car ma maladie avance toujours, compliquée d’une hypertrophie du coeur qui me cloue au lit et qui m’empêche de travailler. (Cette lettre, c’est avec trente-huit degrés de fièvre que je l’écris.)
Je voudrais également qu’il soit, à côté de toi, mon arbitre dans ce conflit entre mes éditeurs assassins et moi, qui veulent m’affamer et qui me tuent maintenant avec leurs interprétations criminelles d’un contrat que j’ai signé, les yeux fermés, sans trop regarder au sens de sa lettre, sachant que Robertfrance jamais ne serait injuste avec moi.
Cependant, ce contrat est simple, și l’on veut être honnête. Voilà:
Autrefois mes contrats disaient: tu me donneras six, sept ou dix livres et je te payerai ce qu’il y aura, mais tu es libre, après avoir donné ces livres, d’aller tenter améliorer ton sort ailleurs.
Un jour Robertfrance me dit: «Ecoute, donne-nous Vexclusivité totale, actuelle et posthume et nous t’assurerons un minimum de quatre mille Fr. Par mois, contre un volume par an, que tu nous livrerais. Et și tu nous donnes plus nous te payerons plus.»
Eh bien, j’ai donné plus et, un moment, ils m’ont payé plus (un court moment et un pauvre plus, pour trois ou quatre livres que je leur ai donné en sus de ce que j’étais obligé). Puis, brusquement, de janvier à juin 1931, Robertfrance vivant, ils ne me paient plus un sou, sans même avoir l’honnêteté de me prévenir. Cela, je l’ai pardonné à Robertfrance, mais je ne l’oublierai jamais.
Je suis venu à Paris en m’endettant jusqu’au cou, en juin 1931. Et alors Rob [ertfrance] me repêche (je voulais rompre le contrat) et me fait céder quatre vol [umes] en trois ans, pour les mêmes quatre mille, jusqu’en juillet 1934. Actuellement, deux vol [umes] sont livrés et le troisième, Méditerranée, le sera dans un mois et le dernier en janvier prochain.
Mais voilà qu’ils ne vendent pas pour mes quatre mille Fr. Et, à nouveau comme par le passé, ils me parlent d’un «compte débiteur» qui monte à quatre-vingt mille Fr! Pensez, ils m’écrivent eux-mêmes qu’on me devait à ce jour quatre-vingt treize mille Fr., mais que de cette somme, je leur dois quatre-vingt mille Fr. Parce qu’ils n’ont vendu que pour treize mille Fr. Eh bien, je pense que cela les regarde, nom de Dieu, ou alors qu’ils me permettent de partir AVEC TOUS MES LIVRES, édités chez eux et je saurai trouver du pain ailleurs. Mais, jamais, jamais ne reconnaâtrai cette dette, ni ne voudrai qu’elle pèse sur mon avenir et m’empêche d’aspirer, ma vie durant, à plus de quatre mille Fr. Par mois. Non, non! Et je suis prêt, au besoin, de crier cette injustice sur des affiches collés sur les murs de Paris.
Puis, ils ne m’ont pas payé un sou pour la publication du Bureau de placement, dans Europe. Ils ont passé mon dû (combien?) dans mon compte débiteur. Ah, non! Je veux mon argent! Je suis un invalide, j’ai cinq bouches à nourir, un oncle infirme (mon vieil oncle Dimi), j’ai des hommes intéressants à aider de mon argent et je veux cet argent. Ou, și non, la liberté! Rompons le contrat!
Ils ont trouvé le même moyen de me voler sur ce que je gagne ailleurs. Ils m’ont pris 30% sur les six mille Fr. Que j’ai pris de la Revue de Paris pour La Maison Thüringer. Ils appelent cela gérer mon oeuvre! La régir/– Oui, la régir et prendre du 30%, mais lorsque ce sont eux qui découvrent le client, la revue, l’édition de luxe ou le cinéma.
Ami Guéhenno, je te prie, ainsi que R [omain] R [olland], de bien vouloir intervenir vite et régler cela. Je suis à bout de patience!
Amicalement à toi et à R. [omain] R. [olland]
[Traducere:]
A dresă definitivă: str. Popa Savu, nr. 33
București, 5 iunie ’33
Dragul meu Guéhenno,
Primesc astăzi scrisoarea ta din… 16 mai (?!), adresată la Brăila (de ce la Brăila? Nu știi că de un an, de când sunt la pat, mi-am petrecut tot acest timp între Mânăstirea Neamț și Spitalul Filaret? De altfel, nici nu mai am căsuța de la Brăila. Prietenul meu, anarhistul Constantinescu, pe terenul căruia mi-am clădit căsuța, m-a alungat sau mai degrabă mi-a alungat nevasta.1 El n-o iubea pe aceasta, ci o adora pe elvețiancă – pe cea dinainte – și mă sfătuia s-o aștept până la sfârșitul zilelor, mele. Și a trebuit să plec, de asemenea, și eu, în primăvara lui 1932. Am pierdut astfel un adăpost care mă costase cincizeci de mii de franci francezi și ale cărui polițe încă mă urmăresc, ca și pentru ferma pe care o înjghebasem la moș Dumitru, la Baldovinești, care m-a costat douăzeci și cinci de mii de franci și de unde am fost alungat de verii și verișoarele mele, care nu vroiau să crească porci și să fie numiți „porcari”. Aceștia spuneau: „Cum să creștem porci, când – fiind veri cu Panait Istrati – am putea încheia căsătorii strălucite!” Ca să scape de mine, au găsit un mijloc foarte simplu: au povestit peste tot, în sat, amănunte despre nemaipomenita baie de sânge săvârșită în U.R.S.S., pe care le aflaseră chiar din gura mea. Jandarmeria și-a pierdut cumpătul. Cât pe-aci să fiu legat fedeleș și expediat la Brăila, ca „nesupus” și bolșevic. Dar, cu anarhistul a fost și mai nostim: nu se mulțumise să aibă doar căsuța mea; a vrut – acum trei săptămâni – să pună mâna până și pe mobilele, cărțile și manuscrisele mele, pretinzând că vrea să facă un „muzeu Panait Istrati”, în timp ce eu, aci, nu știam ce să pun în cele trei camere, în care trebuiau să trăiască cinci persoane și medici-prieteni de la Institutul Cantacuzino puneau mână de la mână, ca să-mi cumpere strictul necesar. Ah, nu! Numai mie mi se poate întâmpla așa ceva).
Așadar, soția ta a murit. Și eu te băteam la cap cu nenorocirile mele, în timp ce tu te luptai cu ale tale. Iartă-mă. Nu știam nimic. Asta e: fie că ne strigăm durerea de pe acoperiș fie că o îndurăm în tăcere, suferim și murim singuri. Știu acest lucru de multă vreme. Mai mult ca niciodată, în lunile din urmă, am trăit această tristă experiență. Nu numai în ce privește boala și mizeria mea materială, ci și referitor la spiritul meu de independență. Ai auzit, poate (toată presa franceză a vorbit după 27 mai despre acest lucru), că era cât pe-aci să fiu omorât, pentru a doua oară în trei ani, de fasciștii de la noi: la Iași, în ianuarie 1931, când a trebuit să scoată armata, pentru ca să pot vorbi în public (fasciști și comuniști mă huiduiau în cor) 2; sâmbătă 27 mai, ducându-mă să semnez exemplare într-o librărie de-aici3, hitleriștii au năvălit înăuntru și m-au somat să plec. Am scos revolverul și i-am făcut să plece ei. N-a fost niciun „romancier Petrescu” care mi-ar fi venit în ajutor, așa cum au scris toate ziarele. Am fost singur, cu nevasta și doctorul meu. Niciun ziar bucureștean n-a suflat un cuvânt. (Un amănunt: de la 20 la 27 mai, se organizase „Săptămâna cărții “, când, exceptând mascarada oficială, un public de mijloc, foarte cald, foarte interesant, m-a silit să-mi părăsesc patul și să merg să semnez cărți, care de multă vreme nu-mi mai aduc niciun venit.)
Dacă vrei să-mi faci o plăcere (și chiar în scopul combaterii fascismului de la noi), vorbește despre acest eveniment în Europe, fie și numai câteva cuvinte. Scoate în evidență faptul că de șase luni trăim, la București și în alte cinci județe, sub stare de asediu, decretată de parlament și de guvernul național-țărănesc care, în cei zece ani de opoziție, a tunat și fulgerat împotriva liberalilor care și ei guvernau tot cu starea de asediu. Dar acest regim excepțional nu vizează decât pe comuniști sau, mai degrabă, pe sărmanii amărâți, cum sunt miile de muncitori înfometați de la Atelierele Căilor Ferate din București, care, declarând grevă la începutul acestui an, au fost secerați (cu mitraliera) circa două sute și arestați alți opt sute, declarându-se doar șapte morți și douăzeci răniți, în timp ce cadavrele erau transportate noaptea cu camioanele, spre a fi incinerate, spunându-se apoi familiilor că „au fugit în Rusia”, ca și când Bucureștiul s-ar afla așezat pe Nistru.
Un amănunt: hitleriștii arborează cămăși brune, zvastica și doboară oamenii după bunul lor plac. Foarte rar, câte o arestare de câteva ore. Și pentru că terorizează orașul și chiar autoritățile, cu pumnalul și revolverul în mână – cum a fost cazul, acum o lună la Sibiu și Cernăuți – îi condamnă la cincisprezece (zile) sau o lună, cu suspendare de pedeapsă!
Te mai rog să vorbești în Europe (dacă n-ai făcut-o până acum) în sprijinul bietului Victor Serge, a cărui situație o cunoști. Ah! Cât este de trist să-l aud pe R [omain] R [olland] spunând, în interviul din L’Humafnité], din 26 mai, că „el dă la o parte cu dispreț această «poveste Serge», pusă la cale (?!) de Panait Istrati, împotriva U.R.S.S. Și devenită mașinație a tuturor contrarevoluționarilor.” 4
„Poveste pusă la cale” de mine! În acest timp, nenorocitul se află la închisoare, de la 8 martie, ca și cumnata lui, nevasta i-a înnebunit, iar copilul și socrii sunt în stradă! „Poveste pusă la cale” de mine, nu-i așa, dragi partizani fără condiții la „opera socialistă” a Sovietelor? Ah, de ce n-am murit acum doisprezece ani, ca să nu-l mai cunosc pe Rolland, nici Rusia și să nu mai fiu scriitorul care sunt fără voia mea.
Te rog să-i spui toate acestea marelui nostru prieten, pe care încă îl iubesc și pe care nu e treaba mea să-l judec, căruia i-am redat libertatea, rupând cu dinsul în martie 1930, anume ca să-i dovedesc că știu iubi în tăcere un prieten, chiar dacă el ține să fie împotriva ideilor și sentimentelor mele (altădată și ale lui). Mai spune-i că am fost mișcat când mi-ai comunicat că mi-a scris acum câtăva vreme, dar că n-am avut fericirea să primesc scrisoarea lui și că i-aș fi infinit recunoscător dacă ar vrea să-și dea osteneala să repete ceea ce-mi spunea în acea scrisoare pierdută, pe care n-aș fi lăsat-o niciodată fără răspuns, cum ți-o închipui și tu! (Să-mi scrie recomandat, deoarece corespondența mea este citită și adesea confiscată.)
Da! Să-mi dea dovadă că nu mă urăște. Și să-mi mai scrie măcar o singură dată.5 Căci boala mea înaintează neîncetat, complicată cu o hipertrofie a inimii, care mă țintuiește la pat și mă împiedică să lucrez. (îți scriu aceste rânduri, cu treizeci și opt de grade febră.)
Aș vrea, de asemenea, ca el să fie arbitrul meu, alături de tine, în acest conflict cu ai mei editori-asasini, care vor să mă înfometeze și mă omoară acum cu interpretările lor criminale ale unui contract pe care l-am semnat cu ochii închiși, fără a-l purica, știind că Robert- france n-ar fi putut să fie niciodată nedrept cu mine.
Totuși, acest contract este simplu, pentru cine vrea să fie cinstit. Iată:
Altădată, contractele mele sunau: tu îmi vei da șase-opt sau zece cărți, iar eu îți vo plăti atâta cât valorează ele; ești liber însă, după ce ai dat aceste cărți, să încerci a-ți ameliora soarta în altă parte.
Într-o zi, Robertfrance îmi spuse: „Ascultă, cedează-ne opera ta în exclusivitate totală actuală și postumă și noi îți vom asigura un minimum de patru mii de franci pe lună, în schimbul unui volum pe care ni-l vei da anual. Și dacă ne dai mai mult, îți vom plăti mai mult/’
Ei bine, am dat mai mult și, un timp, m-au plătit mai mult (un scurt timp și un biet mai mult, pentru trei sau patru cărți pe care le-am dat în plus peste ce eram obligat). Apoi, brusc, din ianuarie până în iunie 1931, nu-mi mai plătesc niciun ban, neavând măcar cinstea de-a mă preveni, deși Robertfrance era în viață. Acest gest i l-am iertat lui Robertfrance, însă nu-l voi uita în veci.
În iunie 1931, am venit la Paris, îndatorându-mă până-n gât. Și atunci Rob [ertfrance] mă pescuiește din nou (voiam să rup contractul) și mă convinge să le cedez patru vol [ume], în trei ani, pentru aceiași patru mii de franci, până în iulie 1934. Actualmente, două vol [ume] sunt predate și al treilea, în lumea Mediteranei, va urma peste o lună, iar ultimul în ianuarie viitor.6
Dar, iată că ei nu fac vânzare pentru cei patru mii de franci ai mei și din nou, ca și-n trecut, îmi vorbesc de un „cont debitor”, care urcă la optzeci de mii de franci! închipuiește-ți: îmi scriu ei înșiși că-mi datorau până acum nouăzeci și trei de mii de franci, dar că din această sumă optzeci de mii de franci le datorez eu lor, fiindcă n-au făcut vânzare decât de treisprezece mii de franci. Ei bine, pentru numele lui Dumnezeu, cred că asta îi privește sau, atunci, să-mi dea voie să plec cu TOATE CĂRȚILE MELE, editate la ei și voi ști să găsesc o bucată de pâine în altă parte. Dar niciodată, niciodată nu voi recunoaște această datorie și nici nu voi accepta ca ea să apese asupra viitorului meu, împiedicându-mă să aspir, cât mai am de trăit, la mai mult de patru mii de franci lunar. Nu, nu! Sunt gata, la nevoie, să strig această nedreptate pe afișe lipite pe zidurile Parisului.
Apoi, ei nu mi-au plătit niciun ba7i pentru publicarea Biroului de plasare în Europe. Au trecut ce mi se cuvenea (cât?), în contul meu debitor. Ei bine, nu! îmi reclam banii mei! Sunt un invalid, am cinci guri de hrănit, un unchi infirm (bătrânul meu moș Dumitru), am de ajutat cu banii mei oameni care merită și deci vreau acești bani. Sau, dacă nu se poate, libertatea! Rupem contractul!
Au găsit același mijloc să mă fure și din ceea ce câștig în altă parte. Au luat 30% din cei șase mii de franci pe care i-am primit de la Revue de Paris, pentru Casa Thüringer. Ei numesc asta: a gira opera mea! Administrarea ei! Da, s-o administreze și să ia 30%, dar numai atunci când sunt ei cei care descoperă clientul, revista, ediția de lux sau ecranizarea.
Prietene Guéhenno, te rog pe tine, ca și pe R [omain] R [olland], să binevoiți a interveni repede și a pune la punct situația asta. Sunt la capătul răbdării.
Cu prietenie, ție și lui R [omain] R [olland],
Panait Istrati
Recomandată
1 Margareta Izescu, cu care se căsătorise (18 aprilie 1932).
2 Un grup de scriitori ieșeni, în frunte cu Mihail Sadoveanu, organizează un „Festival literar”, în onoarea lui Panait Istrati. Programat pentru 11 ianuarie 1931, se ține la 18 ianuarie 1931, din cauza manifestațiilor huliganice în piața cinematografului „Trianon”.
3 Cu ocazia „Săptămânii cărții”, Panait Istrati a fost invitat să dea autografe la librăria „Alcalay”, în plin centrul Bucureștiului. Cu revolverul în mână, Panait Istrati i-a pus pe fugă pe huligani. Afirmația că a fost apărat de Cezar Petrescu apăruse în presa străină, necorespun- zând adevărului.
4 La protestul lui Romain Rolland, că n-a rostit pasajul incriminat, VHumanité a publicat dezmințirea în numărul din 8 iunie 1933.
5 în scrisoarea datată 8 septembrie 1933, Romain Rolland îl informează, între altele: „Ți-am scris, acum câteva luni, la Mănăstirea Neamț; și dacă scrisoarea mea nu ți-a fost dată, fă reclamație la călugării «dumitale». Mai mult: am scris de câteva ori la Rieder, ca să-ți apăr interesele.” în aceeași scrisoare, privitor la interviul din L’Humanité, despre Victor Serge precizează: „din greșeală ați fost implicat; le-am scris, și rectificarea acestei erori a fost publicată.”
6 în lumea Mediteranei are două volume: Răsărit de soare și Apus de soare, care a apărut post mortem.
gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati