Sotir

Sotir de Panait Istrati

Trenul se opri în gara Constanța, pe la prânz. Adrian scoborî, îmboborojindu-și urechile cu gulerul paltonului. Afară, viscol cumplit. Mari și vijelioase strămutări de zăpadă, ridicate de crivăț, ca niște nori, măturau cu furie străzile orașului.

Pe ici, pe colo, apărea ca într-un vârtej, se proptea o clipă și dispărea, un biet turc sau alt locuitor dobrogean -cu ilic și cu șalvari -luptând cu vijelia și ținând șalul turbanului strâns înfășurat în jurul capului. Adrian se întorcea uneori și-l privea cu milă: „Cine știe unde s-o fi ducând”.

În piața Ovidiu, el nu găsi țipenie de om, pe care să-l întrebe unde se află restaurantul „Macedonia” și se învârti, de mai multe ori în loc, cercetând firmele. La vitrina unei mari librării, el văzu expus, cu ostentație, un impunător tablou reprezentând Peisaj de iarnă. Cu tot frigul, Adrian nu putu trece fără a-l privi cu admirație: „Da! Își zise părăsind vitrina, e frumos, foarte frumos, dar ce e frumosul, singur?!”

Și dând după colțul librăriei, căzu cu ochii drept peste restaurantul „Macedonia”, intră și străbătu printre mese până la tejgheaua unde se afla birtașul.

— Ai putea dumneata să-mi spui, dacă vine pe aici Sotir, matrozul bărbos de pe „Dacia?” întrebă Adrian, fără prea mult înconjur.

Da! Vine regulat, dar numai după-masă, ca să-și ia cafeaua și să mai pălăvrăgească, răspunse negustorul, care era bulgar ori grec, sau poate chiar român, în orice caz, avea ceafa groasă și-i crăpa cămașa în spate.

Bun, am să mănânc aici și să-l aștept.

Era la prânz. Adrian își scoase paltonul, luă loc la o masă neocupată de lângă intrare și fu servit.

Pachebotul „Dacia” era unul din cele patru vapoare frumoase ale statului și care făcea cursa Constața-Aegiptului. Adrian, abia sosit la Constanța, avea să se îmbarce pe el a doua zi. Sotir, matelotul de care întrebase pe birjar, era de fapt cambuzier pe acest vas și, în același timp, una din acele curiozități internaționae pe care nu le întâlnești decât prin cârciumile onorate de muncitorii mărilor: dar nu o urâtoare de povești fără de sfârșit, cum se întâmplă cele mai adesea, ci un om straniu prin contradicțiile firii sale: capacitate, hărnicie, cinste, multiple cunoștințe și nenumărate meserii, pe de o parte: iar pe de alta, vestita sa statornicie, nesupunere, furii și capricii neînțelese. Unul dintre numeroșii săi comandanți pe bastimentele streine îi spuse într-o zi:

Bravul meu Sotir, dacă ai consimți să stai cinci ani liniștit sub ordinele mele, te-aș face secund!

Mi-e teamă de mucigai. Comandante! I-a răspuns el. Și apoi, nu vreau să fiu secund și sub „ordinele” dumitale, ci primul și sub ordinele mele: să nu vă închipuiți că mă comandați întru ceva.

Spunea adevărul, căci nu accepta decât posturile în care, odată la curent cu munca, se executa cu atâta punctualitate, încât orice intervenție devenea de prisos și târa după dânsa demisia lui.

Adrian îl cunoscuse, în timpul verii anului expirat, într-un mic birt din Sinaia, unde în focul unei aprige discuții obștești asupra mișcării revoluționare, care se întindea repede în vremea aceea, Sotir, a cărui ironică rezervă Adrian o remarcase, interveni brusc, avându-i dintr-o dată întrebarea următoare:

Ce ești tu: A ori S? (Anarhist sau socialist?)

Eu sunt constructor! Nu numai doborâtor! Răspunse Adrian, cu mândria neofitului.

Ai material de construit?

Îl înjghebăm cum putem.

Și o să fie loc pentru toată lumea, în noua vostră construcție?

O să fie loc pentru toată lumea, afară de leneși!

În cazul ăsta, eu n-am să fiu acolo: mie îmi place lenea! Făcu Sotir, răsturnându-se spre perete, strâmbându-și mai tare nasul deja strâmb.

Toți lucrătorii izbucniră în râsete, căci omul care spunea că-i place lenea era plin de ghips, var și praf, de la cap până la ghete.

Adrian râse și el. Apoi, soarele fund încă sus, ieșiră împreună cam fără scop și se pomeniră pe una dintre mândrele alei ale unei mândre reședințe regale. Adrian se simți numaidecât atras către acest om, mult mai vârstnic decât dânsul, grație instinctului de aventură care clocotea în fundul ființei sale. Iar gingașul aventurier, ce era Sotir, nu întârzie nici el, la rându-i, să recunoască în tânărul idealist, cu inima în palmă, un discipol de-o egală gingășie.

Sotir respira din toată persoana acel aer de altitudine care se desprinde de pe mari grupuri voioase ce coboară de prin munții Elveției în toate serile de vară -aer dătător de dorinți și care face, trebuie să facă, întâiul farmec al tuturor acelor călători ce nu cunosc graniță, cărora întreg pământul li-e patrie și ale căror plecări și sosiri neîncetate le țin adesea loc de prânzuri sigure.

Tot plimbându-se, ei se îndepărtaseră pe o potecă ce părea să nu se mai sfârșească -și atunci îi fu dat lui Adrian să asculte, pentru întâia oară în viața sa, răsunetul zguduitor al unui mare glas libertar, proclamarea mistică, cu colorit biblic, a celei mai nobile pasiuni omenești, când ea se manifestă în starea de pasiune: aceea de a se mișca după propria sa viață și de-a înlătura orice de această sfântă patimă, dar voia să numească pe oameni cu un nume cunoscut, întrebă pe Sotir:

Ești anarhist?

Acesta, puțin cam dezamăgit, căci se credea înțeles mai bine, răspunse cu simplicitate:

Nu. Nu sunt anarhist. Eu sunt numai un om care iubește libertatea și caută să și-o guverneze, s-o ordoneze. Sunt, cu alte cuvinte, un om liber, pe când anarhiștii nu sunt oameni liberi și nu iubesc libertatea: ei cred că sunt și cred c-o iubesc, dar felul vieții lor dovedește doar nesupunere a tot ce vine de afară și supunere dulceagă față de tot ce vine dinăuntru. Ei sunt, deci, dezordonați. Or, există o ordine și o guvernare în toate cele, în Univers și deci în dragostea noastră pentru libertate de asemenea trebuie să existe, căci nu tot ce vine dinăuntru e îndemn la dragoste. Cea mai mare parte dintre oameni sunt născuți să fie scalvi. A fi om liber, nu e o treabă așa de ușoară, cum cred anarhiștii -și nu e ușoară nu numai azi, dar nici mâine, nici în zece secole. A fi sclav, nu înseamnă a avea lanțul muncii nituit în jurul coapsei – după cum, a fi om liber, nu înseamnă deloc a munci pe socoteala ta sau chiar a nu munci nimic. Sclavul e materia brută, destinată prin naștere a fi comandată cu brutalitate, cu izbituri -materie fără calitate, substanță josnică și supusă, înainte de toate, josniciei sale. Ea este, în opoziție cu materia superioară din care e alcătuit omul liber, ceea ce nisipul e față de pământul fertil și fără altă mișcare decât aceea care-i este impusă prin voința altora, așa cum nisipurile Saharei sunt comandate de vânturi, și atunci mișcarea ei e catastrofică, oarbă, ea înghite totul! Asta e puzderia sclavă și sclavagizatoare, platforma care servește ori nu unui cap încoronat, ori unui democrat, ori, pur și simplu, numai unui demagog. C-o fi vorba de gloatele mahalalelor sau de gloate mai restrânse, ca de pildă cele care urlă prin parlamente, ele sunt totdeauna conduse de-o mână tot așa de sclavă, tot așa de josnică, dar care a reușit să se impuie pentru moment, mână care nu cunoaște decât două forme de existență: a izbi sau a fi izbită. A domina sau a fi dominată: și cum, atât într-un caz cât și în celălalt, e vorba de aceeași silnicie în ochii omului liber, cum ai vrea să fie vorba de libertate în aceste două dominațiuni?

Sotir tăcu o bună parte de drum, ca să-i dea și lui Adrian putința de-a se rosti:

Care e dar, forma de guvernământ? Întrebă acesta, cam cu ciudă.

Sotir dădu din umeri:

N-am niciuna.

Apoi, atunci, ești tot anarhist!

Nu tocmai: anarhiștii, devenind majoritate, vot fi nevoiți să ia puterea și să formeze un guvern, ori dacă nu, el va fi format din cei ce nu sunt anarhiști, căci nisipul omenesc are nevoia de-a fi împins, el n-are inițiativă, nici dragoste pentru altceva decât pentru ce e contrariul libertății. Deci, unde vezi guvernarea fără guvernământ, fără silnicie, această admirabilă definiție a libertății? Căci e fapt sigur că obligată să ia corp viu peste o materie moartă, sublima expresie a libertății nu va mai fi decât o dezgustătoare caricatură a idealului, o fină țesătură de mătase dată pe mâna unui nebun! Libertatea, dragul meu prieten, adevărata libertate, aceea care se supune legilor ei însăși, e armonia, evoluția fără izbituri. Ea nu se află decât în mișcarea astrelor, unde domnește comandantul suprem, ordinea fără cusur și fără slăbiciune. Pe pământ, o întâlnim, apropiată de forma ei desăvârșită care e Iubirea, la ființe mai puțin complexe decât omul.

gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati