Creatie si morala

Creatie si morala de Marin Preda

Viata și literatură

LUMEA ȚĂRĂNEASCĂ ȘI GENERAȚIILE EI ÎN ISTORIE

Lumea țărănească a suferit toate seismele istoriei, ea nu a stat, cum au crezut alții, cu sentimentul abstragerii în fața ogorului pe care îl cultiva. Mai întâi că acest ogor, multe secole, nu i-a aparținut, feudalul, apoi moșierul au fost stăpânii întinderilor de pământ.

Multe secole accesul la cultură i-a fost restrâns. Și departe de a dori să boicoteze istoria, cum s-a afirmat, a făurit-o păstrând ființa neamului, fie luptând cu năvălitorii, fie retrăgându-se în munți și locuri ferite, stăpânită de gândul miraculos al duratei, deși năvălirile s-au succedat îndelung și insistent, încât ar fi putut descuraja un popor mai slab contaminându-se de sentimentul nimicului și al zădărniciei care împingeau atâtea hoarde să năvălească, să jefuiască, să dea foc și apoi să piară ca fumul în negura istoriei. Acești cuceritori și pârjolitori nu erau creatori de istorie, deși trecerea lor pe pământ era spectaculoasă. Creatori de istorie erau ei, cei care munceau statornic pământul și reveneau în satele arse și creșteau din nou vite, cultivau grâul și porumbul, și își creșteau copiii.

Și când apărea un voievod viteaz, pândeau năvălitorul la trecători, sau îl atrăgeau în mlaștini și îl nimiceau. Vigoarea lui în luptă a impus respectai marilor imperii care nu o dată și-au lăsat pe pământul nostru, învinse, armate care în altă parte erau neînfrânte. Iar în epoca modernă mulți, din ignoranță și trufie, trezindu-se în fața poporului român și a statului român, au dat din umeri nedumeriți: români?! Cine sunt? Ce e asta România? De unde au apărut? Iar alții, să ne conteste drepturile.

Contemporan cu două generații de țărani, m-am născut și am avut timp să cunosc valorile spirituale ale lumii țărănești dinlăuntrul acestei lumi și nu din afară, sau trăind sub zariștea cosmică să fiu protejat de condiția aspră, nemiloasa a existenței țărănești, ca fiu de preot, de învățător, de avocat, sau mic moșier afabil al cărui pământ îl munceau țăranii. L-am muncit eu însumi, sub protecția unui țăran care mi-a lăsat, pe lângă experiența miriștii călcată cu piciorul desculț, a ploilor și a gerurilor, a abandonării, deci, în fața naturii care trebuia înfruntată pornind de la gradul zero, adică neîmbrăcat și rău hrănit, valori morale care se ridicau deasupra condiției țărănești. Da, mi s-a spus fără milă, pe lângă toate acestea, adică pe lângă faptul că pământul trebuia muncit așa cum erai, sănătos sau bolnav, fragil sau vânjos, pe lângă faptul ca vita trebuie îngrijită ca pe o zeitate fără de care nici pământul nu-ți putea da nimic, pământ și vite constituind suportul existenței tale fizice, fără de care ai fi murit, pe deasupra lor, tu, ca om, nu meritai să trăiești, dacă nu erai om.

Am plecat din sat târziu, pe la optsprezece ani, cu această întrebare: ce înseamnă să fii un om? Și am început să scriu, după ce am descoperit, în marile creații ale umanității, aceeași mare întrebare.

Trebuia să răspund la ea prin ceea ce știam din lumea țărănească în mijlocul căreia îmi trăisem copilăria și adolescența.

Un om era o ființă care nu-și avea rostul în natură, dacă nu se scula odată cu răsăritul soarelui și nu-i întâmpina primele raze să fie la capătul pământului care îl aștepta să fie muncit. Un om care împila pe altul nu era un om. Un om care câștiga puterea să muncească alții pentru el și el să-și petreacă viața îmbuibându-se, începea să fie străin de condiția adevărată de om. Un om disperat și cuprins de o stranie dezordine, care-și bătea muierea și copiii și își irosea averea prin cârciumi, era un nenorocit care adusese pe lume noi ființe umane fața de care nu voia să aibă o răspundere, cum avuseseră alții pentru el. Un ins care nu respecta bătrânii, propriii lui părinți, și-i da afară din casă, uitând că l-au născut și au trudit să-l crească, era un smintit, care credea că el n-o să ajungă niciodată bătrân și o să aibă nevoie de ajutorul copiilor când puterile aveau să-l părăsească. Ajuns în această stare, nu mai stârnea astfel compasiunea nimănui, sporind necruțarea umană și făcând o tristă expresie asupra generațiilor tinere. Un tânăr nu-și putea întemeia o familie, până nu învăța în armată să fie un luptător pregătit să-și apere patria. Fata pe care o alesese și de care fusese ales aștepta să se întoarcă, doi ani, adesea trei. Dezordinea afectivă era rară și, odată căsătoriți, tinerii se închinau cultului familiei, pe care copiii o făceau indestructibilă. Respectul pentru valorile culturii, pentru oamenii de cultură era expresia unui ideal: gândirea colectivă țărănească aspira ea însăși spre creația de valori spirituale și, când unul dintre copiii lor dădea semne de înzestrare, familia se sacrifica și îl ajuta să-și realizeze visul. A fi cinstit, a fi drept, a sări în ajutorul celui lovit de nenorocire, a răspunde la chemările patriei erau legi morale care depășeau decalogul lui Moise.

Am descoperit astfel caracterul universal al experienței lumii țărănești moderne. Valorile ei morale, complicate de religii, revoluții, suprastructuri rafinate, erau mai adânci în intuiția lor fundamentală, decât neliniștea unui existențialist, țăranul fiind mai pozitiv. După el, existența e o datorie, după ce la început te-ai pomenit cu ea ca un dar. Nu e o maladie mortală din moment ce un copil se poate naște. În același timp un bătrân poate muri. Nu e o blestemată chestiune insolubilă, ci o eternă întoarcere și o senină perpetuare a ființei umane. Murind, bătrânul țăran spunea fiilor săi:

— Vedeți ce faceți cu via, cu fâneața din deal, cu pogonul sărac din vale, cu calul acela care șchioapătă! Dregeți șopronul, săpați grădina!

Realitatea era pentru el ceva de luat în posesiune și nu ceva de care trebuie să te sperii.

Astfel a dăinuit prin veacuri și nu și-a pierdut speranța într-o lume mai bună, considerând împilările stăpânirii, exploatarea moșierului, agresivitatea altor popoare drept lucruri nefirești, care trebuie să dispară.

Am moștenit și eu acest sentiment, această știință despre ce e firesc și ce e nefiresc. Am trăit nu puține lucruri nefirești, pricinuite de oameni și de evenimente istorice, dar nu am crezut în durata lor și nu cred nici astăzi. Am încercat să exprim această credință în tot ceea ce am scris și datorez țăranilor generației tatălui meu codul moral al existenței lor pe care ei mi l-au transmis și care e contopit astăzi cu al întregului popor.

21 martie 1977

O PROBLEMĂ DE ETICĂ SCRIITORICEASCĂ

Se știe că aspirația oricărui scriitor e de a se depăși mereu în creația sa.

Se poate spune că realizarea acestei aspirații necesită e muncă atât de stăruitoare și de intensă, încât nu o dată se întâmplă scriitorului să fie lipsit aproape cu totul de bucuria imediată a creației. Procesul este însă firesc, sentimentul de depășire apare la sfârșitul și nu la începutul unei lucrări, și din pricina asta o nouă lucrare apare la orizont și, odată cu ea, un nou efort, o nouă perioadă de muncă stăruitoare. Așa stau lucrurile, și cu toate acestea n-a existat și nu va exista niciodată scriitor sau artist care să se sperie de aceste condiții și să renunțe la menirea sa. Aspirația se realizează, creația are un drum ascendent, și sentimentul unic că ai folosit cum trebuie ceea ce ți-a dăruit natura și societatea compensează efortul depus. Și acest lucru nu se întâmplă numai cu scriitorii.

Se știe că un marinar adevărat nu părăsește marea, un miner adevărat mina, un aviator văzduhul, un revoluționar adevărat revoluția, deși viața marinarului, a aviatorului sau a revoluționarului e ceva mai puțin apărată de primejdii decât a unui scriitor sau artist. Dacă pentru aceste categorii de oameni primejdia e un element component al activității lor creatoare, pentru scriitor sau artist ni se pare că munca intensă și nelimitată ar fi singurul element care să semene cu primejdia. Se știe că Balzac nu s-a sinchisit de această primejdie, a consumat 30.000 de cafele, a înălțat un edificiu uriaș și a murit la 50 de ani. E nevoie oare să dau și alte exemple?

S-a observat la noi că scriitorii foarte talentați au dat totuși lucrări care sufereau serios de schematism, lucrări superficiale, gândite și scrise la repezeală. Ne întrebăm cu toții: cum se poate explica acest lucru?

Se spune că nenorocirile, când vin, se țin lanț. Cred că și greșelile, când apar, se constituie și ele în lanț. Și e cu atât mai greu să ne dăm seama de greșeala principală, greșeala inițială care a generat pe celelalte. Este evident că, de pildă, o viziune schematică aparține scriitorului respectiv, în opera sa el este acela care este răspunzător de ea. De ce, prin urmare, acceptă el o astfel de viziune asupra vieții, când intenția sa de artist ar trebui să-l îndemne să se abțină? Pentru mine, e limpede că scriitorul respectiv cedează unor factori exteriori și interiori, care n-au legătură cu arta, și anume întâiul factor – dușman nemilos al creatorului – și care constă în perspectiva unui succes fără efort, succes care i se sugerează scriitorului de către unii critici literari lipsiți de exigență sau conștiință artistică, și în al doilea rând un factor exterior, care este necesitatea unui a vânt rapid al creației literare, necesitate rău înțeleasă de unii din cei însărcinați cu editarea, publicarea sau îndrumarea creației. Lanțul erorilor este mai extins și mai complicat, dar eu susțin că el pornește de la scriitor și se întoarce tot la el. Faptul că până să se întoarcă înapoi acest lanț descrie o nesfârșită, o îndelungată și încurcată traiectorie, nu trebuie să ne inducă în eroare. Totdeauna când facem o greșeală, primul impuls este să dăm vina pe alții. Dar când obținem un succes, primul impuls nu este să-l atribuim altora.

În ultima vreme, s-a simțit necesitatea ca relațiile noastre profesionale să fie îmbunătățite. Partidul a dat un mare ajutor scriitorilor, atrăgându-le atenția că în centrul luptei de opinii trebuie să stea probleme principiale, iar nu de grup. În privința acestor probleme, fiecare scriitor are o experiență bogată. Unora le-a inspirat chiar subiecte. Există o zicală: muncă bună, relații bune. Numai că în lumea literară. armonia aceasta e un ideal care nu se poate realiza decât printr-un efort permanent și special, deoarece caracterul relațiilor noastre este determinat, de creația noastră, care, deși se bazează pe o metodă comună (aceea a realismului socialist) este totuși individuală, în sensul că nimeni, nimeni nu poate rezolva pentru celălalt problemele specifice stilului propriu. Nu e mai puțin adevărat că întru scriitori poate și trebuie să existe un ajutor tovărășesc, creator, exprimat prin sugestii, critici, observații. Pe un scriitor nu poate decât să-l bucure succesul meritat al unui confrate. Bineînțeles, scriitorului chinuit și istovit de o lucrare dificilă îi vine foarte greu să fie amabil și surâzător cu colegul căruia, întâmplător, totul îi merge perfect. Iată ce scria Cehov la un moment dat unui prieten: „O putere necurată m-a împins să-mi aleg o temă în care să nu mă mai pot descurca. În clipa de față, arăt ca un om îndobitocit și chinuit. De cinci ori am început-o și tot de-atâtea ori am tăiat-o sau rupt-o, drăcuind, scuipând și înjurând.”

Se poate presupune că, dacă fiecare scriitor trece mai rar sau mai des prin aceste stări, caracterul relațiilor noastre rămâne în ansamblu armonios, ba chiar pitoresc. Partea cea mai gravă în problemele noastre de comportare nu trebuie căutată în specificul acesta firesc al relațiilor noastre, ci în forma degradată a acestui specific. Există printre noi scriitori care nu sunt atenți că în creația lor personală a intervenit o stagnare, că în gândirea lor a apărut ceva retrograd, că sensibilitatea lor firească a devenit necreatoare, și atunci această lipsă de atenție, această lipsă de măsură, de autocontrol, îl face să afirme că nu creația lor personală a stagnat, ci creația în general, că nu în universul lor de idei a apărut ceva retrograd, ci în întreg universul, că nu sensibilitatea lor s-a transformat în trufie furioasă, ci toți ceilalți s-au coalizat să-i nege orice merit. Aceste manifestări înrăutățesc relațiile noastre, împing la forme disproporționate contradicțiile noastre de idei care apar în mod real, și firesc (eliminându-le chiar și făcând loc unor conflicte deloc principiale, care deschid poarta liberalismului față de ideologia burgheză) întunecă percepția noastră asupra problemelor acute care ne interesează și, în ultimă instanță, nu se poate să nu tulbure și creația. La o cercetare mai atentă, se observă că asemenea manifestări sunt precedate la unii de pierderea măsurii, vorbărie goală despre principii înalte, demagogie, supralicitare. Au fost observate din plin aceste manifestări la Al. Jar și alții.

Pentru ca relațiile dintre scriitori să servească pe deplin țelul dezvoltării literaturii, trebuie să stimulăm prin toate mijloacele lupta principială de opinii, să combatem cu mai multă hotărâre manifestările degradante care ar apărea în relațiile noastre scriitoricești. Nu e o problemă lipsită de gravitate, o problemă a noastră „internă”, ci una de etică superioară, de răspundere față de popor.

16 iunie 1956

NOTE OCAZIONALE ÎN FAVOAREA ROMANULUI

Ar fi trebuit să încep cu „mărturisiri” literare la un ton cât mai indiscret posibil, discreția nefiind la modă. Mărturisesc însă că nu modestia, ci orgoliul mă împiedică, considerând că opera literară sugerează de obicei o geneză mult mai misterioasă și un ideal estetic mult superior celui declarat în „mărturisiri”, sau „amintirile” scriitorului. Vom fi dezamăgiți să auzim că Tolstoi a vrut să demonstreze, prin drama Annei Karenina, că nu e bine ca femeile măritate și cu copii să-și înșele bărbații. Liviu Rebreanu, despre care G. Călinescu afirma fără să se înșele că „are aproape geniu în producerea gloatelor”, are în același timp naivitatea să mărturisească cum a văzut el un țăran sărutând pământul. Nu vom acorda decât o importanța de ordin biologic, sau de alt ordin diverselor mărturii. De pildă, Duiliu Zamfirescu ne oferă documente de o candoare sublimă asupra propriei trufii, când își compară modestul său roman Viața la țară cu Război și pace, sugerând chiar că latinitatea operei sale ar garanta o superioritate asupra celei a lui Tolstoi, care ar fi slavă. Desigur, asemenea mărturii sunt prețioase; – mai ales cele ca acestea ale lui Duiliu Zamfirescu – și, daca mă gândesc bine, îmi dau seama că trebuie să retrag aluzia răutăcioasă cu care am început aceste note: indiscrete sau nu, e posibil ca mărturisirile de azi ale unor confrați să devină mâine adevărate documente revelatoare. În ceea ce mă privește, în afară de meseria mea, îmi place aceea a criticilor literari.

Iată, de pildă, o idee cu totul incompletă pe care și-au făcut-o unii la noi despre roman în ultimii zece ani. E vorba de „romanul modern”, înțelegând prin aceasta un gen literar deosebit de genul Roman de la Rose. Destinul acestui gen literar ar fi, cică, să studieze caracterele și să facă clasificație de tipuri. Se admite un grad de schematism, în sensul în care Don Quijote e superior schematic, se reclamă o formă translucidă, sintetică, și se urmărește un ideal de perfecțiune sferică a ansamblului. În ceea ce privește căutarea originalității, se declară că aceasta ar fi o preocupare doar a diletanților, ba chiar a artiștilor lipsiți de valoare. Creator al romanului văzut astfel e declarat, fără voia lui, Balzac. Eroarea e din acelea care n-are nevoie să fie demonstrată. E suficient să ne aruncăm privirea prin diversele articole care susțin această teză, ca să observăm cum un gol istoric îi cuprinde pe acești autori, când sunt siliți să vorbească concret despre influența lui Balzac asupra literaturii contemporane. În afară de afirmația lui Marx, cu privire la faptul că a învățat de la Balzac mai mult decât din operele economiștilor francezi (ceea ce dovedește cel mult că economiștii în cauză erau slabi, dar nicidecum că literatura ar fi mai tare și ar avea menirea să ia locul științelor economice), în afară de această afirmație, care face cinste puterii de generalizare la care poate să ajungă literatura, niciun scriitor mare „balzacian” nu este citat. Ideea care se sugerează este că totuși Balzac ar fi „părintele” romanului modern din care au ieșit toți ceilalți și că, dacă vrei să nu te rătăcești, să nu fii dezorientat (cum se afirmă a fi fost Flaubert), ține-te de acest părinte, imită-l cu premeditare și vei fi original împotriva voinței tale. Altfel pățești ce a pățit Victor Hugo, care a imitat doar romantismul balzacian, scăpând ocazia de a face din arta sa „cunoaștere”, sau Zola, cu nefericita lui idee, derivată tot din Balzac, dar înțeleasă greșit, de a face clasificații naturaliste, în loc să tipizeze, sau Tolstoi, care, ignorând complet pe Balzac, se dedă la considerații dintre cele mai bizare, afirmând, de pildă, că nu există oameni buni și oameni răi, oameni zgârciți și oameni generoși, oameni perfizi și oameni puri, ci, pur și simplu, oameni și buni și răi, și avari și generoși, și perfizi și plini de candoare. În termenii nepotriviți în care este pusă problema paternității romanului modern, Tolstoi este, incontestabil, creatorul genului, dar în termeni mai potriviți, ai unei perspective istorice lipsită de prejudecăți, marii creatori de universuri din ultima sută de ani sunt în mod egal creatorii romanului modern, așa cum apare el astăzi, cu nenumărate tendințe și nu numai tu una redusă la stricta clasificare tipologică. E cât se poate de clar: Balzac, Tolstoi, Dostoievski, Stendhal și, îndrăznesc să spun, Victor Hugo, sunt creatori de universuri a căror influență se exercită după legi obiective asupra dezvoltării romanului modern. Apariția de noi universuri, create fie de un singur scriitor, fie de un grup sau de o școală sau curent, nu contrazice vechile universuri, dar nici nu le imită. Întru cât imită, de pildă, Hemingway sau Steinbeck, sau Șolohov pe clasicii citați? Și întru cât îi contrazic? Putem spune, fără să greșim, că toți învață de la Balzac să nu ignore rolul mecanismului social, de la Victor Hugo să caute excepționalul și surpriza vieții, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea fără sfârșit a sufletului omenesc, căutându-se în același timp pe ei înșiși, cu viziunea lor unică, cu experiența lor unică, străduindu-se sa dea o formă potrivită, adică tot unică, povestirilor și romanelor lor.

Mihail Sadoveanu, scriitor român, creator al unui univers de păstori și țărani, aduce un sentiment al naturii de adâncime și amploare unică în literatura mondială. Conform ideii că romanul ar avea menirea de a studia caractere și a face clasificație de tipuri, Sadoveanu n-ar aparține literaturii din ultima sută de ani. Să mai amintesc de Proust? M-am mărginit doar la exemplele de creatori de universuri. În literatura română avem balzacieni înaintea lui Rebreanu, și totuși creatorul romanului românesc modern este Rebreanu și nu Filimon, fapt care este aproape ignorat, ajungându-se până la afirmații stranii prin neseriozitatea lor, și anume că marele scriitor ardelean n-ar fi universal din pricină că opera lui e lipsită de eroi „demonici*.

Părăsirea universului real pentru cel fictiv al romanului nu se face decât în speranța că universul fictiv este neobișnuit. Dacă acest sentiment nu se transmite, după un anumit număr de pagini, apare plictiseala, dezamăgirea. Oricât de înaltă va fi ideea de la care a pornit scriitorul și oricâtă dragoste și atașament ar avea cititorul pentru ideea respectivă, însuflețirea nu se va produce și cartea va rămâne necitită.

În legătură cu aceasta, aș vrea să atrag atenția asupra unui lucru despre care se vorbește mai puțin și care este tonul romanului. În ton, sunt ascunse marile promisiuni epice ale unui roman, tonul sugerează și gradul de sinceritate, și înălțimea, și puritatea idealului, și seriozitatea, și pătrunderea spiritului, și experiența lumii, și educația artistica și sociala, și spiritul partinic, și conștiința revoluționara. Tonul este emisia complexă, greu de analizat, care sugerează armonia intima a operei, ființa ei trainică. Dacă într-o operă ideile pot avea o anumită orientare și chiar faptele, prin ele însele, un anumit sens, nuanțele afective ale autorului, înclinațiile sale intime, simpatiile obscure se întâmplă fie să completeze, fie să contrazică în mod surprinzător mesajul de fapte și idei al romanului. Dar unde poate fi reperat acest timbru al afectelor, care dau viață operei, decât în tonul ei? Să iau romanul Bietul Ioanide, de exemplu. Personajele acestei cărți, plasate într-un mediu obișnuit, devin necesare, colorând acest mediu, așa cum fluturele „cap-de-mort” sugerează o posibilitate uimitoare a speciei de fluturi. Un roman social despre aceeași perioadă trebuie neapărat să conțină un Gaittany, un Panait Suflețel sau un Pomponescu, ca unul din eroi. Ba chiar și eroul principal, cum e, să zicem, Profesorul Unrat, de Heinrich Mann. Fiecare din aceste tipuri este lucrat cu un adevărat geniu al portretului și al preciziei în expresie. Toate la un loc formează însă o colecție extravagantă. În ansamblul unei literaturi, nu e lipsită totuși de interes, cu atât mai mult cu cât această literatură este dominată de epicul rural. Pentru tot ce aduce nou ca tipologie în romanul nostru, G. Călinescu merită admirația oricărui creator de proză românească. Este însă vorba de ton. Și aici îmi permit să spun că tonul romanului este și el extravagant, adecvat adică personajelor, Un ton și un stil detașat de eroi nu există, autorul complăcându-se în universul creat prin personajul principal, Ioanide. De aceea cred că, deși întâmplările din roman au uneori o adâncă substanță dramatică, tonul acesta extravagant lunecă deasupra fondului grav uman al unor situații fundamentale, ceea ce nu e în avantajul cărții.

iunie 1957