Cu mistici si magicieni in Tibet

Cu mistici si magicieni in Tibet de Alexandra David Neel

Capitolul I

TIBETUL ȘI LAMA

“Deci ne-am înțeles. Îl las pe Dawasandup cu tine, ca translator. El te va însoți la Gangtok”.

Este oare un om acela care îmi vorbește? Această ființă mică, cu piele galbenă, îmbrăcată într-o mantie de brocart portocaliu, cu un diamant strălucind pe turban, nu este mai degrabă un spirit coborât din munții învecinați ?

Se spune că este un “Lama încarnat” și prințul moștenitor al tronului himalayan, dar eu pun la îndoială realitatea sa. Probabil va dispărea ca un miraj, cu micul bidiviu înșeuat și cu grupul său de însoțitori, îmbrăcați în toate culorile curcubeului. El este o părticică din vraja în care am trăit aceste ultime 15 zile. Acest nou episod este din materia din care sunt plămădite visele. în câteva minute mă voi trezi într-un pat adevărat, într-o țară nebântuită de spirite sau de “lama încarnați”, înveșmântați în mătase strălucitoare. O țară unde oamenii poartă veșminte urâte, întunecate, și care nu au haine galben-aurii și șei încrustate cu argint.

Sunetul timpanelor mă face să pornesc. Două oboaie intonează o melodie melancolică. Tânărul spirit încalecă micul său cal de luptă; cavaleri și scutieri sar în șeile lor.

“Te voi aștepta” spuse prințul-lama, zâmbindu-mi grațios.

M-am auzit, ca și când ascultam pe cineva, promițând că voi porni în ziua următoare; și mica trupă, cu muzicieni în frunte, dispare.

Când ultimele murmure ale melodiei se stingeau în depărtare, vraja de care fusesem cuprinsă s-a risipit.

Nu visasem. Totul era real. Sunt la Kalimpong, în Himalaya, iar inter­pretul care mi-a fost dat la sosire stă lângă mine.

Am mai relatat deja circumstanțele în care am ajuns în Himalaya. Rațiuni politice au determinat în acele timpuri ca Dalai Lama să caute refugiu pe teri­toriul britanic. Am înțeles că perioada cât a fost reținui la granița indiană este o ocazie unică pentru mine, pentru a obține un interviu și a căpăta infor­mații de la el cu privire la tipul special de buddhism care predomină în Tibet.

Foarte puțini străini s-au apropiat vreodată de călugărul rege ascuns în lăcașul său sacru, în Țara Zăpezilor. Nici chiar în exil el nu a primit pe nimeni. În afara vizitei mele, a refuzat obsesiv audiența oricărei femei - cu excepția tibetanelor - și consider că până în ziua de azi sunt singura excepție de la regulă.

Părăsind Darjeeling devreme, în zorii trandafirii ai unei dimineți răcoroase, am subapreciat dimensiunea consecințelor intenției mele.

Mă gândeam la o scurtă cxcursie, la un interesant, dar succint interviu; dar în final m-am încurcat în hoinăreli care m-au ținut în Asia patruzeci de ani încheiați. La începutul acestui lung șir de călătorii, figura lui Dalai Lama apare în jurnalele mele ca o gazdă binevoitoare care, văzând un străin în afara orașului, îl invită pe domeniul său.

Aceasta, Dalai Lama a făcut-o în câteva cuvinte : “învață limba tibetană”, mi-a spus.

Dacă cineva poate să-i creadă pe supușii săi, care îl numesc “Atotștiu­tor”, suveranul Tibetului a prevăzut consecințele acestui sfat și mi-a dat indi­cații în mod deliberat nu numai în legătură cu maeștrii mistici, ci și cu necunoscuții magicieni, încă mai ascunși în minunata lui țară.

La Kalimpong, regele-lama trăia într-o casă spațioasă aparținând preotu­lui Rajahului din Bhutan. Pentru a-i da locului un aer măreț, au fost plantate două șiruri de bambuși înalți, pe marginile unei alei. Pe fiecare stâlp flutu­rau steaguri cu inscripția “Aum mani padme hum !”, sau “caii văzduhului”, înconjurată cu formule magice.

Suita suveranului exilat era numeroasă și includea peste o sută de servi­tori.

Erau în majoritate angajați în interminabile șușoteli, iar liniștea domnea în jurul locuinței. Dar în zilele de sărbătoare, sau când urmau să fie primiți vizitatori de seamă, o mulțime de oficiali sau particulari ocupați cu diferite treburi dădeau buzna din toate părțile, apărând pe la ferestre, încrucișându-se în curtea largă din fața casei, grăbindu-sc țipând agitați, și toți semănând remarcabil între ei, cu robele lor unsuroase, murdare, astfel încât un străin ar fi putut face cu ușurință greșeli penibile în legătură cu rangul lor.

Splendoarea, decorul și eticheta de la Potala erau absente în acest ținut al exilului. Cei ce au văzut această “tabără din marginea drumului”, unde capul teocrației tibetane aștepta recucerirea tronului său, nu-și pot imagina cum

arăta curtea din Lhasa.

Expediția britanică ce a pătruns în teritoriul sacru interzis și a trecut în revistă capitala, în ciuda vrăjilor celor mai faimoși magicieni, l-a determinat pe Dalai-Lama să înțeleagă că barbarii străini erau maeștri într-un sens mate­rial, prin dreptul celui mai puternic.

Invențiile pe care le-a remarcat în timpul călătoriei sale în India l-au con­vins, de asemenea, de abilitatea lor în a înrobi și a modela elemente mate­riale ale naturii. Dar convingerea sa că rasa albă este inferioară din punct de vedere al calităților mintale a rămas nezdruncinată. în această privință, el însuși împărtășea părerea tuturor asiaticilor - din Ceylon până în nordul Mongoliei.

O femeie din vest familiarizată cu doctrinele buddhiste i se părea un fenomen de neconceput.

Dacă mă pierdeam în discuția cu el, ar fi fost mai puțin uluit. Realismul meu l-a surprins cel mai mult; dar când, în final, convins, s-a interesat politicos despre "mentorul” meu, am îndrăznit să-i spun că am putut învăța despre Buddha numai de la un asiatic. Nu a fost ușor să-l conving că textul tibetan al uneia din cele mai apreciate cărți buddhiste a fost tradus în Franța înainte de a mă naște eu. “A, bine”, murmură el în sfârșit, “dacă unii străini au învățat într-adevăr limba noastră și au citit cărțile noastre sacre, probabil că nu au pătruns înțelesul lor”.

Aceasta a fost șansa mea. M-am grăbit s-o prind.

“Desigur, am venit la dumneavoastră pentru a mă lămuri, căci presupun că aceste certe doctrine religioase ale Tibetului au fost neînțelese” am spus.

Răspunsul meu l-a flatat pe Dalai Lama. El a răspuns cu promptitudine la toate întrebările pe care i le-am pus și apoi mi-a dat lungi explicații scrise asupra variatelor subiecte discutate de noi.

Prințul din Sikkim și escorta sa au dispărut și tot ce mi-a rămas de făcut era să-mi țin promisiunea și să mă pregătesc de plecare la Gangtok. Dar mai era ceva de văzut, înainte de plecare.

Cu o seară înainte asistasem la binecuvântarea pelerinilor de către Dalai Lama, o scenă total diferită față de binecuvântarea pontificală de la Roma. Papa, cu simple gesturi, binecuvântează mulțimea; dar tibetanii sunt mult mai exacți și fiecare dorește o binecuvântare individuală.

La lamaiști, în afară de maniera binecuvântării, diferă și rangul social al acestora. Lama își pune ambele mâini pe capul celui care impune mai mult respect. în unele cazuri numai o singură mână, două degete, sau chiar un singur deget. La urmă vin binecuvântările date cu o ușoară atingere a capului cu panglicile colorate atașate la un baston scurt.

În fiecare caz, oricum, există un contact direct sau indirect între lama și adepți. Acest contact acordat lamaiștilor este indispensabil, deoarece binecuvântarea oamenilor sau a lucrurilor nu era menita să atragă bunăvoința lui Dumnezeu, ci să le transfere în interiorul lor o putere benefică, emanată de Lama.

Marele număr al oamenilor care vin la Kalimpong pentru a fi atinși de Dalai Lama m-a ajutat să-mi formez o părere despre răspândirea prestigiului său.

Procesiunii i-au trebuit câteva ore pentru a trece prin fața lui și am remar­cat că nu numai lamaiștii, dar și multă lume din Bengal și Nepal, aparținând sectelor Hindu, s-a alăturat mulțimii.

Am văzut câțiva, veniți doar să privească, cuprinși deodată de o fervoare ocultă, grăbindu-se să se alăture gloatei.

Urmărind scena aceasta, privirile mi s-au oprit asupra unui om așezat pe pământ, într-o rână. Părul său încâlcit era răsucit în jurul capului ca un tur­ban, în stilul comun al asceților Hindu. Totuși trăsăturile lui nu erau ale unui indian și purta veșminte monastice lamaiste murdare și zdrențuite.

Acest vagabond așezat pe un săculeț părea că observă mulțimea cu o expresie cinică.

I l-am arătat lui Dawasandup, întrebându-1 dacă are idee cine poate fi acest Diogene himalayan.

“Trebuie sa fie un naljorpa[1] „călător” mi-a răspuns el și, văzând curiozitatea mea, interpretul amabil s-a dus la acel om și a întreținut o con­versație cu el. Se întoarse la mine cu o față serioasă, zicând :

“Acest lama este un ascet peripatetic din Bhutan. Trăiește ici-colo, prin peșteri, case părăsite sau sub copaci. A fost primit pentru câteva zile într-o mică mănăstire din apropiere.”

Când prințul și escorta sa au dispărut, gândurile mele s-au întors la vagabond. Nu aveam un plan stabilit pentru după-amiază; de ce n-aș merge la gompa (mănăstirea) unde locuicștc el, pentru a-l convinge să vor­bească ? Își bătea oare joc, așa cum părea, de Dalai Lama și de credință ? Și, dacă era așa, atunci de ce ? S-ar putea să aibă motive interesante.

I-am comunicat dorința mea lui Dawasandup, care a fost de acord să mă insotească.

Am încălecat și în curând am ajuns la gompa, care era doar o casă de țară mai mare. În camera cu imagini sfinte l-am găsit pe naljorpa șezând pe o pernă în fața unei mese joase, terminându-și masa. Au fost aduse perne și ni s-a oferit ceai.Era greu să începi o conversație cu ascetul, care, având gura plină cu orez, a răspuns amabilităților noastre cu un fel de mormăit. Am încercat să găsesc o frază pentru a sparge gheața, când ciudatul indi­vid a izbucnit în râs și a murmurat câteva cuvinte. Dawasandup părea stânjenit.

“Ce a spus ?” am întrebat.

“Iertați-mă, acești naljorpa uneori vorbesc brutal. Nu știu dacă o să tra­duc.”

‘Te rog. Eu sunt aici pentru a strânge date mai ales despre tot ce este curios și original.”

“Bine - iertați-mă - a spus : “Pentru ce a venit această idioată ?”

O asemenea grosolănie nu m-a uluit prea tare, căci și în India adevărații yoghini au obiceiul să insulte pe oricine se apropie de ei.

“Spune-i că am venit să-l întreb de ce lua în derâdere gloata care cerea binecuvântarea lui Dalai Lama ?”

“Se laudă cu propria lor importanță și cu importanța a ceea ce fac ei.

Insecte agitându-se în balegă” – murmuă naljorpa printre dinți.

Era neclar, dar era limbajul acestui fel de oameni.

“Dar dumneata ești liber de toate pângăririle ?”

A râs zgomotos.

“Ei încearcă doar să curețe haznalele. Eu mă tăvălesc în ele ca un porc. Le diger și le redau ca praf de aur într-un pârâu cu apă limpede. Să modelezi stele din balegă, asta este Marea Creație.”

Evident prietenul meu se simțea bine. Acesta era modul său de a poza în supraom.

“Nu au dreptul acești pelerini să profite de prezența lui Dalai Lama, obținând binecuvântarea lui ? Ei sunt oameni simpli, incapabili să aspire la cunoștințele marilor doctrine.”

Dar naljorpa mă întrerupse.

“Pentru ca o binecuvântare să fie eficace, cel care o dă trebuie să posede puterea pe care pretinde că o împarte.

Ar avea nevoie Dalai Lama de soldați pentru a-i bate pe chinezi sau alți dușmani, dacă ar poseda asemenea putere ?

Nu ar putea înlătura din țară pe oricine ar dori și nu ar putea înconjura Tibetul cu o barieră invizibilă, pe care nimeni n-ar putea-o trece?

Guru care s-a născut într-un lotus[2] a avut o asemenea putere și binecuvântarea sa încă mai coboară asupra celor care îl venerează, chiar dacă au crezut că el trăiește în depărtata țară Rakshasas.

Eu sunt doar un umil discipol, dar...”

Mi s-a părut că umilul discipol era poate un mic nebun și cu siguanță îngâmfat, căci acel “dar...”era însoțit de o privire care sugera multe lucruri.

Interpretului meu răstimpul acesta nu i-a fost ușor. El îl respecta profund pe Dalai Lama și nu-i plăcea să audă criticile. Pe de altă parte, omul care putea “crea stele din balegă” îi inspira o temă superstițioasă.

Am propus să plecăm și i-am înmânat lui Dawasandup câteva rupii pen­tru călător, să-i fie de ajutor în drumul său.

Acest cadou i-a displăcut lui naljorpa. A refuzat, spunând că deja primise mai multe provizii decât putea să care.

Dawasandup a crezut că e bine să insiste. A înaintat câțiva pași, intenționând să pună banii pe masă, lângă lama. Atunci l-am văzut clătinându-se, căzând pe spate, izbindu-se cu spatele de perete ca și când ar fi fost împins violent.

El scoase un țipăt și se ținu de stomac. Naljorpa se ridică rânjind ironic și părăsi camera.

“Mă simt ca și când aș fi primit o lovitură teribilă” spuse Dawasandup.

“Lama este iritat, cum îl calmăm ?”

“Hai să mergem” am zis. “Lama probabil că nu are nimic de a face cu asta. Presupun că ai probleme cu inima și este bine să consulți un doctor.”

*

Palid și tulburat, interpretul nu a răspuns nimic. Intr-adevăr, nu mai era nimic de zis. Ne-am întors, dar n-am fost în stare să îl încurajez.

În ziua următoare Dawasandup și cu mine am plecat spre Gangtok.

Poteca de măgari pe care am urmat-o se afunda în Himalaya, țară sacră, pe care vechi tradiții indiene o populează cu faimoase legende, magicieni aspri, asceți și zeități.

Stațiunile de vacanță înființate de străini pe marginile acestei țări a înălțimilor, încă nu i-au modificat aspectul. Câteva mile mai departe de hotelurile unde lumea vestică se întreține cu orchestre de jazz și muzică de dans, începe domeniul pădurilor virgine.

Învăluită într-o ceață mișcătoare, o armată fantastică de copaci, de un verde palid, pare a străjui cărarea îngustă, avertizând sau amenințând călătorul cu gesturi enigmatice. Din văile joase, înmormântate sub vegetația luxuriantă, și până în munții semeți, acoperiți cu zăpezi eterne, întregul ținut se află sub vraja influențelor oculte.

Într-o asemenea ambianță este normal că vrăjitoria și-a impus dominația. Așa numita populație buddhistă este practic alcătuită din Șhamani și un mare număr de mediumuri: Bönpos, Pawos, Bunting și Yabas, de ambele sexe, transmit chiar și în cele mai mici cătune, mesaje ale zeilor, demonilor și morților.

Am dormit la Pakyong și, în ziua următoare, am ajuns la Gangtok.

Când m-am apropiat de acest sat-capitală, am fost întâmpinată brusc de o formidabilă ploaie cu grindină.

Tibetanii consideră că fenomenele meteorologice sunt opera demonilor sau a magicienilor. Ploaia cu grindină este una din armele lor favorite. Primii o folosesc pentru a opri pelerinii în voiajul lor spre locurile sfinte, iar ultimii, prin aceste metode, își apără sihăstriile de intruși și îi elimină dintre candidații la ucenicie pe cei lași.

La câteva săptămâni după sosirea mea, superstițiosul Dawasandup mărturisi că a consultat un mpa (divin) în legătură cu neașteptata grindină în senina zi a sosirii mele.

Oracolul a declarat că zeii locali și sfinții lama nu-mi sunt ostili, dar că neîndoielnic voi întâmpina multe dificultăți dacă intenționez să locuiesc în “Țara Religiei”,cum numesc tibetanii ținutul lor.

O prezicere foarte generos îndeplinită !

Înălțimea Sa Sidkeong Namgyal, prințul ereditar al Sikkim-ului, era un lama veritabil: stareț al mănăstirii sectei Karma-Khagyud și tulku (lama de rang înalt, numit de străini “Buddha viu”) ; el este considerat reîncarnarea unchiului său, un lama de o sfântă amintire.

Ca de obicei, a primit haina monastică de pe când era copil și a petrecut o parte a tinereții în mănăstirea pe care o conduce acum.

Guvernul britanic l-a preferat fratelui său mai mare ca succesor al tatălui său maharajahul și a fost pus sub tutela unui indian anglican, gardian și pro­fesor.

O scurtă ședere la Oxford și o călătorie în jurul lumii i-au completat educația sa variată.

Sidkeongtulku știa engleza mai bine decât limba maternă - tibetana. Vorbea fluent hindusa și puțin chineza. Vila personală, pe care a construit-o în grădina tatălui său, arăta ca o casă de țară englezească adaptată spre a servi ca templu tibetan. Asemenea contraste erau repetate peste tot. Parterul era amenajat conform gustului englez, pe când la etaj existau o cameră de rugăciuni cu decor lamaist și un salon tibetan.

Tânărul prinț era foarte receptiv. S-a arătat imediat interesat de cercetările mele și mi-a facilitat munca cu mare ardoare.

Prima parte a șederii mele în Sikkim a fost dedicată vizitării mănăstirilor răspândite prin păduri. Situate pitoresc, de obicei pe vârfuri de munte, aspectul lor m-a impresionat adânc.

Îmi plăcea să îmi imaginez locuințele rustice ocupate de gânditori eli­berați de ambițiile și strădaniile lumești, care își petrec zilele în pace și meditație profundă.

Nu am găsit totdeauna mănăstirile așa cum mă așteptam. Călugării din Sikkim sunt în majoritate analfabeți și nu doresc să fie instruiți nici măcar despre buddhaismul pe care îl practică. Și nici nu au răgazul necesar. Gompa-șii din Sikkim sunt săraci, au venituri mici și nu au binefăcători bogați. Trapa-șii sunt obligați să muncească pentru a le asigura traiul.

Autorii străini îi numesc pe toți membrii clerului lamaist, fără deosebire, “lama”, dar în Tibet nu se obișnuiește așa. Doar călugării care au cu adevărat dreptul la titlul de lama sunt demnitari ecleziastici, cum ar fi tulkus (stareți ai marilor mănăstiri, șefi ai marilor colegii monastice și călugări cu înalte grade universitare). Toți ceilalți călugări, chiar cei ce au fost hiroto­nisiți ca gelos, sunt numiți trapas (studenți, novici). Totuși se obișnuiește folosirea din curtoazie a titlului “lama” când te adresezi călugărilor mai bătrâni, sau mai învățați.

În Sikkim, un număr de trapa pe care colegii lor îi iau pe lângă ei pentru a-i învăța pot celebra câteva ritualuri religioase. Ei îi învață pe novici să recite liturghia și primesc drept plată mâncare, mai rar câțiva bani și ade­sea numai ajutorul novicilor la treburile casei. Oricum, doar exercitarea preoției este sursa veniturilor lor.

Buddhaismul Ortodox interzice strict ritualurile religioase, iar învățații lama recunosc că ei nu pot oferi o cultură spirituală care să poată fi dobândită

numai prin efort personal.