Cuvinte Memorabile culese de Alice Calaprice

Motivul pentru care scriu acest cuvânt înainte este că vreme de treizeci de ani am fost prieten și consilier al editurii Princeton University Press, dând o mână de ajutor la netezirea drumului pentru uriașul și dificilul proiect al publicării „Einstein Papers”, proiect în care Alice Calaprice joacă un rol central. După îndelungate amânări și controverse înverșunate, proiectul de publicare a demarat acum în forță, dând la iveală un flux constant de volume pline de comori științifice și istorice.

L-am cunoscut pe Einstein doar indirect, prin secretara sa care era și custode al arhivelor, Helen Dukas. Helen era un prieten afectuos și generos, atât cu cei mari cât și cu cei mici. Fusese vreme îndelungată bona preferată a copiilor noștri. Îi plăcea să vorbească despre Einstein, punând mereu în evidență simțul umorului și detașarea sa senină de pasiunile care îi stăpânesc pe muritorii de rând. Copiii noștri și-o amintesc ca pe o doamnă în vârstă, cumsecade și voioasă, cu accent german. Insă era și tenace. Se lupta ca o leoaică pentru a-i împiedica pe cei care voiau să invadeze spațiul privat al lui Einstein, pe când acesta era în viață, și tot ca o leoaică s-a luptat, după moartea lui, pentru a păstra intimitatea scrierilor mai personale ale savantului. Ea și cu Otto Nathan au fost executorii testamentari ai lui Einstein, și erau gata să intenteze proces pentru a pedepsi pe oricine ar fi îndrăznit să publice documentele lui Einstein fără acordul lor. Dincolo de aparenta sa seninătate, simțeam din când în când la Helen tensiuni mocnite. Se întâmpla uneori să mormăie cuvinte de neînțeles la adresa unor persoane necunoscute care îi făceau viața mizerabilă.

Testamentul lui Einstein dispunea ca arhiva conținând scrierile sale să rămână în administrarea lui Otto Nathan și a lui Helen pe toată durata vieții lor, iar după aceea să devină proprietatea permanentă a Universității Ebraice din Ierusalim. Timp de douăzeci și șase de ani după moartea lui Einstein din 1955, arhiva a fost găzduită într-un lung șir de fișiere la Institutul pentru Studii Avansate din Princeton. Helen lucra zi de zi la arhivă, ocupându-se de un volum enorm de corespondență și descoperind mii de noi documente care să fie adăugate colecției.

În decembrie 1981 Otto Nathan și Helen se bucurau amândoi de o sănătate aparent bună. Apoi, într-o seară în preajma Crăciunului, pe când cei mai mulți dintre membrii Institutului erau în vacanță, a avut loc o manevră subită. Era o seară întunecoasă și ploioasă. Un camion mare oprise în fața Institutului, și un detașament de soldați israelieni bine înarmați stătea de pază. S-a întâmplat să trec pe acolo și am așteptat să văd ce se întâmplă. Eram singurul spectator la vedere, dar nu am nici o îndoială că Helen era și ea prezentă, supraveghind probabil operațiunea de la fereastra ei de la ultimul etaj al Institutului, într-o succesiune rapidă, o serie de lăzi mari de lemn au fost aduse jos cu liftul de la ultimul etaj, scoase din clădire pe ușa din față care era deschisă și încărcate în camion. Soldații au sărit pe platformă și camionul a dispărut în noapte. A doua zi, arhiva a ajuns la destinația ei finală, la Ierusalim. Helen și-a continuat slujba la Institut, ocupându-se de corespondență și dereticând spațiul gol în care fusese arhiva. Șase săptămâni mai târziu, brusc și surprinzător, a murit. N-am știut niciodată dacă avusese vreo premoniție legată de moartea ei; în orice caz, s-a asigurat ca arhiva pe care o iubea să fie pe mâini sigure înainte de dispariția ei.

După ce Universitatea Ebraică și-a asumat responsabilitatea arhivei și după moartea lui Otto Nathan, în ianuarie 1987, fantomele care o bântuiseră pe Helen au ieșit repede la lumină. Robert Schulmann, un istoric al științei care se alăturase proiectului „Einstein Papers” cu câțiva ani în urmă, a aflat din Elveția cum că ar exista încă o rezervă secretă de scrisori de dragoste, scrise cam pe la sfârșitul secolului de Einstein și de prima lui soție, Mileva Maric. El a bănuit că scrisorile ar putea face parte din moștenirea Milevei, adusă în California de nora sa Frieda, prima soție a fiului mai mare al lui Einstein, Hans, după moartea Milevei survenită în Elveția în 1948. Cu toate că Schulmann primise asigurări repetate că singurele scrisori existente erau cele de după despărțirea Milevei de Einstein din 1914, el nu s-a lăsat convins. În 1986 s-a întâlnit la Berke-ley cu nepoata lui Einstein, Evelyn. Au descoperit împreună un indiciu hotărâtor. Într-un manuscris nepublicat pe care Frieda îl pregătise despre Mileva, dar care nu făcea parte din text, se găseau referiri directe la cincizeci și patru de scrisori de dragoste. Concluzia era evidentă: scrisorile făceau parte cu siguranță din colecția de mai bine de patru sute de scrisori aflate în posesia Einstein Family Correspondence Trust, instituția juridică ce îi reprezenta pe moștenitorii din California ai Milevei. Deoarece anterior Otto Nathan și Helen Dukas blocaseră publicarea biografiei Friedei, Family Trust le interzisese accesul la corespondență, iar ei nu știau ce conține. Descoperirea notelor Friedei și transferarea documentelor către Universitatea Ebraică au făcut cu putință continuarea publicării corespondenței.