De un milion de ori maine

De un milion de ori maine de Marylee Anderson

Capitolul 1

Eu sunt de vină, se dojenea Celie Mason, în timp ce urca treptele alunecoase ale casei sale de gresie restaurate.

Se părea că era singura care presupusese că zefirul de primăvară care îmbălsămase orașul Boston în ultimele două zile avea să dureze până în weekend. În seara aceea, toți cei pe care-i întâlnise în drum erau înfofoliți cum se cade, cu paltoane și ghete, complet pregătiți pentru viscolul care învăluia orașul la oră de vârf.

Degetele de la picioare o usturau cu furie, în timp ce-și scutura de pe pantofi zloata închegată. În momentul când păși în casă, ar fi dat averea familiei pentru o ceașcă de ceai fierbinte. Vrabia mălai visează: la prânz, o văzuse pe

Shannon, colocatara ei, îmbarcându-se într-un avion cu destinația Nassau. Astă seară, casa avea să fie pustie.

Dârdâind, Celie formă cifrul pe tastatura încuietorii electronice de la ușa din față. După ce intră în hol, ușurarea produsă de primitorul zid de căldură i se risipi când auzi inconfundabilul bolborosit al apei prin țevi.

— Iarăși...! murmură ea, lăsându-și jos servieta și aruncându-și din picioare pantofii uzi.

Intră grăbită în spălătorie. După ce dezgropă o cheie din trusa de scule, forță valva principală în sens opus acelor de ceasornic, până când șuvoiul slăbi la câteva picături.

Adio, ceai. O țeavă spartă cu două săptămâni în urmă dovedise concludent imposibilitatea de a găsi un instalator vinerea seara.

Gândește cu optimism, își spuse Celie. Când Crăciunul bătea la ușă, poate reușea să mituiască pe cineva ca să lucreze contra unei sume triple. Poate că, de data asta, stricăciunile cauzate de apă tencuielii de pe pereți și tavan aveau să fie minime. Da, și poate că Santa Claus exista cu adevărat.

În living, Celie aprinse o lampă, apoi își scoase impermeabilul ud leoarcă. Ridică privirea, când deasupra trosni o scândură.

— Shannon? strigă ea, amintindu-și prea târziu că în casă nu mai era nimeni.

Peste bubuiturile pulsului în urechi, ascultă pașii de deasupra, încercând să se hotărască dacă să fugă sau să se ascundă.

Panica o încremeni în loc. Neputând face altceva, se rugă ca intrusul să nu fie înarmat.

Ca într-un film de groază, timpul părea să fi încetinit ca melcul. Neîndrăznind să respire, văzu apărând un picior desculț, apoi încă unul, urmate de pulpele musculoase, propriul ei halat de baie galben, un piept robust și, în sfârșit, chipul.

Mark Edwards. Recunoașterea îi risipi frica, înlocuind-o cu o reacție și mai neliniștitoare. Părea mai înalt decât și-l amintea, deși o parte logică a creierului ei îi atrăgea atenția că era firesc, întrucât acum stătea în fața lui desculță.

Ceea ce nu-și putea explica era reacția provocată de el, care și acum părea la fel de intensă ca prima oară când se cunoscuseră.

Mark se opri pe palier, pentru a-și pune un al doilea prosop peste părul negru, tuns militărește.

— Ai uitat să plătești apa, Celie?

Neluând în seamă valul de senzații care o străbăteau, încercă să se adune. Deja își pierduse o dată capul după el și petrecuse ultimele trei săptămâni căutând să-și revină. Se mândrea că nu făcea niciodată aceeași greșeală de două ori – oricât de ispititoare ar fi fost.

De asemenea, fusese învățată încă din copilărie să-și păstreze calmul și stăpânirea de sine, indiferent de împrejură îi – dar, în pofida educației primite, acum îi amorțise mintea. Incapabilă să se concentreze asupra nici uneia dintre zecile de întrebări ce i se învârteau prin cap, răspunse cu o expresie tâmpă:

— Am închis valva principală.

Zâmbetul lui îi făcu inima să bată de două ori mai repede. Indiferent cât de hotărâtă era să nu se mai gândească la ele, amintirile din săptămâna petrecută împreună îi inundau mintea.

Eșuând jalnic în încercarea de a-și păstra calmul, se concentră asupra unui subiect mai puțin tulburător decât bărbatul care stătea atât de aproape, încât părea să ocupe tot restul camerei. Privi încruntată covorul, sub picioarele lui goale.

— Îmi faci apă pe Aubusson.

Zâmbind, Mark se retrase pe prima treaptă, petrecându-și prosopul pe după gât.

— Scuză-mă.

Celie încercă să-și organizeze întrebările ce i se îmbulzeau în minte, dar în timp ce dibuia după una pe care s-o pună mai întâi, hotărârea de a rămâne cu privirea ațintită spre chipul lui i se risipi lamentabil.

Nu putea să nu-i observe pe umeri urme ale bronzului pe care-l dobândise în timpul croazierei de Thanksgiving, când se cunoscuseră. Privirea îi trecu peste stomacul lui musculos și pe marginea prosopului, înainte de a se reculege, revenind cu atenția spre fața lui. Ochii albaștri spuziți cu aur licăreau, ca și cum i-ar fi putut citi toate gândurile confuze ce i se rostogoleau prin minte.

Cu ani în urmă, își perfecționase arta de a-și ascunde emoțiile, orice s-ar fi întâmplat. Dar înfățișarea lui Mark

Edwards se vădea a fi mai tulburătoare decât orice.

Desigur, avea o explicație logică pentru felul cum răsărise nepoftit în livingul ei. După ce o auzea, avea să poată aprecia și rezolva mai ușor situația.

Când văzu că nu părea dispus să dea nicio explicație, îl întrebă de-a dreptul:

— Ce faci aici?

— Mă uit la tine. Arăți superb.

Își putea imagina. Conștientă că vântul îi despletise coada franțuzească, ridică o mână, pentru a-și netezi părul ciufulit.

Oprindu-se la jumătatea mișcării, împinse în schimb o șuviță rebelă care i se lipise de obraz, spunându-și că nici felul cum arăta ea și nici gândurile lui Mark nu aveau legătură cu situația.

Stânjenită de privirea lui care o măsura din creștet până-n tălpi, își înfrână imboldul de a-și netezi fusta de mătase verde ca smaraldul, pătată de ploaie. Intrase în casa ei neinvitat și, dacă avea un dram de minte, avea să-l dea afară, în noaptea rece de iarnă, așa cum era, cu pieptul gol.

Dar, își reaminti Celie, dacă ea ar fi avut cât de cât minte, Mark nici nu s-ar fi aflat acum în livingul ei. Nici în ruptul capului nu s-ar fi îmbarcat pe vasul acela de croazieră, cu trei săptămâni în urmă, nu i-ar fi adresat niciun cuvânt în lumina zorilor, nu și-ar fi pierdut capul și nu i-ar fi promis prostește că avea să se mărite cu el.

Ca și cum i-ar fi putut citi gândurile, Mark zâmbi. Celie avu nevoie de tot autocontrolul ei, pentru a nu-i răspunde asemenea, pentru a nu-și aminti săptămâna de mici dejunuri, prânzuri, cine și toate celelalte momente plăcute intermediare pe care le împărtășiseră.

Blestemându-și capacitatea de a-și aminti până și cele mai mărunte detalii, repetă întrebarea:

— Ce cauți aici?

— La Boston?

Dacă nu i-ar fi adresat acel zâmbet plin de sine, ar fi fost gata să jure că trăgea de timp. Pentru moment, hotărî să-i facă jocul, oricare ar fi fost.

— În casa mea. În baia mea.

În viața mea.

— Mi-a deschis Shannon, azi dimineață, m-a poftit să folosesc în voie frigiderul, televizorul, tot ce voiam. A

uitat să menționeze că ai probleme cu instalațiile.

Dându-și seama că ar fi trebuit s-o suspecteze din capul locului pe prietena sa, cu apucăturile ei de combinatoare.

Celie își înghiți un oftat.

— Am condus-o la aeroport, acum câteva ore. Cred că a uitat să precizeze că te lăsase aici. Și n-avem nicio problemă.

Acum câteva săptămâni, s-a spart o țeavă, așa că, ajungând acasă și auzind cum curgea apa, am crezut că iarăși a plesnit. Niciun moment nu mi-a trecut prin minte să mă uit mai întâi în baie.

Nu-i venea să creadă că-și auzea propria voce prezentându-și scuzele. La urma urmei, el îi violase ei domiciliul.

Mark nu-i lăsă timp să-l informeze asupra acestui fapt.

— Shannon a spus că nu ajungi niciodată acasă înainte de ora șase. M-am gândit să fac un duș și, când soseai la cină, să te aștept gata îmbrăcat.

Zâmbetul lui o ispitea să se scuze din nou. Dacă ar fi fost bondoc, burtos și chel, Celie ar fi putut face față mai ușor situației. Cu cât se uita mai mult la el, cu atât îi era mai greu să se concentreze asupra propriilor ei răspunsuri. Oare exista vreun mod elegant să invite pe cineva afară din casa ei? Nu-i venea în minte niciunul și se pomeni din nou dându-i ea lui explicații, nu invers:

— Centrul de Resurse s-a închis mai devreme, din cauza vremii.

Mark porni spre ea – iar Celie, neștiind ce să facă, își auzi vocea trăncănind despre viscolul anunțat, despre felul cum ea nu auzise buletinul meteorologic, cum se bălăcise prin zăpadă și zloată cale de trei kilometri, de la serviciu până acasă.

Continuând să surâdă, Mark îi luă trenciul pe care-l ținea strâns la piept și îl lăsă să cadă pe jos. Luându-și prosopul de la gât, începu să-i șteargă părul cu el.

Apropierea dintre ei îi arunca simțurile în plin tumult.

Pielea lui Mark emana mirosul propriului ei săpun din baie. Îi simți respirația adiindu-i pe obraz, când îi înfășură umerii în prosop, trăgând de capetele acestuia pentru a o apropia și mai mult, până nu-i mai despărțiră decât vreo câțiva centimetri.

Deși trecuseră cinci săptămâni de când îl sărutase.

Celie își amintea bine gustul gurii lui Mark, își amintea senzația buzelor lui peste ale ei. Amintirea o făcu să ridice capul, chiar în timp ce prin minte îi vuia avertismentul de a-l respinge.

Situația scăpa de sub control, la fel cum se întâmplase și la bordul navei. Numai că acum nu mai era într-o croazieră de celibatari; se afla la ea acasă, în Boston.

— Mark, stai...

Își rezemă palmele de pieptul lui, dar înainte de a apuca să-l împingă, Mark îi captură mâinile cu ale sale.

— Am așteptat, șopti el. Trei săptămâni nesfârșite.

Douăzeci și una de zile nefericite. Cinci sute și nu știu câte ore singuratice.

Știa că ar fi trebuit să se împotrivească, știa că, dacă ar fi făcut-o, îi dădea drumul imediat, dar intensitatea privirii lui o făcea să uite de tot ceea ce se cuvenea. Parcă din proprie inițiativă, pielea înfrigurată i se apropie de căldura trupului lui.

— Mi-a fost dor de tine, continuă Mark, cu vocea ca o mângâiere care o îmbia să se apropie și mai mult.

Îi scoase jacheta de pe umeri și o lăsă să cadă pe podea, în timp ce-și îndrepta atenția spre nasturii sidefii ai bluzei ca ivoriul.

— Ai să faci pneumonie, dacă nu-ți scoți hainele astea ude.

Trebuia să existe vreun răspuns cu care să-l expedieze, dar prin minte nu-i trecea niciunul, în timp ce căldura scursă din degetele lui îi impregna pielea umezită. Îi vedea pulsul, în adâncitura gâtului, bătând la fel de repede ca al ei. Buzele lui îi treceau peste păr abia atingându-l, iar Celie știa că, dacă ridica doar cu încă un centimetru capul, avea să-i întâlnească sărutul. Și să-l sărute la rândul ei.

Iar atunci, ar fi fost pierdută fără speranță, învinsă de aceeași furtună emoțională care o adusese din capul locului în această situație, o situație pe care crezuse că o ținea bine sub control – până când apăruse din nou Mark, coborând scara.

Își trecu degetele de-a lungul claviculei ei.

— Ai piele-de-găină. Tremuri.

Tremura – nu de frig, ci din cauza unei stări dureros de conștiente care o împiedica să facă lucrul cel mai rațional, să se distanțeze, fizic și afectiv. Încă un minut doar, își făgădui Celie, să-i savureze ridicările și coborârile pieptului sub obrazul ei, bătăile inimii sub mâinile ei.

Descheindu-i în sfârșit bluza, Mark i-o scoase și o aruncă în lături, după care îi înveli umerii cu prosopul, ca într-un șal.

— Ia pe tine ceva cald și uscat.

O propunere foarte logică, la care ar fi trebuit să se gândească ea însăși, în loc de a-i cădea în brațe. Adică, își dădu seama Celie în timp ce se retrăgea, exact lucrul pe care fusese cât pe ce să-l facă.

Hotărâtă să-și redobândească avantajul, strânse în pumni prosopul, încercând din nou să afle răspunsul la întrebare.

— Încă nu mi-ai explicat ce cauți aici.

— E Crăciunul.

— E aproape Crăciunul.

Își luă de jos bluza și haina.

— Mi-ai spus că nu termini până la primăvară.

— Azi dimineață am acostat în doc, pentru reparații de urgență.

Celie apropie și mai mult marginile prosopului, când observă că Mark părea fascinat de tivul dantelat al sutienului ei.

— Asta tot nu-mi explică...

— Mi-e imposibil să port discuții tehnice, când tu stai în fața mea pe jumătate dezbrăcată.

Invitația ascunsă după cuvintele și surâsul lui complice o făcea să se simtă cuprinsă de febrilitate, o fierbințeală mult prea puternică pentru a o pune pe seama eficientului sistem de încălzire centrală al casei. Scuzându-se, urcă grăbită scara, înainte de a comite cine știe ce imprudență.

În oglinda din dormitor, în timp ce-și împletea cu mișcări smucite părul în obișnuita ei coadă franțuzească.

Celie observă că lapovița îi ștersese machiajul. Pielea ei palidă fusese desigur învinețită adineaori, când intrase, deși acum avea obrajii străbătuți de dâre roșii.

Nu mai roșise de ani de zile. Din cauza enervării, își spuse ea, sau dintr-a fricii. Poate chiar a unei combinații între amândouă. O luase pe nepregătite, cum era și firesc, pentru orice bărbat care ar fi apărut coborând scara din casa ei, pe jumătate gol. Dar, în fond, ar fi prins-o la fel de nepregătită și dacă se ivea îmbrăcat în uniformă de camuflaj.

Îl auzi intrând în baie și închizând ușa. Între timp, ar fi trebuit ca pulsul și rațiunea să-i fi revenit la normal, din moment ce nu mai era amenințată de prezența unui intrus. Și totuși, se simțea nesigură pe sine, deloc pregătită să se confrunte din nou cu Mark.

Poate-ar fi fost mai bine să formeze 911 și, la sosirea poliției, să susțină că nu-l cunoștea. Alungă imediat ideea, ca pe cea mai lașă soluție pe care și-ar fi putut-o imagina.

În plus, probabil că avea la el telegrama pe care i-o trimisese, ca dovadă irefutabilă a minciunii ei, poliția ar fi expediat cazul ca pe un conflict casnic, iar ea tot cu Mark pe cap ar fi rămas.

Ca să împrumute expresia favorită a bunicii sale, în loc de a sări gardul, trebuia să ia taurul de coarne.

Avea să coboare la parter și să bea un ceai. Apoi, cu uzul rațiunii restabilit, urma să rezolve totul ca pe o reîntâlnire între doi buni prieteni care trecuseră cândva printr-o perioadă deosebită, dar acum se mulțumeau doar cu amintirile – amintiri la care refuza să se gândească, pe moment, știind că avea timp mai târziu pentru asta.

Mark trebuia să fi avut un motiv de a veni la Boston și, după ce-l afla, putea să rezolve situația într-un mod satisfăcător pentru amândoi.

Peste câteva minute, îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de lână roșie și un pulover asortat, coborî în fugă scara, oprindu-se pe drum să deschidă valva principală de apă, înainte de a intra în bucătărie. După ce dădu drumul la radio, umplu cu apă o ceașcă și o puse la încălzit în cuptorul cu microunde, după care începu să privească pe fereastră fulgii de zăpadă suflați de vânt prin noapte.

Îmbrăcată numai cu un impermeabil necăptușit și o pereche de pantofi decupați la vârfuri, înfruntase vifornița și supraviețuise. Cu siguranță, avea destul curaj ca să se descurce cu un oaspete nepoftit, tratându-l cu politețea cuvenită în timp ce-l conducea la ușă.

— E foarte drăguț aici.

Cuvintele încete ale lui Mark o făcură să tresară și, răsucindu-se în loc, aproape se ciocni de el. Cu un interes pe care nu și-l dorea, observă cum îi accentua constituția atletică uniforma albastră de gală a Marinei. Jucase fotbal la Annapolis, îi spusese, iar Celie se îndoia că de-atunci mai pusese pe el măcar un gram în greutate. Numai după rețeaua fină a ridurilor de la colțurile ochilor se observa că avea aproape patruzeci de ani.

Conștientă că tensiunea neliniștitoare pe care crezuse că și-o astâmpărase o cuprindea din nou, intră în rolul gazdei ireproșabile.

— Pot să-ți ofer o ceașcă de ceai?

— O cafea, dacă ai.

Mulțumită de diversiune, Celie își făcu de lucru cu pregătirea unei căni de nes, înainte de a umple globul cu ceai, pentru a-l cufunda în propria ei ceașcă de apă fierbinte. Ducând ambele băuturi pe masa din bucătărie, îi făcu semn să se așeze.

Îi oferi frișcă și zahăr, privind apoi cum își punea în cafea peste măsură de mult din amândouă. Așezându-se pe scaunul din fața lui, începu să-și amestece ceaiul, în timp ce-l aștepta să vorbească. Acum, când se purtau ca doi adulți raționali, urma să afle de ce venise și ce voia.

La bordul navei, Mark nu știuse că familia ei avea în

New England proprietăți mai întinse decât ar fi părut posibil din punct de vedere legal. Ce-o fi aflat în ultimele săptămâni, mai ales după ce Celie semnase telegrama și cu al doilea nume al ei de familie – Hargrave – nu avea de unde ști. Nu părea genul care să ceară o răscumpărare pentru a se pierde în ceață, dar, la o adică, Celie mai fusese amăgită și înainte.

Își dorea să nu fi fost atât de suspicioasă. Pe navă, îl considerase diferit de toți ceilalți. Acum, oricât o durea să-și schimbe părerea, nu mai era atât de sigură. Se hotărî să-și formuleze cu prudență întrebările.

În timp ce se întreba cum să abordeze subiectul, Mark vorbi în sfârșit:

— Te invit la cină în oraș.

Stingherită, puse ceașca la loc pe farfurioară. Cum se putea purta ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat? Dacă pe ea ar fi acceptat cineva s-o ia de soție, pentru ca apoi să-i telegrafieze că se răzgândise, i-ar fi cerut explicații, turbând de furie.

— Shannon mi-a sugerat un local.

Își scoase portofelul din buzunarul pantalonilor, extrase din el o hârtiuță și citi cu voce tare:

— The Upper Crust.

Era firesc ca vecina ei de apartament să aleagă cel mai romantic restaurant din oraș, probabil singurul de pe tot continentul unde încă mai cânta un violonist printre mese. Era o ascunzătoare intimă pentru îndrăgostiți, deloc potrivită pentru doi oameni care se cunoscuseră, trăiseră câteva momente vrăjite împreună, iar acum își luau rămas bun.

Cel puțin, ea și-ar fi luat rămas bun.

Poate că telegrama fusese prea vagă. Trebuia să se asigure neîntârziat că Mark înțelegea că totul se terminase, că pur și simplu se lăsase luată de val și își lăsase gura s-o ia pe dinainte, înainte de a fi apucat să-i analizeze și să-i respingă propunerea.

Cu siguranță, îi fusese mai ușor să scrie un discurs de rămas bun pe o foaie de hârtie albă. Neputând găsi un preambul plin de tact, se hotărî să atace subiectul pieptiș:

— Nu trebuia să vii.

— Nu? De ce?

Așteptându-se la o ripostă înverșunată, Celie nu putu decât să-l privească mută. Se exprimase dureros de clar, în telegramă, având mare grijă la alegerea cuvintelor limitate numeric, pentru ca Mark să înțeleagă fără umbră de îndoială că nu aveau niciun viitor împreună.

— Am petrecut atâtea sărbători la bordul vapoarelor și al submarinelor, încât le-am pierdut numărul, spuse el.

Azi dimineață, când submarinul a intrat târâș-grăpiș în port, mi s-a părut un vis adeverit, să putem petrece împreună primul nostru Crăciun.

Ar fi trebuit să-și dea seama că un om așa de ambițios încât să escaladeze cu atâta repeziciune ierarhia militară nu putea fi făcut prea ușor să se răzgândească.

Înghițindu-și nodul de panică din gât, se strădui să vorbească pe un ton indiferent:

— Nu voi... nu vom petrece nimic împreună. Ți-am explicat clar în telegramă.

— Ce mi-ai explicat?

Va să zică, avea de gând s-o târască peste tăciuni aprinși, silind-o să recunoască faptul că acționase sub imperiul unui impuls. Avea să-i pretindă scuze și, probabil, ceva pe deasupra, ca să-i aline orgoliul rănit.

Celie știa că merita scuzele.

— În legătură cu noi, spuse ea. Cu mine, vreau să zic.

În legătură cu greșeala pe care am făcut-o când am acceptat să ne căsătorim.

Se opri, dându-i ocazia să obiecteze, s-o contrazică, să-i spună cât de dureros îl lovise.

Când colo, Mark nu făcu decât să stea privind-o tăcut, timp de câteva momente, până când Celie se simți obligată să continue.

— M-am simțit minunat, dar așa ceva e firesc într-o croazieră de plăcere. Nu trebuia să ne gândim la căsătorie, necum să ne mai și închipuim că ne îndrăgostiseră în într-o săptămână. Nimeni nu se îndrăgostește la prima vedere.

Mark bău din cafea, privind-o lung pe deasupra ceștii, înainte de a răspunde:

— Vorbește numai în numele tău.

Îi simțea refuzul îndărătnic de a ceda, ceea ce făcea să i se frângă inima.

— Cred că pot vorbi în numele amândurora. Pasiunile se șterg, iar în afară de asta, nu mai avem nimic în comun.

— Te iubesc.

— Nu mă... Nu te...

De ce nu era în stare să vorbească elegant și succint, în loc de a se bâlbâi ca un copil cu limba împiedicată? Își impuse să soarbă din ceai, lăsându-și timp să redevină rațională, înainte de a încerca din nou o explicație.

— N-am stat împreună decât o săptămână, Mark. Nici nu mă cunoști cu adevărat.

— Te iubesc.

Gâtul i se contractă, făcând imposibil orice răspuns.

Refuza să se gândească, măcar, la cuvintele lui. Dragostea la prima vedere nu exista – cel puțin, nu în viața ei.

— Ți-a înghețat inima, Celie? întrebă el, tărăgănat. Sau numai picioarele?

Poftim, ea încerca să expună detaliat o decizie rațională, iar lui îi ardea de calambururi! Reuși să zâmbească, dar fără a-i putea înfrunta privirea atât de directă.

— Niciuna, nici alta. Ceea ce s-a întâmplat între noi a fost frumos, dar a trecut. Îmi pare rău că ai făcut atâta drum. Ar fi trebuit să dai mai întâi un telefon.

— Am dat, azi dimineață. Plecaseși deja la serviciu, iar

Shannon mi-a promis că avea să-ți spună...

— Nu mi-a spus.

— Și i s-a părut minunat că făcusem atâta drum ca să petrec Crăciunul cu logodnica mea.

— Fosta logodnică, îl corectă Celie, puțin cam prea repede.

Știind că inspirația lui adâncă era, cel mai probabil, preludiul unei discuții în contradictoriu, se repezi să i-o zădărnicească înainte de a începe:

— Acordul meu de a te lua de soț a fost impulsiv. Prea mult vin, prea multă lumină a lunii... Îmi pare rău, crede-mă.

Am trimis telegrama a doua zi după plecarea ta, ca să-ți poți vedea liniștit de treburi.

Strâmbându-se la adresa propriilor ei cuvinte, își ținu respirația, așteptându-i izbucnirea inevitabilă. Mai avusese de-a face cu orgolii masculine lezate destul de des ca să prevadă o asemenea reacție, deși ultimul lucru pe care-l dorea era să-l rănească. Nu vedea niciun motiv ca Mark să aibă de suferit în urma deciziei ei pripite.

— Mi-ai trimis o scrisoare în genul ălora care încep cu

„Dragă John”?

Neîncrederea amuzată din tonul lui o făcu să clipească din ochi, posibilitatea de a nu fi primit telegrama descumpă nind-o complet pentru câteva secunde. Deși așa ceva ar fi justificat sosirea-surpriză și lipsa indignării, mai însemna și că venise la Boston fiindcă o dorea sincer, nu în căutarea unei compensații, așa cum făcuseră alți bărbați din trecutul ei. Deși n-ar fi avut de ce să conteze, faptul că nu urmărea o răscumpărare o mulțumea atât de mult, încât fu nevoită să-și muște obrazul pe dinăuntru, pentru a-și stăpâni zâmbetul de ușurare.

— Ți-am scris ca să-ți spun că nu avem niciun viitor împreună.

Întrucât intenționase să-și prezinte raționamentul într-un mod practic, fu surprinsă să audă că vocea îi suna cu blândețe, aproape cu nostalgie. Își drese glasul.

— Am avut destul timp de gândire, în ultimele câteva săptămâni. Pur și simplu, nu ne potrivim unul cu altul.

Știu că ai să-ți găsești pe altcineva.

Pe ultimele cuvinte, zâmbetul i se crispă puțin, dar învățase de mult să-și izoleze sentimentele de deciziile pe care trebuia să le ia.

— O ființă mai potrivită, adăugă, când Mark nu spuse nimic.

Mark își învârti în cană ultimele picături de cafea.

— Ți-ai găsit pe altcineva?

I-ar fi fost atât de ușor să dea din cap, punând capăt discuției.

— Nu există nimeni altcineva, își auzi ea propria voce zicând, înainte de a fi avut timp să cedeze ispitei.

— Nu se poate să te fi gândit prea mult timp la hotărârea luată, dacă mi-ai scris a doua zi după ce am plecat.

De trei săptămâni, nu se gândea la nimic altceva, dar știa că era mai bine ca unele lucruri să rămână nerostite.

— Asta-i prima oară când îmi regret lipsa unui trecut cu pedigree, spuse el.

Remarca lui o ustură. Cum de nu putea să înțeleagă că atitudinea ei fusese bazată pe logică, nu pe bani sau pe lipsa acestora. Când îi văzu mușchii fălcilor încordându-se, ținu ceașca în ambele mâini, pentru a nu-l atinge, să-i alunge durerea pe care i-o pricinuise.

— Situația asta nu are nicio legătură cu trecutul tău, nici cu al meu.

— Atunci, cu ce are legătură?

Dacă s-ar fi așteptat la tot ce putea fi mai rău, prevăzându-i sosirea, ar fi memorat câteva motive temeinice. Acum, se pomeni bâjbâind să găsească măcar unul.

— Faptul că doi oameni nu-și pot clădi o căsnicie numai pe baza atracției sexuale.

— Atracție sexuală, îi repetă el cuvintele, prelungindu-le ca și cum asta l-ar fi ajutat să înțeleagă; expresia lui încruntată arăta clar că nu înțelegea deloc. Săptămâna pe care am petrecut-o împreună a însemnat ceva pentru tine?

Bucătăria părea să devină tot mai mică și mai călduroasă cu fiecare minut. Ce-o fi făcut-o să creadă că puteau discuta problema la o ceașcă de ceai? Mark era pe punctul de a o sili să execute un striptease emoțional.

Bunica ei i-ar fi spus să ridice din umeri, să-i ureze numai bine și să-l expedieze. Dar Celie știa că îi datora măcar adevărul. Chiar dacă i-ar fi fost mai ușor să vorbească rămânând cu privirea în ceașca de ceai, făcu un efort să-i privească ochii mărginiți cu gene negre.

— În acele momente, a însemnat totul, dar privind retrospectiv, îmi dau seama că trebuie să fi fost amorezată, și nimic mai mult. Probabil aveam nevoie de o schimbare în viața mea și mi-ai fost la îndemână...

Se opri, întrucât cuvintele sunau jalnic. Cum ar fi putut

Mark înțelege că, la îmbarcarea pe vasul de croazieră, azvârlise cât colo orice prudență, iar aceasta îi revenise din plin în momentul când luase avionul înapoi spre Boston?

— O distracție nemaipomenită și nimic mai mult?

Celie tresări, deși versul pe care-l parafrazase rezuma momentul mult mai bine decât reușise ea.

— Cam așa ceva.

— Și, fără a-i acorda nicio șansă, ești sigură că mariajul nostru ar eșua.

Neștiind ce altceva să spună, se bază pe un vechi clișeu:

— Zi-i intuiție feminină, dacă ții neapărat.

Mușchii umerilor i se umflau de încordare. Dacă Mark îi mai cerea și alte motive, nu avea niciunul. În pofida a ceea ce desigur credea el, nu fusese o decizie luată irațional, sau fără sacrificii. La bordul navei, își ascultase inima. În lumea reală, o guverna mintea.

Când Mark nu mai spuse nimic, Celie îi întinse mâna, detestând stângăcia gestului dar hotărâtă să păstreze despărțirea la un nivel impersonal.

— Îți doresc numai bine, Mark.

Mark îi privi mâna, apoi clătină din cap.

— Mă pot gândi la alte moduri de a ne lua rămas bun, mai potrivite.

Era clar că discuția luase sfârșit. Evitând atât întrebările neformulate, cât și suferința din ochii lui, Celie se ridică, strânse ceștile și le duse la chiuvetă.

Mark o urmă. În timp ce o privea clătindu-le, așteptă să închidă apa, pentru a vorbi:

— Îmi dau seama că te-am deranjat. Permite-mi să te invit la cină; măcar atâta pot face.

Celie întrezări o șansă de a se retrage cu demnitatea intactă. Admirându-i gestul, zâmbi, în timp ce-și ștergea mâinile pe un prosop de în, de astă dată judecând înainte de a vorbi.

— Mark, eu sunt cea care-ți datorează scuze. Nu mi-a trecut niciun moment prin minte că nu primiseși telegrama.

Mark ridică din umeri.

— Nu mi-ai acceptat invitația la cină. Fără nicio obligație, îți promit. Mă rog, una tot ar fi... nu am mașină, așa că poate mă duci și pe mine până la aeroport, după ce mâncăm.

Surprinsă de decepția pe care o simțea, Celie dădu din cap. Mark pleca, lăsând-o fără nicio obligație – erau exact cuvintele pe care dorea să le audă, și totuși o parte din ea ar fi preferat să nu cedeze atât de ușor. Dacă nutrise în subconștient dorința de a fi fost într-adevăr hărăziți unul altuia, declarația lui i-o spulbera fără putință de tăgadă.

La urma urmei, chiar avea nevoie de un om care insista că o iubea, iar peste un minut plănuia să dispară din viața ei? Dar, în fond, ce-ar fi putut aștepta mai mult de la un bărbat care curtase cinci logodnice însă nu se căsătorise cu niciuna? Când i-o mărturisise la bordul navei, ea râsese, însă acum se întreba cât de mult adevăr conținea vechea zicală: „Văzut, plăcut, plecat”.

— O cină, da. La Upper Crust, nu.

În timp ce trecea în living, se gândi la un alt restaurant, ceva mai potrivit pentru turiști decât pentru îndrăgostiți.

— Hai să mergem la Bay Tower Room. Vei mânca admirând o priveliște superbă a orașului Boston.

— Pare convenabil, răspunse el, îmbrăcându-și mantaua.

Dă-mi cheile. Merg să-ți încălzesc motorul mașinii.

Care e a ta?

— Subaru albastru, deși cred că în momentul de față e cam alb. Azi nu l-am folosit, deci e acoperit de zăpadă. Pe podea, în dreapta, vei găsi o măturică și un făraș.

Afară, Mark se opri câteva secunde să privească strada așternută cu zăpadă.

Până aici, toate bune. Jucase la noroc, venind cu toate că primise telegrama care-l anunța în termeni lipsiți de echivoc că povestea lor se terminase.

Instinctul îi spunea că Celie considera săptămâna petrecută împreună la bordul navei mai mult decât o simplă aventură. Fusese în aceeași stare de euforie ca el, amândoi simțindu-și viețile schimbate de o adevărată întâlnire a sufletelor. Mark avusese suficientă prevedere pentru a-și da seama de acest lucru; nu-i mai rămânea decât s-o convingă și pe ea.

În drum spre Boston, își jurase să n-o atingă până nu o încredința că la mijloc era ceva mult mai profund, mai serios, decât simpla atracție sexuală. Acum, nu numai că hotărârea îi fusese spulberată în momentul când Celie reapăruse în viața lui, dar îi era cu fiece clipă tot mai greu să simuleze că decizia ei panicată de a renunța în momentul plecării lui nu-l afectase deloc.

În primul rând, își reaminti el cu stoicism, trebuia să înlăture straturile de reținere pe care și le clădise Celie pentru a-și ascunde sentimentele. Probabil vreo stare genetică de vinovăție, cu tentă calvină, îi mustra conștiința pentru că se îndrăgostise atât de repede. Deși mai aveau multe de aflat unul despre celălalt, Mark nu se îndoia că formaseră deja acea legătură intangibilă, vitală pentru iubirea adevărată și căsătorie.

După ce o determina să recunoască același lucru, în timpul cinei, urma să scoată din buzunar telegrama, ca să se amuze amândoi pe seama nevricalelor ei prenupțiale.

După care, aveau să-și facă planuri de a trăi fericiți până la adânci bătrâneți.

O rafală furioasă de vânt îl readuse la realitatea serii amarnic de reci din Boston. Toate la timpul lor, își spuse el și începu să scormonească prin movilele înzăpezite din lungul bordurii, până identifică un Subaru albastru.