Delirul

Delirul de Marin Preda

PARTEA ÎNTÂI

I

Când mama lui Parizianu, sora mai mare a primei neveste a lui Moromete, se întorsese de la Paris însărcinată, mulți crezuseră că va ieși din asta un copil care n-avea să semene deloc cu cei din sat; fiindcă ce deosebire ar mai fi fost atunci între Paris și Siliștea Gumești? Boieroaica, doamna Guma, îl boteză ea însăși, iar Moromete, pe atunci flăcău tăcut, deschise gura și îl porecli Parizianul. Dar nici nu se putea un copil mai șters și mai siliștean decât cel pe care îl născu această viitoare cumnată a lui Moromete. Se pomeniră toți cu el că a ajuns flăcău, că se însură și făcu la rândul său un copil, pe Ștefan. Avea un singur merit: ținea la cei trei, Paraschiv, Nilă și Achim, ca și când i-ar fi fost frați, și la Guica, care era sora lui Moromete, ca și când i-ar fi fost lui a doua mamă. De ce? Nimeni nu știa.

Ceva din neînsemnătatea lui Parizianu se răsfrângea asupra fiului, cu toate că firea acestui băiat ar fi trebuit totuși să atragă atenția. Avea o veselie ciudată, inexplicabilă, din care nu răzbătea în afară, pe înțelesul celorlalți, decât câte-un cuvânt sau câte o expresie pe care le repeta până te scotea din sărite. Odată l-a ținut una o vară întreagă, zicea, orice i-ai fi spus, că n-are importanță, cum n-are, mă, importanță, se supăra omul, să-i spui lui tac-tău să vie să-și ia putina, că i s-au uscat doagele pe-aici, să nu mă pună pe urmă să i-o plătesc când o vedea că i se scurge zeama de varză prin ea… „n-are importanță” răspundea el tărăgănat, cum n-are, mă, importanță, își ieșea ăla din pepeni, tu-ți paștele mă-tii, îți bați joc de mine, că acuși îți dau vreo câteva… Alteori însă era tăcut și aproape orb; trecea pe drum, întorcea capul și te vedea, dar nu-ți dădea bună ziua, oricine ai fi fost. Odată s-a întâmplat să se întâlnească chiar cu tat-său, care i-a spus ceva, și băiatul nu l-a recunoscut…

De mulți ani Ștefan lipsea de-acasă toamnele, iernile și primăverile, ca și Niculae, văru-său de-al doilea. Nu prea le venea însă la nimeni să creadă că un băiat așa ca el urma liceul din Pălămida. Era îmbrăcat prost, umbla desculț și Parizianu îl lua la secere îndată ce venea acasă în vacantă. Nu era văzut citind și nici nu uimise pe cineva cu inteligența lui, care în școală trebuie să crească negreșit, și nici prin cunoștințele lui, care ar fi trebuit de asemeni să-i rămână în cap în urma învățăturii. Taică-său, cu toate că îi vedea bine notele mari cu care trecea clasa, parcă nici lui nu-i venea să creadă că fi-său știe carte. „Tu de ce nu citești, mă? îl întreba el cam supărat. O să creadă lumea că nu e nimic de capul tău!” În loc să răspundă, băiatul repeta rânjind într-o parte (și în clipa aceea chipul lui se lumina ca un dovleac cu ochi și gură în care s-ar fi vârât o lumânare) acel cuvânt sau expresie care îl apuca și îl ținea săptămâni întregi ca și când n-ar fi fost întreg la minte.

Parizianu devenea tăcut. El își cunoștea copilul, își dădea poate seama că nu degeaba profesorii îi înscriau numai nouă și zece în carnetul lui de elev, că pesemne băiatul lui citea mult în timp ce era la liceu și că în vacanțe nu mai avea chef… I-ar fi plăcut totuși să-l vadă lumea cu cartea în mână și să-l laude și pe el oamenii cum îl lăudau pe Niculae…

Îl ura pe Niculae pentru acest lucru, dar și pentru că îl ura pe tat-său, pe Moromete. În privința asta se dovedea că puterea unei muieri ca Guica era mult mai mare decât credea chiar ea, Guica. Fără să recunoască, Parizianu nu avea în cap, ca și cei trei, Paraschiv, Nilă și Achim, altceva decât ea, că adică Moromete ar fi vinovat de toate, că s-a însurat a doua oară după ce Rădița, sora mijlocie a maică-sii a lui Parizianu, a murit și că prin această însurătoare soarta lor s-a schimbat în rău. Asta putea fi adevărat în ceea ce îi privea pe copiii lui Moromete, cei trei dintâi, din pricina celor trei din urmă, dar întrucât aveau toate acestea legătură cu Parizianu, care stătea liniștit în casa lui de la maică-sa și își muncea la fel de nestingherit cele câteva pogoane de pământ din care trăia? Zvonuri turburi, venite tot din partea Guichii, dădeau de înțeles că până și de moartea Rădiții era vinovat tot Moromete, fără să se spună însă în ce fel.

…Și iată că pe la sfârșitul unei toamne cu aproape un an înainte ca războiul să se apropie și de noi, și după câțiva ani de la fuga celor trei, un fapt brutal și neîndoielnic le sără inima lui Parizianu și Guichii; trecuseră mai multe zile de când se începuseră școlile și Niculae stătea tot pe-acasă; și se află că Moromete îl oprea pe fi-său, pe Niculae adică, să-și mai urmeze drumul lui, iar tat-său se pregătea să se ducă la București. De ce, ce se întâmplase?

Parizianu stătea în curte cu Ștefan când află știrea. Cioplea un țăruș. Cu ciorapul de gât Guica intrase în casă să-i spună și bătrânei. Parizianu era un om domol, abia mergea, abia deschidea gura, cu toate că nu-l durea nimic. Odată a pus umărul sub brișcă și a săltat-o să-i ungă o roată, în timp ce muierea lui și Ștefan erau sus pe cutie și s-au pomenit că se clatină căruța cu ei cu tot… Nu s-ar fi putut însă spune că făcea tot ce putea cu forța aceasta care zăcea în el, și nu fiindcă n-ar fi fost vrednic, ci pentru că… Avea pe chip o expresie care o îndreptățise, pesemne, pe Catrina Moromete să-l asemene cu Guica: stau, parcă spunea, și să vie altul să spună că nu stă și el. Ce poți să mai faci după ce îți dai caii la apă?… Acești cai parcă semănau și ei cu stăpânul lor: erau voinici, în putere și intrau în curte foarte liniștiți, cu Parizianu între ei, cu câte-o mână pe spinarea lor; stăteau, ce puteau să facă? Nimeni nu știa că banii care-i trebuiau lui fi-său la liceu nu făcea rost de ei Parizianu, erau de la maică-sa de demult, de când fusese ea la Paris cu stăpâna de pe atunci a moșiei, îi strânsese unul lângă altul de pe vremea când leul era cât roata carului și avusese grijă încă de pe atunci să cumpere cu ei mahmudele… Târziu, când nepotul se făcu mare, și prețul aurului urcă, începu să vândă din ele în fiecare an ca să-i plătească lui Fănică (așa îi spunea bătrâna) taxele, cărțile și gazda…

Întâmplarea făcea ca tocmai în acel an mica ei comoară să se topească, dar nimeni din familia lor nu avusese pretenția ca Ștefan să termine liceul, de aceea îl și ținuseră în școala primară până ce terminase cursul complet, de șapte clase, ca pe urmă, cu trei, patru clase de liceu, cum spusese Parizianu, adică atunci când băiatul avea să aibă optsprezece, nouăsprezece ani, să plece la București și să se facă și el pe-acolo funcționar…

— Ei, uite-acuma să se ducă cineva înainte și să le spună ălora să nu stea de vorbă cu el, zise Parizianu icnind parcă de satisfacție, cu tesla în mână… În locul lor eu n-aș fi fugit numai cu caii și cu oile, continuă el cu un resentiment atât de proaspăt încât ai fi zis că acest lucru se petrecuse ieri, aș mai fi luat și ce era în lada aia, bănetul strâns de pe vânzarea grâului, și l-aș fi bătut eu pe el cu ciomagul, nu cum s-au lăsat ei de le-a înmuiat ăla oasele… Uite că au trecut anii și niciunul n-a mai ridicat nicio pretenție, și ar fi putut să ridice, fiindcă era dreptul lor, au muncit pe-acolo și și-au făcut… Acuma ce caută la ei? Dacă aș fi eu în locul lor știu eu ce i-aș face…

Parizianu se opri și se uită la fi-său cu o privire în care mocnea atâta ură străină parcă de el însuși încât ai fi zis că o parte din vină din toate acestea avea și Ștefan al lui, care sta pe pământul plin de troscot al curții și se uita la tat-său rânjind… Se vedea că nu mai putea de plăcere văzând ochii ca de cenușă aprinsă ai tatălui și ascultându-i glasul care îi tremura. Îi săreau lui Parizianu stropi din gură și vorbea la el, la Ștefan, cu tesla ca și când ar fi vrut să-i dea cu ea în cap dacă ar fi îndrăznit să-i spună că nu-l crede.

— Pe ce te bazezi? zise atunci Ștefan pe neașteptate.

Parizianu deodată tăcu și înghiți de câteva ori, nemaiștiind ce să spună.

— Cum pe ce mă bazez? zise el total nedumerit.

Asta era ceva proaspăt la fi-său și nu băgase încă nimeni de seamă, i se răspundea fără doar și poate la această întrebare, în timp ce el asculta răspunsul cu mintea rătăcindu-i prin salcâmi.

— Mă bazez pe faptul că ăia ar avea tot dreptul să-i dea un brânci din liftul unde lucrează Nilă, și să-i spună: ai făcut ce-ai vrut cu averea mamei, ne-ai gonit de-acasă și ți-ai bătut joc de noi! Acuma ce mai cauți?

Se lăsă o tăcere și Parizianu, domol, reluă cioplitul țărușului. Ștefan nu zicea nimic. În curând însă mișcările mâinii lui Parizianu se încetiniră, apoi se opriră.

— Iar ăla să nu mă mintă el pe mine, nu-l mai dă la școală fiindcă a rămas repetent. Parcă poate să iasă boier din orice prost. Ce și-a zis el, ia să vând eu din pământul ălora și să-l dau la școală, parcă la școală poate să învețe oricine! Trebuie să ai în tine sânge de om deștept. Trebuie să ai minte care să-ți zbârnâie, nu să fii gură-cască!

Niculae nu rămăsese repetent, iar gură-cască părea mai degrabă să fie Ștefan al lui. Dar Parizianu inventase pe loc ideea cu rămasul repetent, fiindcă nu înțelegea ce se întâmplase cu Moromete, în timp ce n-avea nicio îndoială că fi-său, desculț și dezbrăcat, strălucea…

— Pe ce te bazezi? zise Ștefan, uitându-se în jos, cu pleoapele lăsate și cu sprâncenele ridicate, semn al unei absențe a gândului aproape totală, deși se vedea că asculta cu cea mai mare atenție ceea ce spunea taică-său.

— Pe ce mă bazez? strigă Parizianu. Mă bazez pe chiondoroșenia lui, se uită la tine ca și când s-ar crede cel mai deștept din câți există, în timp ce nu știe nici măcar să ridice un pai de lângă el… Iar tat-său, dacă era ceva de capul lui, ajungea și el primar, nu umbla să vândă pământul și să râdă lumea de el. Nu mi-a spus mie Aristide? Mă, alde Parizianu, zice, vorbește tu cu Moromete, dacă e om deștept, îl fac primar… Eu mă retrag… Păi, de ce, domnule Aristide, n-ai mai găsit pe nimeni în partidul liberal cât e satu ăsta de mare? E, dar e ‘oți, zice, mie îmi trebuie unul care să nu fie oț! Și ce, se terminară oamenii cinstiți? E cinstiți, zice, da e proști, mie îmi trebuie unu și cinstit și deștept… Dacă ar fi venit la mine i-aș fi spus și ar fi ajuns și el cineva.

Adică să fi venit Moromete la el, la Parizianu! Ștefan deschise ochii și se uită țintă la tatăl său. Părea sătul de o veselie pe care o păstra în el cu o lene asemănătoare întru totul cu a lui taică-său, deschise gura și zise din gât, rânjind:

— Pe ce te bazezi?

Ai fi zis că Parizianu a băgat de seamă că fi-său își bătea joc de el și că acum o să-i cârpească una. Dar el se gândea cu un efort considerabil.

Scena avusese loc cu adevărat pe la începutul lunii. Se aflau, în curte la părintele Provinceanu, Aristide și Toderici, și fiindcă mai erau și alții, intrase și Parizianu și se așezase și el jos mai la o parte. Toderici povestea cum ministrul nostru de externe, la Viena, adus în fața unei hărți care arăta România ciopârțită, leșinase. Trebuia să semneze dacă voiam să mai rămânem și cu ce mai aveam… „Ce mai încoace și încolo, domnilor, spusese Toderici, am fost trădați! Nimeni nu mai e cu noi, toți s-au repezit și au mușcat din trupul țării, fiindcă am fost noi plini de cumsăcădenie și n-am mușcat și noi din alții la momentul potrivit, să ne știe de frică…”

În clipa aceea, să fi fost orele șase seara, se lăsase soarele prin fundul grădinilor, aparatul mic de ebonită al părintelui anunță prin vocea unei femei: Ascultați simfonia a șasea de Beethoven… Radioul începu să difuzeze printre salcâmii stufoși și înalți, încremeniți parcă de apropierea asfințitului, și printre hămăiturile de câini de prin apropiere, cunoscuta, în altă parte decât aici, simfonie beethoveniană.

Nu ascultă însă nimeni acea încurcătură de sunete care nu semăna cu nimic din ce știau ei că înseamnă muzică. Cât timp să fi trecut? Părintele tocmai povestea ce i s-a întâmplat unuia de prin Mozăceni, noaptea, doi inși au vrut să-i ia caii, când băgaseră de seamă că muzica se întrerupe brusc și unul începe să spună, adică să citească ceva, cu o voce înaltă și încordată… Trecu mult până înțeleseră ce era; ceva grav, o răsturnare: cădea regele… „Ia uite, rupse în cele din urmă, cineva, tăcerea, căzu și regele… Ce-o să fie acuma?!… Aha… venea un general… Asta era bine, un general înseamnă armată, pe vremurile astea era exact ce trebuia, spusese Aristide. Dar cine o fi generalul ăsta?” (Aveau să afle câteva zile mai târziu, când acest general avea să-i aducă la putere, ca să guverneze cu ei, pe legionari și statul român să se numească stat național legionar. În locul regelui care abdica, venea fiul său… Regii rămâneau…) „Mă tem, părinte, continuase Aristide, adică ce mă tem, sunt sigur că mâine dimineață nu mai sunt primar… Pe mâna cui dracu o să ajungă satul… E precis că generalul ăsta o să schimbe orientarea României spre nemți și atunci în mod fatal or să vie legionarii la putere… făcuse el această previziune, care se împlinise. Uite că le venise și ăstora ceasul… Cine ar fi crezut? Ce mai faci Parizianu?” zisese el apoi ca și când ar fi schimbat vorba, sau ca și când acum, în aceste ceasuri, gândul că era și el țăran ca toată lumea l-ar fi izbit cu putere și și-ar fi dat seama că nu e prieten de pildă cu vecinul său, Parizianu, și că ar fi cazul să devină.

Atât fusese ceea ce îi spusese Aristide lui Parizianu și niciun cuvânt despre Moromete și nici pe departe nu avusese loc dialogul dintre ei pe chestia că Aristide l-ar fi făcut om pe Moromete, dacă bineînțeles acesta din urmă ar fi venit la Parizianu să se sfătuiască cu el… Erau născociri de-ale lui, făcute fie să crească în ochii fiului, fie din nevoia pe care o simt în mod uimitor oamenii de a minți sau de a se minți fără măcar să-și dea seama că o fac… Da’ mai era ceva: ori de câte ori îl vorbea el de rău pe Moromete, Ștefan mai stătea ce mai stătea și pleca de-acasă, se ducea pe la unchiu-său, pe la Moromete adică, lucru care îl scotea pe Parizianu din sărite. Ce era în capul lui Ștefan? Intra în curtea unchiului cu acea veselie a lui înțepenită pe față într-un rânjet și ai fi zis că se aștepta să-l vadă pe Moromete schimbat în urma atâtor vorbe bune auzite cu câteva minute mai înainte de la taică-său și voia să-i contemple curios această nouă înfățișare… „Ce te rânjești, mă, Ștefane?” îi spunea atunci Moromete când îl vedea și din glasul lui rece al lu’ Parizianu înțelegea, desigur, că unchiul era același, nu știa că tatăl său îl înjură și că nici n-ar asculta dacă cineva s-ar apuca să-i povestească. Ștefan părea să înțeleagă bine acest lucru, dar parcă de fiecare dată uita, și iar se ducea…

— Mă bazez pe faptul că Aristide e un om deștept și n-a mințit, răspunse Parizianu reluând cioplitul țărușului în timp ce broboane de sudoare, din pricina efortului de gândire, îi apăruseră pe frunte. Uite, continuă el, cine veni primar? Ai fi crezut? Chiar Tudor Bălosu, chioru… Aristide a știut… Ei, dacă unchiu-tău…

Dar parcă Parizianu nu mai îndrăzni nici el să susțină că dacă Moromete venea la el, ar fi fost azi primar. Ar fi trebuit pentru asta să fi fost legionar sau să fi avut un băiat, ca Tudor Bălosu, care să fi fost… Ori… Și în acest punct gândirea lui Parizianu parcă se întunecă, fiindcă nu mai ridică multă vreme privirea de pe vârful ascuțit al țărușului, iar când o ridică, nu văzu, nu-i păsă că fi-său Ștefan nu mai era acolo și că știa unde plecase.

II

Al lu’ Parizianu era primit la Moromeți cu o bunăvoință disprețuitoare. Și ar fi lipsit și bunăvoința dacă el ar fi băgat de seamă disprețul. De fapt nu prea înțelegeau ce căuta el pe la ei. Unchiu-său Ilie nu se vedea prin curte, dar erau mătușa și verișoarele. Catrina Moromete dărăcea niște lână sau cânepă în pridvor (pridvorul ăsta fusese făcut de curând), iar Tita și Ilinca dădeau la sucală știm, rămășițe din fuioarele curate din aceeași lână sau cânepă pe care o dărăcea mama.

— Aștezău, zise Ștefan, apropiindu-se agale de pridvor.

Ia uite, ăsta știa cum își zic muierile, pe scurt, când se văd una pe alta muncind ceva deosebit: aștezău, adică „așa să-ți ajute Dumnezeu!” Mare deștept! Ca tat-său!

Nimeni nu-i răspunse. Al lu’ Parizianu rânji, ca și cum tăcerea cu care fusese întâmpinat i-ar fi sporit brusc veselia… Se așeză jos pe ultima treaptă a scării pridvorului.

— Unde e unchiu, mătușă? întrebă el.

Catrina se făcu că n-aude. Și ea știa că alde Parizianu o vorbea de rău pe ea și pe copiii ei și nu înțelegea ce mai căuta ăsta pe-aici… Venea să vadă ca să-i spună pe urmă lui taică-său să aibă ăla ce minți și ce râde?

— Vezi, Ilinco, că ăsta iar vine încoace, zise ea cu un glas care nu mai trăgea nădejde că ar putea avea pace cu cel despre care era vorba. Mă, Sande, continuă ea, du-te, mă, de-aici, că îmi încurci caierele, du-te pe la bâtu prin grădină să te învețe să beai tutun. Du-te și-i ajută la păpușit.

Desculț, cu picioarele și cu burta arse de soare, Sande, un băiețel de nici doi ani, se împiedică de pragul tindei și se întinse cu brațele înainte lovindu-se cu bărbia de podea. Începu să răcnească lung și ascuțit. Era ultimul copil al Alboaicii, fata dintâi a Catrinii, făcută cu primul ei bărbat, demult, în timpul războiului, pe vremea când și Moromete îi făcuse pe cei trei, Paraschiv, Nilă și Achim, cu Rădița, sora cea mai mică a mamei lui Parizianu, din Râca, o comună la șase, șapte kilometri de Siliștea, dincolo de Pământuri. Catrina își trase genunchii de sub darac și îl luă pe Sande în brațe.

O ridică în aer, ca și când o dorință uitată și obscură ar fi împins-o, revenindu-i în minte, să se uite la copil ca odinioară când fusese și ea fată și făcuse primul ei copil, pe mama lui Sande… Începu să-l întrebe privindu-l de jos cu capul dat pe spate, clipind rar, orbită parcă de o lumină care o vrăjea: voia, sau nu, să se ducă Sande la bâtu în grădină? Să-i ajute lui bâtu la păpușit tutun? Îl puse apoi jos și, fără să-i fi răspuns prin cuvinte, Sande începu să coboare și cu mâinile și cu picioarele scările din partea cealaltă a pridvorului și o luă, călcând ca un rățoi, cu picioarele în părți, spre grădină.

Al lu’ Parizianu se ridică și o luă și el spre poarta grădinii. Dincolo de ea într-adevăr Moromete stătea jos, dar nu păpușea tutun, păpușitul se făcea prin iarnă, ci își făcuse pentru el o păpușă din foi de tutun galbene ca lămâia, le scosese cotoarele, și cu un cuțit ascuțit ca briciul tăia felii subțiri, fine, care cădeau de pe butucul de lemn pe care erau puse, jos pe un ziar întins. Grămada era mare, să fi umplut cinci tabacheri, dar Moromete continua liniștit să-și facă de fumat…

— Uită-te, mă, Ștefane, și tu pe drum, și vezi dacă nu trece alde Gogu… pe mă-sa, zise el când băiatul lui Parizianu se așeză jos, de astă dată fără să mai dea bună ziua.

Gogu ăsta era agentul casei autonome a monopolurilor, avea dreptul să-i amendeze pe cultivatorii de tutun dacă îi prindea fumând. Ștefan însă nu se uită, fiindcă nea Gogu ăsta nu prea își exercita acest drept, din când în când doar, te pomeneai cu el că începe să se rățoiască la câte unul și să-l amenințe… Dar atât…

— Ce mai spune, mă, la radio, la părintele? zise Moromete.

— Unchiule, mai mult cântece și rugăciuni, răspunse al lu’ Parizianu.

Și deodată expresia aceea de nătărău de pe chipul lui dispăru.

— Cum cântece și rugăciuni?! zise Moromete nedumerit.

— Păi sunt religioși, unchiule, zise Ștefan. Dar nu ca mine și ca dumneata.

— Dar cum?

— Ei, altfel… Mai așa, de! Mai intransigenți!

— Ei, nu mai spune!

În tot acest timp, pe nesimțite, se mai apropiase de ei, venind din fundul grădinii, un om. Era Ion al lui Miai, prietenul lui Țugurlan. Se așezase și el jos și rămăsese într-un fel nesilit, nemișcat și cu o expresie elocventă: „Am venit și eu, parcă spunea, și nu dau bună ziua ca să nu vă turbur, ca să nu mai spun că bună ziua am dat și ieri, așa că…”

— I-am văzut ieri cu mânecile sumese, spoiau primăria, zise Ion al lui Miai, dar cu un glas care dădea de înțeles că lăsa altora dreptul de a interpreta în bine sau în rău ceea ce văzuse el.

— Cine, Ioane?! se miră Moromete, la auzul unei știri despre o îndeletnicire atât de pașnică.

— Legionarii, Victor Bălosu, cu Marin Tâlvan, studentul, și cu mai mulți, dracu să-i ia, că nu-i cunosc, răspunse Ion al lui Miai.

— Și spoia și Bălosu? Sau spoia numai fi-său? continuă Moromete curios.

— Nu, erau numai ei, Bălosu cică nu prea ar mai vrea să se ducă pe-acolo, nu știu de ce, dar așa am auzit, răspunse Ion al lui Miai. Cică ieri la biserică a vorbit unul, ăsta al lui Tâlvan, ce-o fi căutat el în biserică? Popa Provinceanu cică n-ar fi zis nimic, n-ar fi avut adică cum să-l oprească. Regele, cică, cu șleahta lui de jidani!

— Ei, zise Moromete, văzând că Ion al lui Miai se oprise. Ce zicea că a făcut regele, cu șleahta lui de jidani? Care rege, ăsta micu, sau tat-său care a plecat?

— Ei, nu, ăla care a plecat, ăsta micu cică e cu ei, răspunse Ion al lui Miai supărat nu se știe de ce, poate de faptul că auzise el mai multe dar nu ținuse minte.

Se lăsă o tăcere. Mâna lui Moromete se opri din tăiat. Murmură ca un avertisment:

— Și muierile de-acolo din biserică, ce-or fi zis?

Adică nenorocit ai ajuns să nu-ți dai seama cui vorbești… Muierilor, ca și când bărbații ar fi pierit din satu ăsta…

Ion al lui Miai nu răspunse. Semăna cu o mică buturugă cenușie, bătută liniștit de ploi și arsă de soare. Al lui Parizianu, ca un mânz răsturnat, i se vedeau picioarele în aer, Moromete cu spinarea îndoită ca și când ar fi moșit un animal întins jos lângă el și care se chinuie să fete. Sande, în acest timp, trecuse pe lângă ei cu burta înainte și pierise pe după șira de paie ignorându-l complet pe bâtul, spre care fusese trimis…

— Unchiule, rupse într-un târziu al lui Parizianu tăcerea.

— În orice caz, zise Moromete în aceeași clipă, dacă se vor rezuma la spoitul primăriei, ca și când o muiere oarecare n-ar fi putut să facă chestia asta, atunci n-avem ce zice, dar ce-o fi căutat tâmpi tu ăla în biserică, nu înțeleg…

— Păi ți-am spus, unchiule, că sunt religioși, zise al lu’ Parizianu parcă vexat. Au fost, dintre ei, și în Spania, unde cică „s-ar fi tras cu gloanțe în obrazul lui Cristos”.

— Și s-au dus ei să-l apere?! tresări Moromete.

Dar al lui Parizianu, care venise pe la unchiul pentru altceva, nu-i mai răspunse și, după o nouă tăcere, reluă:

— Unchiule, am auzit că pleci pe la București…

— Ei și?

— Mă iei și pe mine?

— De ce să nu te iau? se miră Moromete. Ce, îmi tocești căruța? Te iau, da ce cauți tu pe la București?

— Păi nu știi?

— Ce?

— Nici tata n-a mai putut să mă mai țină la liceu, și vreau să mă duc la București…

— Ce să faci acolo?

Al lu’ Parizianu nu răspunse; Moromete însă parcă înțelese:

— Aha! făcu el sarcastic. Și continuă: Cum să nu, pregătește-te! Stai de vorbă cu tac-tău, cu alde mă-ta și cu alde bâtă-ta și fii gata! Și nu mâine și nici poimâine, și nici poimâine ailaltă, că am treabă, cum ar fi sâmbătă să zicem, ca să ajungem acolo sâmbătă seara, plecăm…

— Unchiule, zise al lu’ Parizianu, parcă ar fi fost surd, redevenind cel care îl cunoștea toată lumea, aș vrea să vorbesc și eu cu Niculae, să-l întreb ceva, văz că nu e acasă, unde e?

Ca și când cine știe ce secret s-ar fi ascuns în faptul că Niculae nu era pe-acolo prin curte.

— Caută-l și tu prin grajd, zise Moromete. Vezi că bușumează caii, se duce cu ei pe la deal…

— Păi nu l-am văzut, zise Ștefan cu mintea aiurea.

Dar Moromete nu-i mai răspunse. Dacă nu l-a văzut, înseamnă că e plecat… Ce ți-e și cu băiatu ăsta al lui Parizianu… Când să zici și tu că e cel mai deștept băiat…

III

Nu erau prieteni ei doi, deși erau rude apropiate și Niculae se arăta străin atât de dușmănia lui Parizianu, cât și de disprețul alor săi față de el. Nu scoteau însă mai mult de două vorbe când se întâlneau, în rarele dăți când Ștefan venea anume pe la el să-l vadă. Asta se întâmpla mai ales la începuturile de vacanță și spre sfârșitul lor și inițiativa venea totdeauna de la Ștefan, niciodată de la Niculae. Îl îndepărta, poate fără voia lui, faptul că Ștefan avea un astfel de tată ranchiunos și că în ciuda faptului că Niculae ținuse la cei trei, Paraschiv, Nilă și Achim, ca și când i-ar fi fost frați buni, nu putea ține și la Parizianu, care o înjura pe mama lui, a lui Niculae, fără nicio rușine?

Al lu’ Parizianu ieși din sat călcând agale, întâlnindu-se cu oameni în ochii cărora se uita fără să le dea bună ziua, nepăsător și surd când câte-o muiere îi spunea de la obraz, fără să i se adreseze, că degeaba s-a făcut mare și îl ține tat-său la liceu, nu e nimic de capul lui de trece el pe lângă un om bătrân și așteaptă ca ăla să-și scoată căciula la el și nu el, că e mai mic… De vreun an nu mai umbla desculț și avea un pantalon mai bun pe el, și purta cămăși bine călcate, cu mâneci scurte. Părul însă îl ținea tot claie pe cap, ai fi zis că nu știe ce e pieptenele și n-a auzit de foarfecă, îi creștea și pe ceafa…

Ajuns la gârlă al lui Parizianu se descălță de pantofi, intră în apă, apoi dincolo, la poala dealului, se așeză jos în iarbă, se încălță și își continuă drumul. Porumburile galbene, gata de cules, singure vorbeau de toamnă, soarele era viu, ca și când faptul că grâul fusese demult secerat nu însemna nicidecum că vara trecuse. Mărginind planurile de porumb, floarea-soarelui cu tipsiile plecate și coapte era însă o mărturie că septembrie lăsase mult în urmă luna coacerii…

Câini și oi umpleau însă câmpia înverzită a nu știu câta oară, cu orizontul ei îndepărtat ca un vis subțire, iar pâlcuri de băieți și fete stăteau în preajma a ceva de unde ieșea fum… Nu mai puteau coace decât dovleac alb, turcesc, adus cine știe de pe unde, porumbul nu mai era crud, cu lapte în el. Un fluierat îndelung și gâlgâit îl întâmpină pe al lu’ Parizianu, când apăru înaintând pe drumul de plan care despărțea izlazul de loturi. Se auziră chiar strigăte: „Băi, a lu’ Parizianu… Pe mă-ta…” îl înjurau în felul acesta nedefinit și impersonal, la adăpostul depărtării și amestecului de behăituri de oi și râsete gâlgâite…

Pe chipul absent al lui Ștefan apăru o expresie silnică de ură. Se uită într-acolo și îi înjură și el global, de mamele lor, în șoaptă nepotolită. I se întâmpla adesea să nu-l lase în pace oamenii, deși nu le făcea nimic. Odată, tot pe izlaz, se ducea pe la gară, la un prieten, și se oprise la marginea unor porumburi ca orice ființă care simte o anumită nevoie și începuse să urineze. Nu văzuse că din urmă veneau două muieri, care, în clipa când el se încheiase la pantaloni și-și continuase drumul, începuseră să-l ocărască cu o pudoare veninoasă: tot așa, că degeaba se duce la liceu dacă nu-i e rușine și-i e lene să intre măcar în porumb, când vede două femei. „Parcă voi mai sunteți femei, fir-ați ale dracului să fiți, bolborosise el scos din sărite. Fir-ați ale dracului cu mama voastră. Parcă n-ați mai fi văzut un om cu… Parcă în viața voastră nu v-ați fi…” Muierile tăcuseră, dar îl pârâseră fiilor lor, care ăștia îl înjuraseră și ei la fel de urât, și îl amenințaseră când trecuse pe drum pe la porțile lor. „Oamenii simpli, cine a spus că sunt frumoși la suflet și plini de cuviință? gândi Ștefan grăbindu-se s-o cotească pe un drum mărginaș. Sunt niște… f… muma în cur! Ce le-am făcut eu la ăștia de mă înjură? Nimic nu le-am făcut. Să fie la alții idealismul popular, nu la mine”, mai gândi el, ca și când de mult l-ar fi zgândărit acest idealism pe care îl observase la unii și nu găsise să le dea răspunsul bine meritat.

Îl găsi pe Niculae întins pe miriște peste o dulamă, citind. Caii pășteau prin apropiere împiedicați, chiar foarte aproape de dulama întoarsă, li se vedeau frumoasele lor capete aplecate în iarba miriștii și li se auzea măcinatul fălcilor. Același soare viu din sat albea și aici văzduhul albastru, încărcat de nori liniștiți și înalți. Frumoasă toamnă! Un singur ochi parcă îi aruncă Niculae vărului său de-al doilea când îl văzu, nici mirat, nici bucuros: „N-o să stai mult și o să mă lași în pace”, parcă îi spunea el.

— Ce faci, Niculae, zise al lu’ Parizianu apropiindu-se și așezându-se pe dulamă. Ce citești?

Niculae se comportă ca și cum n-ar fi auzit întrebarea: se răsuci într-o parte și continuă să citească. Trecură astfel minute lungi în care fila cărții se întoarse, cu mișcarea sigură a tuturor celor care citesc în singurătate, de câteva ori. Apoi al lu’ Parizianu reluă:

— Ce citești atâta? zise el. Acum când tac-tău nu te mai lasă la școală mai bine te-ai apuca de agricultură…

Niculae își retrase cartea și o închise. Se ridică în capul oaselor. Se așternuse în aceste zile pe chipul lui o tăcere atât de grea, încât ai fi crezut că chiar dacă ar fi vrut să vorbească, n-ar fi avut puteri. Și chiar așa se întâmplă. Nu-i răspunse nimic lui Ștefan. În cei trei ani de când trecuseră din toamna aceea, când totuși Moromete îl dăduse să urmeze mai departe la școala normală, Niculae, la cincisprezece ani, pierduse spontaneitatea de odinioară, de pe miriști, când alerga și plângea în urma Bisisichii. Același băiat ar fi lăsat, astăzi, smintita oaie să se ducă. Trei ani de studii îl făcuseră să descopere în forul lui interior o voce care nu se auzea totdeauna, dar el știa că ea există și arăta veșnic atent la ea, s-o audă și s-o urmeze. Această atenție întoarsă în sine se citea aproape tot timpul în privirea lui care nu clipea. Ceva dur însă, ca de oțel, din luminile ochilor lui arăta că poate oricând să audă și vocile din afară, bineînțeles numai pe cele care meritau să fie auzite, și să le răspundă fără cruțare, cu îndrăzneala celui care a descoperit în el însuși această a doua ființă care e singura care contează… gândul acesta intim care înmugurise, gândul propriu, irezistibil în creșterea lui.

— Vezi, fii atent, continuă al lu’ Parizianu, să nu ajungi să semeni cu Cârstache al lui Dumitrache care are un cufăr naiv de cărți din care nu dă la oricine… Să nu ajungi adică și tu, ca el, un biet țăran posesor al unui biet cufăr de cărți…

— Nu există cufere naive… răspunse Niculae, ca în somn… Crezi că dacă vrei să mă iei pe mine la vale o să-ți ascunzi în felul ăsta, multă vreme, neghiobia? Fiindcă ești cam neghiob dacă ai venit pe la mine să-mi spui lucruri neplăcute…

Al lu’ Parizianu nu se arătă surprins de acest răspuns, iar faptul că era făcut neghiob dădea chipului său o expresie bizară, de extremă încântare, ca și cum cuvintele celuilalt îi produseseră o revelație. Dar n-o dădea la iveală…

— Adevărul e, zise al lu’ Parizianu grav, că trecând peste ura dintre familiile noastre, mă îngrijorează soarta ta…

— Și de ce te îngrijorezi tu de soarta mea? zise el.

— Cum, răspunse al lu’ Parizianu, de ce nu te mai lasă unchiu Ilie să mergi mai departe? Îți retează drumul! De ce?

— Păstrează-ți îngrijorările pentru tine, zise Niculae, și dacă pentru asta ai venit, e mai bine să te cari. Cât privește ura dintre familiile noastre, continuă Niculae parcă surprins, de unde ai mai născocit și chestia asta?

— Ar fi bine să fie o născocire a mea… Multă vreme am făcut și eu ca tine, m-am prefăcut că nu bag de seamă nimic… Dar acum constat că această ură există…

— Eu n-am timp să fac astfel de constatări…

— N-ai timp? Ce dracu faci? Dacă la ceea ce ți se întâmplă nu ești atent, atunci la ce ești?

— Nu te privește…

Și Niculae se uită într-o parte, curios mai degrabă de o furnică agitată, care tocmai i se urca pe picior, decât de vărul acesta al său de-al doilea care ședea alături și venise la el din simpatie…

— Pentru mine lucrurile astea există, și trebuie să țin seama de ele, continuă al lu’ Parizianu, și aș recunoaște că tata e vinovat și nu tușa Catrina, dacă asta ar ajuta la ceva. Dar să știi, în realitate tata e mai nevinovat decât ea, cu toate că ea e credincioasă și se duce în fiecare duminică la biserică. De ce să zică despre tata că e „Guica al doilea mai prost”? Te-ai gândit la asta? Fără să mai vorbim că tu mă faci pe mine neghiob în față, când eu vin să te caut fiindcă îmi ești văr și că prefer să fiu străin cu un străin și nu cu o rudă.

Niculae izbucni în hohote.

— Ei na! făcu el arătându-l pe al lu’ Parizianu cu degetul. Ia uite la el ce patetic e!

Și lumini ascuțite de ironie batjocoritoare țâșniră din privirile ochilor săi verzi ca ai maică-sii. Al lu’ Parizianu, izbit de reacția celuilalt, la care se vedea că nu se așteptase, tăcu un timp. Sinceritatea nu deschide totdeauna ușile, cum s-ar părea.

— Regret, zise el atunci. O să plec la București și n-o să ne mai vedem niciodată! Puțin o să-mi mai pese de soarta ta!

— Asta vrea să însemne, zise Niculae, cu unde de veselie pe chip, că soarta ta o să fie bună! Ei, nu mai spune! De ce? Prin simplul fapt că pleci la București?

Și râse în hohote dându-și capul pe spate.

— Ești prea vesel pentru situația în care te afli, îl avertiză al lu’ Parizianu cu această idee care suna astfel: starea noastră sufletească și gândurile noastre trebuie să coincidă negreșit cu situația în care ne aflăm în mod obiectiv. Ești când prea vesel, când prea ironic, continuă el. Te consideri au-dessus de la mêlée și taxezi lumea fie cu râsete batjocoritoare, fie cu un zâmbet ironic din umbră…

Niculae își încreți fruntea, jumătate în sus și jumătate în jos. Un râs de astă dată stăpânit îi mișca în același timp în sus și în jos colțurile gurii.

— Fugi de-aici, îi spuse. Uite, fiindcă zici că n-o să ne mai vedem, să-ți spun, ca să știi, că nu te simpatizez fiindcă parcă mă văd pe mine, când mă uit la tine, bleg! Și parcă mi-e frică să nu ajung și eu, când o să am optsprezece ani, așa ca tine.

Și se întinse din nou pe spate pe dulamă, cu ochii deschiși spre bolta cerului. Ceva însă îl cucerise la vărul său, simpatia pe care i-o refuza prin cuvinte i-o acorda fără să știe printr-o expresie de surpriză și uimire pe chip, că are totuși un văr care, deși e cam bleg, s-a schimbat mult în ultima vreme…

— Atunci să-ți spun eu, zise al lu’ Parizianu, ca să știi de ce n-o să te mai simpatizez și o să te uit în satu ăsta…

Și tăcu, reflectând.

— Ei, ia să vedem! zise Niculae înțelegător, și expresia de simpatie de pe chipul lui se accentua. Să auzim! Sunt gata să ascult foarte atent un lucru care mă plictisește…

Te întrebai cum ajunsese băiatu ăsta a lui Moromete în numai trei ani de zile de când urma școala normală atât de străin de cel ce fusese odinioară. Această ironie… E drept că nici înainte nu-l puteai apuca de flanelă și să-l iai prin surprindere, dar te-ai fi așteptat ca școala să-i fi dat acea superioritate liniștită și modestă pe care o are orice băiat sărac căruia surorile, muncind din greu, abia izbuteau să-i plătească de la un an la altul taxele și cărțile. Rămăsese tot mic, nu se deșirase ca văru-său și n-avea ca el o claie de păr pe cap. Se tundea scurt.

— Îmi plac oamenii superiori, zise al lu’ Parizianu, dar ce spectacol trist să vezi realitatea: cu cât sunt de superiori, cu atât sunt de mici în felul cum se poartă cu alții.

— Și cu ce ocazie, zise Niculae, ai devenit tu atât de filosof? S-ar putea zice că comportamentul tău te îndreptățește să te crezi și superior și mare!

— Da, afirmă al lu’ Parizianu liniștit. Nu mi se poate reproșa nimic.

— Ei și? Nici nu e timp să ți se reproșeze ceva. Cine are timp să te bage în seamă? Îți urez drum bun și în momentele mele de restriște îți promit că o să-mi aduc aminte de tine și cine știe… Poți să știi?! zise el ironic, o să-ți cer sfatul…

Cuvintele îi erau rele, dar glasul îi era în sfârșit mai apropiat.

— Nu, zise al lu’ Parizianu, tu nu ești mic, retrag ce-am spus, dar poți deveni datorită loviturilor pe care o să le primești. Adică nu numai tu, oricine poate deveni, dacă loviturile primite vor fi mai mari decât puterea lui de a le suporta. Cum poți ști care e puterea ta? Părerea mea e că puterea noastră stă în puterea unui gând care se naște în noi și care trebuie să rămână atât de ascuns încât nimic să nu-l smulgă de-acolo chiar dacă am muri, vreau să spun dacă am întâlni moartea în față. Îmi pare rău că noi doi nu suntem prieteni și eu să-ți spun gândul meu și tu pe-al tău… Când ne-am speria că suntem singuri pe lume și nimeni nu știe de noi, ne-am aduce aminte… Tu îl ai pe taică-tău, dar eu n-am pe nimeni, vreau să spun că tata nu-mi poate fi de niciun sprijin, deși eu știu că e un om bun și ține la mine și a făcut totul pentru… Dar asta e, că „totul” ăsta e prea puțin, acum că bâta nu mai are nicio mahmudea să vândă, trebuie să întrerup liceul fiindcă tata stă și nu muncește, zice, cu patru clase de liceu pot să devin și eu funcționar… Ei, bine, nici nu-mi trece prin cap! Funcționar! rânji al lu’ Parizianu batjocoritor, și deodată tăcu.

Ajunsese la punctul în care trebuia să-și spună acel gând al său ascuns și își amintise că vărul său mai mic nu-i era prieten, ca să i-l dezvăluie?

— Da, continuă el, dar iată că taică-tău face la fel ca tata, fără să aibă justificarea pe care o are tata. Te-ai gândit? Ce are cu tine? Fiindcă văd că și-a ridicat un pridvor în fața casei și a cumpărat la loc pământul vândut acum trei ani. A devenit foarte activ! exclamă al lu’ Parizianu parcă uluit de această descoperire pe care o făcea chiar atunci. Fuga băieților, continuă el, parcă i-a dat noi puteri, în loc să-l slăbească… Și atunci de ce îți taie ție drumul? Ce poți înțelege?… Aici, exclamă al lu’ Parizianu din nou patetic, suntem părăsiți de părinții noștri și de-aia noi trebuie să tragem o punte secretă pe care să n-o știm decât noi, fiindcă nimeni n-o să ne ajute și nimeni n-o să ne înțeleagă… Acceptăm să fim astfel aruncați în lume, continuă al lu’ Parizianu din ce în ce mai îmbătat de propria sa gândire, și glasul lui vibra intens în liniștea miriștilor pustii, în care nu se auzea decât sforăitul și măcinatul fălcilor cailor, dar n-o să acceptăm fatalitățile mizerabile impuse de oameni…

— La ce te referi? zise Niculae surprins și atent. Ai spus ceva adevărat despre tata… Ce-o fi în capul tău… Sunt curios să știu…

— Nimeni n-o să ne ajute, zise Ștefan, din contră, o să fim curând trimiși în războiul care se apropie de noi…

— Ei și? Dacă ai să mori tu, crezi că o să se facă gaură în cer? zise Niculae parcă într-adevăr cu un zâmbet ironic din umbră… Crezi că cei mai bătrâni, dacă sunt bătrâni, merită să moară? Tata e vinovat, dar nu e păcătos, zise el îndârjit. Nu știu ce e cu el, în orice caz nu-l văd nici prin cârciumi, nici petrecând cu muieri de gât ca să pot să-l învinuiesc… E destul de posomorât… Știu eu de ce? Nu știu!

Glasul lui era din ce în ce mai potrivnic, și parcă îl dădea afară de pe miriști pe al lu’ Parizianu. Chiar îi zise:

— Și tu când pleci?

Al lu’ Parizianu tăcea. Ultima sa tentativă de a se împrieteni cu vărul său eșuase. Trăsăturile i se lăsaseră parcă în jos și expresia sa arăta o deprimare în care se ascundea însă și o uitare de sine salvatoare. „E un băiat bun, gândi el, nu-și învinuiește tatăl, n-are rost să-i mai sugerez ceva în plus despre această vinovăție, al cărei secret mie îmi scapă… Poate că el știe mai bine… Dar nu mă respectă… Ca și alții din sat… Ce dracu am făcut sau n-am făcut eu de am ajuns aici?! Bine că plec…”

— Și ai intenția să-ți pui în aplicare, la București, gândul tău ascuns, de îndată, sau mai zăbovești câtva timp? reluă Niculae cu aceeași ironie în cuvinte, dar cu un glas blând și îndepărtat, parcă absent. Și fiindcă, posomorât și absent, și al lu’ Parizianu tăcea, reluă: în fine, să nu zici că nu țin la rude, îți spun și eu: sunt prea mic ca să iau o hotărâre în ce mă privește. Stau pe-acasă! Ce aș putea face?! Tu ești mai mare, poți să te duci la București și, cu ajutorul lui Paraschiv, Nilă și Achim, să ajungi portar cu șapcă pe cap, pe care scrie „portar”.

Se uită într-o parte ca și când ar fi uitat că vorbește. O liniște se așternu între ei, pe care al lu’ Parizianu o rupse în cele din urmă:

— Salvarea ta poate să vină, dacă ai puțin noroc, din faptul că, în ciuda aparențelor, nu răutatea te stăpânește. Trebuie însă să fii foarte atent la ce se întâmplă pe lume ca să te poți urca pe vasul care ți-e destinat… Eu de pildă, dacă m-aș lua după ceea ce îmi spun ai mei, ar trebui să mă duc pe la primărie și să mă fac secretar, să scriu acte de naștere și deces și să bag în buzunar, încântat, cei trei lei pe care omul necăjit mi i-ar pune în palmă după ce i-aș înmâna actul. Singura primejdie care mă pândește (de altfel ca și pe tine) e să nu văd cu propriii mei ochi. Breugel are un tablou cu niște orbi care merg înainte și dau într-o groapă. Curios e că cei care n-au căzut încă stau cu mâna întinsă și înaintează încrezători, orientându-se după cel din față, care în curând se va prăbuși…

Această ultimă tiradă Niculae n-o mai auzi. Privirea îi rămăsese neclintită într-o parte, întoarsă în sine, ca și când cei patru ani care îl despărțeau de vărul său de-al doilea ar fi apărut ca un zid și cuvintele aceluia și-ar fi pierdut, pentru el, orice înțeles. Al lu’ Parizianu, el, înțelese: se ridică și plecă uitând să mai spună ceva, la revedere sau noroc, sau rămâi cu bine… Se uita la porumburi și la floarea-soarelui, dar parcă nu le vedea. Venise anume la vărul său, la care ținea, dar se despărțea de el fără să se uite înapoi… Nici amintire ai fi zis că nu ivea, călca peste pământul negru ca și când nimic nu i-ar fi spus nimic… Și ajunse acasă ca și când n-ar fi știut că a ajuns.

IV

Se trezi a doua zi spre seară. Dormi lung… întâlnirea cu vărul său îl istovise? Parizianu, mama și bâta încercară zadarnic să-l scoale la masă. Mârâia, dădea din picioare și continua să doarmă. Era a doua zi când se trezi, dar pentru el putea să fie și a treia zi, nimeni nu-i spusese cât dormise… Se așeză la masă…

Deodată tresăriră toți. De undeva de-aproape se auzi răbufnitura unei goarne. Suna Bărăgan. Bătrâna, pe prispă, se opri din tors (cu toate că fusese în tinerețile ei la Paris, tot cu obiceiuri de țărancă rămăsese), mama lui Ștefan ieși din tindă cu o expresie care spunea că singură acolo n-avea să înțeleagă ce-o să audă, iar Parizianu, cu toate că nimeni nu vorbea, zise:

— Ia tăceți! Să vedem ce mai spune Bărăgan!

Avea un glas care se auzea până la gară, acest Bărăgan, de aceea și fusese poreclit astfel… Băăăăăăăââî, făcea, și acest strigăt gros și spart clocotea prelung peste toate ulițele, ai fi zis că nu ieșea din pieptul unui om, ci dintr-o hărăbaie spartă. Până și sunetul goarnei părea modificat, suna gros și atât de lung și de puternic încât abia rezista vocii care îi dădea viață, și te-ai fi așteptat s-o auzi cum plesnește în țăndări. În sfârșit, Bărăgan se opri și i se auzi vocea imensă:

— Toată lumea să se strângă mâine la primărie, băi! Are notarul și primarul nu știu ce să vă spună, e o întrunire, băăăăăăăăăî!…

Așa îi dădeau ordine totdeauna cei care îl puneau să sune, să spună acolo cuvântul întrunire. Asta atrăgea oamenii. Întrunirile însă încetaseră de câțiva ani, de când regele desființase partidele și înființase unul al său… Acum căzuse și regele… Ce putea fi?

— …Și percitoriu, băi! Că ăia care nu și-au plătit fonciirea, le ia păturile de pe ladă!

Asta cu fonciirea nu lipsea niciodată din urletele lui Bărăgan. Nu lipsea nici acum, după căderea regelui, semn că exista totuși ceva stabil pe lumea asta.

— …Tot mâine, bă, are să înceapă să treacă părintele Provinceanu pe la casele oamenilor cu căruțele să dați câte-un coș cu porumb pentru zugrăvitul bisericii. Zicea că oamenii, băi! Să nu închidă porțile, că e sfânta biserică, bă! Și directorul Toderici zice să dați copiii la școală, că vă amendează, bă! Băăăăăăăăăăî! Și la întrunire să vie toată lumea, că vine prefectul, băi, și să nu vă pară pe urmă rău că n-ați venit…

Bărăgan se opri și o tăcere care piuia în urechi se așternu pe mica prispă a lui Parizianu. Bătrâna își reluă fusul. Muierea lui Parizianu intră în tindă și își văzu de vatră cu o expresie neschimbată: nu înțelesese nimic! Ștefan se întinse ca un câine însoțindu-și datul pe spate peste marginea parmalâcului cu un căscat fără sfârșit, izbucnind în cele din urmă în râs fără rost. Voia cumva să spună că nici istoria cu biserica și cu amenințările lui Toderici nu erau noi și nici sosirea prefectului care avea adesea acest obicei, să vină în sat din când în când, și că murea de râs și de plictiseală în curtea casei părintești?…

Ziua trecu și se stinse pe nesimțite. Parizianu, muierea lui și bătrâna dormeau, când o voce se auzi pe după gardul apropiat de prispă al micii curți… Ștefan, care dormise mult și stătea treaz, o auzi, se ridică în capul oaselor, se dădu jos de pe prispă și se îmbrăcă în câteva mișcări. La poartă, ca o momâie, îl aștepta o fată. Parcă îi vorbi întunericul când el ieși și se chiorî la ea să vadă cine e: cerul era plin de stele, dar noaptea care se lăsase era încă neagră, ochiul care fusese în timpul zilei orbit de lumina soarelui încă nu se învățase cu întunericul care se lăsase parcă pe neașteptate…

— Vezi, mă, că te așteaptă Ioana, du-te pe la ea…

Erau o fată, un reproș și un gând vesel, amestecate: să ai un astfel de noroc să te aștepte o fată și tu să stai ca un prost și să trimeată ea pe cineva să te cheme… Al lu’ Parizianu mârâi, uimit, și neîncrezător, luat fără veste:

— A… Cum… Unde…

— La ea la poartă! Unde ai vrea?

Și fata plecă pe lângă gardurile liniștite, spre casă, sau poate spre altă poartă unde o aștepta și pe ea cineva, dar nu departe de casa părinților, fiindcă… Trebuia să fi fost vreo vecină… Ștefan se urni de îndată și plecă și el pe drumul lung al satului. Era liniște mare, sporită de șoaptele care se auzeau de prin curți sau tinzi.

Nimeni nu voia să fie auzit ce-i spune muierii sau copiilor și de aceea vorbeau încet, uneori nu se auzea decât un fel de murmur… Și de gâlgâitul câte unui fluierat care clocotea în depărtări topindu-se parcă într-o suferință fără speranță. Era neliniștea dorinței care știe că e oprită în aceste fluierături scoase prin simpla îndoire a limbii între dinți, încât fetele, asemeni celei care fusese trimisă la poarta lui Parizianu, puteau merge liniștite în întuneric de la o poartă la alta, cu știri tainice, apărate chiar de ei, flăcăii care le chemau astfel să iasă afară din casele părinților; o vorbeau urât pe aceea dintre ele care le-ar fi făcut pe plac: se îngrămădeau pe ea la poartă, dar nu se grăbea niciunul să se însoare cu ea… Ștefan nu voia să se însoare, dar pusese și el ochii pe una, Ioana Radei, o fată dintre cele care atrag nu prin frumusețea lor, deși ea nu era chiar urâtă, și nici prin ușurătate, deși nu-și ținea nasul pe sus. Nici n-ar fi avut de ce: era lipsită de apărare, maică-sa era văduvă. Și sărac, și cu nasul pe sus, nu se mai uită nimeni la tine. Numele bărbatului acestei muieri, și chiar numele ei de Rada, era adesea uitat și înlocuit prin cuvântul Cărămidă. Într-adevăr, femeia vorbea greu și lat, parcă i-ar fi ieșit din gură nu cuvinte, ci cărămizi. C-o fi, c-o păți, făcea ea rar și îndesat și în clipa aceea vorbitul ei semăna și cu statura, care era mică, dar noduroasă. Șchiopăta… Cu mulți ani în urmă îi intrase în talpa piciorului un cui sau un mărăcine gros, nimeni nu știa, și piciorul i se obrintise. Nu mai avea formă, arăta ca o copită. „Nu te doare, ga Radă?” o întreba câteodată câte cineva. „Mai mă doare”, răspundea ea cu vorbele ei grele… Și nu mai adăuga nimic și nici cel care o întreba nu mai avea vreun chef s-o compătimească, cu toate că femeia nu făcuse niciun rău nimănui. Era atât de săracă, încât vara aduna struguri de bozi de prin bălării. Ce făcea ea cu aceste fructe de iarbă negre și otrăvite? N-avea nici măcar o capră! Avea însă vreo două oi și creștea găini… Da, găinile astea îi ieșeau frumoase, grase și cu pene strălucitoare, ți-era milă să le tai, se pricepea la ele și la ouăle lor, cum le punea ea la lumină între ușă cu mișcări parcă ar fi îngenuncheat, să le descopere bănuțul… Într-adevăr, ținea oul în mână ca și cum ar fi fost de aur, și când îl dădea găzarului să-și cumpere și ea petrol pentru lampă gestul îi era reținut, ezitant și expresia prăpădită, ai fi zis că îi dă ăluia cine știe ce avere și ea cu ce mai rămâne? Trăiau muncind pentru alții, adică fata, fiindcă mamei îi ajungeau trei colaci pe săptămână, pe care îi căpăta, ca orice muiere, duminica spre ziuă de la alte muieri, când se ducea la cimitir să-și jelească bărbatul și făcea schimb de colaci. Ai ei erau mici și gloduroși, negri și tari… Se pricepea la găini, dar nu știa să facă pâine, și când muierea care îi primea îi găsea în cușnița ei acasă, îi recunoștea: ăștia sunt de la Cărămidă!… Fata era mai pricepută, dar întâi trebuie să descoperi că un lucru nu e bun și abia pe urmă să-l faci tu altfel, și cum poți să-l descoperi dacă n-are cine să te învețe? Ioana era mică, avea abia șaptesprezece!… Cu o vară în urmă o zăpăcise un băiat șoptindu-i că vrea să se însoare cu ea și ea îl crezuse… Pe urmă, după ce acela o făcuse atât de timpuriu să nu mai fie fată mare, îl drăcuise, dar nu cu obidă prea mare, se vedea că tot mai ținea la el, dar nu mai era atât de proastă încât, dacă el s-ar fi întors, să-l creadă și să se ducă iar cu el în grădină… De-atunci nimeni n-o mai văzuse la poartă și zadarnic fluierase unul care zicea că ținea la ea și ar fi vrut s-o ia… Putea fi adevărat, ei și? Dacă ținea la ea, de ce n-o căuta la horă, ca pe toate fetele? Băiatul auzi și începu să stea lângă ea la horă. Dar ea se uita drept înainte. După horă știa ea ce urma, luatul batistei și fluieratul seara la poartă ca să ieși să ți-o dea. Și ce poți pe urmă să mai faci dacă pune mâna pe tine și începe să te înghesuie în stâlpul porții?… Îți pierzi capul, uiți de tine, în timp ce el nu uită și îți ridică fusta… Un surâs batjocoritor îi întindea colțul gurii în timp ce el îi ținea mâna și juca alături de ea în horă. Nici măcar nu vorbea prea mult cu el… Știa ea ce sunt vorbele, și ele te amețesc… Și pe urmă, între ei, încep să se laude… Să se ducă să facă întâi armata, să-i scrie de-acolo, să le spună fraților și surorilor lui să stea cu ochii pe ea, ei să nu i se simtă urma pe unde trece, să-i răspundă la scrisori, să-i trimeată o flanelă lucrată de mâna ei… Pe urmă, după ce se întoarce, dacă și atunci după doi ani mai ține la ea, atunci poate să-l creadă, nu când i-o șopti seara la ureche cu glasul fierbinte, ci ziua la prânz în casa maică-sii, că vrea s-o ia de nevastă, că o s-o ia… Ioana avea o prietenă, una din fetele lui Birică, cel cu mulți copii și cu fratele lor cel mare, Ion, care se însurase cu Polina lui Bălosu. De la această fată învățase Ioana cum să se poarte de aici înainte cu flăcăii, ținea la ea fiindcă era curată și deșteaptă fără să fi pățit nimic, deși îi licăreau și ei ochii și i se făceau deosebit de frumoși când băiatul cu care era în vorbă o lua de mână și intra cu ea în horă. Așa e când sunt mulți într-o casă, unii învață de la alții, în timp ce pe ea, pe Ioana, cine să fi învățat-o? Maică-sa nu-i spusese nimic, n-o oprise să iasă seara la drum, de frică să nu rămână nemăritată. Fiindcă și asta era adevărat… Multe se țin mândre și stau ele închise în casă, dar și flăcăii parcă încep să aibă ponogul găinilor; se uită la ele, văd că sunt cuminți, dar le ocolesc… Și într-o zi surata asta a lui Birică îi spuse: „Fă, tu te-ai uitat la ăsta al lu’ Parizianu, alde Ștefan? La toate horele vine aproape de noi și face ce face și zgâiește ochii la tine!!!” „De ce nu la tine? se mirase Ioana. De unde știi că la mine?” „Păi am vorbit cu el, l-am întrebat într-o zi: «Bine, Ștefane, asta înveți tu la școală, să te uiți la fete? Ce crezi tu că e o fată? Să-ți râzi tu de ea?» «N-are importanță!» îl aud că zice. «Cum, mă, n-are importanță? N-are pentru tine, dar pe ea ai întrebat-o dacă îi place să te chiorăști tu la ea?» «Dar tu ai întrebat-o, zice, dacă are nevoie de avocat?» Auzi al naibii!” „Lasă-l în pace, răspunse Ioana, se uită și el, e flăcău…”

Și iată că deodată, la un an după aceste cuvinte, Ioana îi șopti acestei prietene a ei necruțătoare: „Surată, am să te rog ceva, dar să nu spui la nimeni”. „Bine, n-am să spun.” „Treci diseară pe la Ștefan al lu’ Parizianu și spune-i că îl aștept la poartă.” „Bine, dar dacă află Vasile, ce te faci? Nu-ți mai place Vasile?” (Ăsta era băiatul răbdător care aștepta să-și facă armata și apoi să se însoare cu ea.) „Ba îmi place, îi răspunse Ioana, dar dacă tu n-o să spui nimic nimănui, n-are cum să afle…” „Eu n-o să spun, dar… treaba ta!”

Chemat la poartă de către această fată a lui Birică, al lu’ Parizianu nu era mai puțin uimit decât ea…