Destinul lui Kathleen

Destinul lui Kathleen de Shannon Anderson

Capitolul 1

Kathleen McKenna scotocea din ce în ce mai desperată în poșeta ei de seară împodobită cu mărgele. Își rezemă fruntea de ușa apartamentului, tânjind zadarnic după chei. Acea poșetă total inutilă nu scosese la iveală decât portofelul, rujul și un pachet de batiste din hârtie, pe când cheile pesemne că rămăseseră în buzunarul unei jachete sau pe masa din bucătărie. Sheba mieuna jalnic înăuntru, ca și cum nu mai mâncase de săptămâni, iar Edgar, partenerul ei din seara aceea, își zornăia nerăbdător cheile mașinii.

— Asta înseamnă că nu mă inviți la tine să bem ceva?

Kathleen se abținu să-i dea replica dură pe care ar fi meritat-o. Se-ntreba ce-o făcuse să accepte să iasă cu acel individ arogant și enervant. E adevărat, i se păruse politicos și fermecător la petrecerea lui Dovey cu o săptămână înainte, dar în seara aceasta, după ce tipul băuse o sticlă cu vin, o făcuse să-și schimbe total impresia.

— Edgar, ți-am spus că vreau să fiu singură. În plus, se pare c-am băut deja destul.

— În aceste condiții, ar trebui să fii recunoscătoare că te-am condus până acasă. Cred că nu avem decât o singură soluție, continuă el cu un zâmbet versat. Să mergem la mine.

— Mă-ndoiesc, Edgar.

Între timp, încerca din răsputeri să găsească o modalitate de a intra în apartament. Familia care locuia la parter era în vacanță, iar doamna Eisley, proprietăreasa care avea un rând de chei de rezervă, era o octogenară care se culca de obicei la ora opt seara și care oricum n-ar fi auzit soneria dacă n-avea aparatul auditiv.

— Edgar, pot folosi telefonul tău mobil? întrebă ea evitând ca el s-o prindă de umăr.

— Renunță și vino cu mine. Poți să-l suni pe proprietar mâine.

— Trebuie să-i dau pisicii să mănânce. Telefonul, Edgar, te rog.

Împotriva voinței, acesta scoase telefonul și i-l dădu.

— Pisica n-o să moară de foame o noapte... Mă-ntreb pe cine suni la ora asta.

— Prietena mea Ellen are cheile de la apartamentul meu. Cred că e încă la lucru, la cafeneaua New Penny.

— Am închis; nu mai puteți comanda, răspunse în sfârșit Ellen, la al cincilea apel.

— Ellen, sunt eu. Kathleen. Am rămas pe dinafară.

— Vai de mine! Presupun că și cheile tale de-acasă sunt încuiate înăuntru, nu-i așa?

— Exact, răspunse ea, încercând în același timp să evite sărutul cu iz de usturoi pe care Edgar voia să i-l plaseze pe gât. Edgar, lasă-mă, te rog.

— Kathleen, ai necazuri? Vrei să chem pe cineva? Poate poliția?

— Nu-ți face griji, mă descurc.

— Durează aproximativ cincisprezece minute ca să închid, douăzeci și cinci să ajung acasă și să iau cheile și încă un sfert de oră ca să vin cu ele la tine. Este îngrozitor de mult dacă individul acela îți face probleme.

— Bine, voi chema un lăcătuș. Vrei, te rog, să te uiți în Pagini Aurii și să-mi găsești unul?

— Așteaptă o secundă.

Telefonul păru că se-ntrerupe, timp în care Kathleen trebui de mai multe ori să-i îndepărteze cu forța mâna lui Edgar din decolteul ei.

— La naiba, Edgar, nu-nțelegi că nu mă interesează așa ceva?

— Mai ești la telefon? E totul în regulă?

— Rezist! Spune, Ellen, notez.

Luă stiloul scump din aur pe care Edgar i-l întinse și notă pe dosul palmei numărul pe care Ellen i-l dicta.

— În anunț scrie că e specializat pentru situații de genul acesta, când se rămâne pe-afară. Sună-mă imediat ce reușești să intri. Dacă încă n-am ajuns acasă, lasă un mesaj. Dacă nu găsesc mesaj, chem poliția.

— Linișteste-te! Promit să te anunț.

Kathleen sună în grabă la numărul notat pe mână.

— Abram – „Lock & Safe”, lăcătuserie.

— Bună seara. În anunțul dumneavoastră scrie că rezolvați și situații în care se rămâne încuiat afară din casă.

— Așa este.

Timbrul vocii lui îi dădu o ciudată stare de neliniște.

— Adresa este strada Etruria numărul 53.

— Mă aflu chiar în apropiere. Vin în aproximativ cinci minute.

— Mulțumesc, răsuflă Kathleen ușurată, dându-i telefonul lui Edgar. Mulțumesc și ție, Edgar. Lăcătușul trebuie să sosească imediat. Nu mai e nevoie să aștepți; sunt sigură, de altfel, că abia aștepți să ajungi și tu acasă.

— Lasă gluma, Kathleen. N-avem nevoie de acest joc al inaccesibilității, doar suntem adulți.

— Nu glumesc, ridică ea tonul, de data aceasta alarmată, gândindu-se, în timp ce încerca să iasă din raza respirației lui cu iz puternic de vin și usturoi, că poate se supraestimase crezând că va putea ține situația sub control. Mă forțezi să fiu nepoliticoasă cu tine. Du-te acasă!

În aceeași clipă, o prinse cu forța și-o țintui de ușa de la intrare.

— Dă-mi drumul! țipă ea, furioasă din cauza neputinței de-a se elibera din strânsoarea trupului lui masiv.

— Deranjez? se auzi o voce gravă.

— Cine dracu’ ești? întrebă Edgar, întorcându-și fața congestionată.

Kathleen profită de acel moment pentru a-l împinge cu putere, aproape dezechilibrându-l, apoi coborî în fugă jumătate din trepte înainte de a-l privi pe necunoscut. Când în sfârșit se uită la el, simți nevoia să se sprijine de balustradă.

Era un bărbat înalt, cu păr blond cenușiu tuns scurt și ochi verzi ca de pisică. Trăsăturile feței erau dure și ascuțite, cu o umbră aurie de barbă nerasă de câteva zile. Privirea lui pătrunzătoare o făcu să tremure.

— S-a întâmplat ceva? întrebă el cu răceală, observând c-o pusese în încurcătură

— Nu... în afara faptului că nu pot intra în casă. În rest, totul este în regulă.

— Sunt aici ca să vă ajut.

Străinul purta o jachetă din piele neagră. Simțind mirosul de piele, Kathleen își aminti ce excitație puternică îi producea acesta și simpla conștientizare a acestui fapt îi paraliză acea parte a creierului care ar fi trebuit să-i comande în mod normal exprimarea câtorva cuvinte de mulțumire. Nu se putea gândi decât la cât de bine arăta individul îmbrăcat astfel. În același timp, se scutură plină de repulsie pentru a îndepărta mâna lui Edgar de pe umărul ei. Apoi.

celălalt bărbat întinse mâna spre ea, apucând-o cu o strângere caldă și fermă și dându-i o senzație de amețeală.

— Mă bucur că sunteți aici.

— Îmi imaginez, răspunse străinul aruncând o privire spre Edgar.

— Dac-ai venit să faci o treabă, atunci începi mai repede, ordonă Edgar.

— Edgar, pe el l-am chemat, nu pe tine. Poți să pleci. Noapte bună.

— Și să te las singură cu el?

Întrebând-o, o prinse iar de braț.

— Ia-ți mâinile de pe ea.

— Cine te crezi să-mi vorbești așa?

— Edgar, du-te acasă.

— Ca să rămâi singură? Cu el?

— Doar eu l-am chemat, ca să mă ajute să intru.

— Da, dar poate fi un ucigaș; chiar are figură.

— Ai auzit ce-a spus doamna. Dispari.

Deodată, lăcătușul deveni o prezență amenințătoare, iradiind o forță nebănuită. Edgar îl privi lung, cu fața congestionată la baza căreia îi pulsa nervos o venă, apoi coborî scările cu pas apăsat, trecând pe lângă ei. De jos, se mai întoarse totuși o dată, străfulgerând-o pe Kathleen cu o privire plină de mânie.

— Asta te excită? Necunoscuți de pe stradă? Credeam că ai mai mult gust, mai mult discernământ, că ești mai rasată.

— Pleacă, Edgar.

— E o chestiune de onoare să-i trag un pumn pentru felul în care vorbește unei doamne în prezența mea. E suficient să-mi spui un singur cuvânt.

— Nu știu dacă glumesti sau nu, dar nu mi se pare deloc amuzant. Dacă vreau ca un bărbat să primească un pumn, i-l trag eu însămi. În plus, am avut deja destule neplăceri pentru o seară.

— Da?

Kathleen simți un fior de groază. Se-ntoarse și-l privi cu ochii larg deschiși. Doamna Eisley era foarte surdă; în întunericul aproape de nepătruns al nopții, mirosul de piele emanat de jacheta lui se insinua amețitor.

— Fii liniștită, sunt un gentleman desăvârsit. Nu voi face nimic din ceea ce nu vrei.

Zâmbetul lui îi transfigură pur și simplu chipul, îndulcindu-i expresia cu o gropiță pronunțată.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun ca voi face orice dorești; de exemplu, să deschid ușa de la apartament. În definitiv, de asta m-ai chemat.

Kathleen roși penibil. Ce se-ntâmpla cu ea? Doar nu putea fi atrasă de un astfel de individ, doar pentru că purta o jachetă din piele. Nu intra în planul ei și nu se încadra în listă.

— Apartamentul meu este la etajul al treilea.

Porni imediat să urce scările, lucru pe care-l regretă aproape instantaneu știindu-l în spatele ei, liber să-i examineze rochia îndrăzneață și dunga ciorapilor. Se opri în fața ușii ei și-ncepu automat să caute cheile, până când își aminti, stânjenită, de ce se afla acolo.

— Relaxează-te, spuse el blând, îngenunchind în fața ușii și-ncepând să lucreze.

După doar câteva secunde, deschise ușa. Kathleen intră și aprinse lumina, sperând că poate astfel vraja se va destrăma.

— Intră. Sper că accepți cecuri; nu prevăzusem această cheltuială.

— Da, e-n regulă.

Kathleen se opri să privească umită cum Sheba se freca sinuos de picioarele străinului, mirosindu-i conștiincios cizmele din piele neagră. Sheba era o pisică extrem de snoabă: nu se atingea niciodată de vreo persoană necunoscută și lăsa urme adânci de gheare pe mâinile oricui ar fi făcut imprudența de-a încerca s-o ia în brațe.

— Să nu te deranjeze.

— Îmi plac pisicile.

— Adevărat?

Ultimii ei doi prieteni erau alergici la pisici în general și cu atât mai mult la Sheba, acel ghem pufos care împrăștia păr peste tot.

— Sigur. Întotdeauna m-am înțeles bine cu pisicile.

Sheba confirma torcând tare, ca răspuns la mângâierile mâinilor lui mari și aspre.

— Trebuie să-ți plătesc. Te rog să-mi spui care e onorariul și dacă accepți cecuri.

— M-ai mai întrebat.

— Și-ai răspuns?

— Da, am spus că accept cecuri.

— Și onorariul?

— Pe cec este scris și numărul tău de telefon?

— Nu, dar. La ce îți trebuie?

— Ca să te invit în oraș.

Își plimbă privirea încet de-a lungul corpului ei, zăbovind asupra buzelor. Un fior o străbătu, făcând-o să se crispeze.

— Credeam că discutăm o afacere.

— Asta și facem, dar s-a întâmplat să te invit în oraș chiar în mijlocul discuției.

— Să ne limităm la afaceri. Cât îți datorez?

— Păi... depinde de client.

— Cum adică?

— Uite, dacă m-ar fi chemat individul acela. Cum îl cheamă?

— Cine?

— Prietenul tău. Ticălosul cu Jaguar roșu.

— Ah, la el te referi. Edgar Thornton Hamilton al treilea.

— Da. Dacă era vorba despre Edgar, aș fi umflat prețul cât m-ar fi lăsat conștiința și i-aș fi cerut banii înainte de a deschide ușa.

— De ce?

— Pentru că-și putea permite. Și mirosea ca un butoi. Și nu mi-a plăcut să-l văd atingându-te. De fapt, nici nu i-aș fi deschis ușa. Te-aș fi luat, te-aș fi urcat în camioneta mea și te-aș fi dus în bârlogul meu.

— Încetează! reuși ea să spună, cu răsuflarea tăiată. Ceea ce spui este total deplasat.

— Nu mă lua în seamă. Încerc să trag de timp.

— Cu nerușinare. Cât îți datorez?

De data aceasta luă carnetul de cecuri și-l deschise, pregătindu-se să scrie.

— Dar, imediat ce-mi vei completa cecul, va trebui să merg acasă, spuse el cu voce blândă, continuând s-o mângâie pe Sheba.

— Ce-ți pasă cum s-a purtat Edgar? Nu mă cunoști.

— Nu știu de ce m-a deranjat atât de mult.

— Domnule Abram, să nu mai pierdem timpul; spune-mi cât îți datorez.

Inima îi bătea cu putere și fața îi ardea. Era furioasă pe modul prostesc în care fiecare fibră a corpului ei reacționa față de acest individ total nepotrivit pentru ea; individ nepotrivit, dintr-o categorie nepotrivită, cu o jachetă nepotrivită.

— Spune-mi Reid. Îmi dai numărul de telefon?

— Nu-nțeleg de ce insisti atât.

— Poate ajungem la o înțelegere.

— Ce insinuezi?

De data aceasta, vocea îi tremura de indignare.

— Nimic insultător.

— Sper. Domnule Abram, îți apreciez interesul măgulitor, dar prefer să nu fiu constrânsă de un străin. Această situație mă irită. Te rog să-mi spui onorariul. E deja foarte târziu.

— Fără număr de telefon?

— Fără.

— N-am vrut să te jignesc.

— Spune o dată, domnule Abram.

— O sută douăzeci.

Kathleen rămase o clipă cu gura căscată într-o expresie de uimire mută, apoi trânti stiloul și începu să vocifereze, indignată.

— Asta e tâlhărie la drumul mare!

— Cel puțin, nu ți-am cerut plata înainte.

— Nici n-ai fi putut! Carnetul de cecuri era încuiat înăuntru.

— Sunt un tip practic.

— O sută douăzeci este enorm.

— Îți propun o afacere. Încuietoarea de la ușă e foarte precară. Angajează-mă s-o înlocuiesc cu una mai bună. Piesele, manopera, plus serviciul din seara asta, pentru două sute. E o afacere grozavă.

— Oportunist ticălos!

— Bine, o sută optzeci – piesele și manopera. Jur că n-ai să regreți.

— La dracu’ cu tine!

— Nu te înfuria. Uite, renunț la taxa de deplasare.

— Cred c-o faci dinadins ca să mă enervezi.

— Poate.

Blana de un alb sclipitor a pisicii contrasta puternic cu jacheta lui ponosită din piele. Imaginea lui Reid Abram mângâind-o languros pe Sheba îi devasta deopotrivă simțurile și rațiunea. La limita suportabilului, Kathleen se grăbi să completeze carnetul de cecuri.

— Conversația aceasta durează deja de prea mult timp. Pe cine să trec ca destinatar?

— Abram – „Lock & Safe” – lăcătuserie.

— Mâine mă voi interesa de tariful practicat în mod normal pentru un astfel de serviciu.

— Chiar te rog.

— Și dacă voi constata c-ai încărcat în mod exagerat nota de plată, voi reclama.

— Perfect, veni încuviințarea din partea lui, cu un timbru catifelat și inflexiuni provocatoare ale vocii. După aceea, sună-mă la orice oră din zi sau din noapte, să-mi spui ce ticălos sunt.

— Ia-ți afurisitul ăsta de cec și ia-ți mâinile de pe pisica mea.

— Bine, dar îi place atât de mult.

— Nu vreau să mai aud nimic. Ce noapte! Întâi Edgar, apoi tu.

— În niciun caz nu sunt ca Edgar.

— Afară!

Kathleen deschise ușa și Reid Abram ieși pășind agale, îndesând cecul în buzunar.

Tare mult o tenta să-l împingă pe scări în jos, doar ca să-l vadă rostogolindu-se, sau să verifice dacă e chiar atât de solid precum părea.

— Mă placi mai mult decât pe Edgar, recunoaște.

— Nu recunosc nimic.

— Știi, e adevărat ce-am spus despre sistemul tău de încuietori.

— Cât m-ar costa să montez o închizătoare pe care să n-o poți deschide?

— Draga mea, te-ar costa pur și simplu o avere. Vocea blândă, catifelată cu care îi răspunse și zâmbetul seducător care-i lumina fața o făcură pe Kathleen să simtă un gol în stomac.

Închise repede ușa în urma lui și rămase acolo, cu răsuflarea tăiată, atentă să-i audă pașii. Nu auzi nimic. Se uită prin vizor: dispăruse. Era ciudată dezamăgirea ce o cuprinse. Sub impulsul momentului, deschise puțin ușa să privească. Nimic. O deschise mai mult. Da, era acolo, la jumătatea scărilor. „Închide repede ușa”, insista cu desperare eul ei rațional. „Doar nu vrei să te surprindă uitându-te după el”. Va crede că te interesează și că doar te prefaci încercând să pari inaccesibilă. De fapt, nu te interesează; chiar deloc. Închide ușa”.

Dispăru pentru o clipă în întunericul aleii. Apoi, reapăru, se opri, se întoarse, îi zâmbi, se urcă în mașină și, înainte de a pleca, îi mai făcu odată cu mâna.

Kathleen rămase îngrozită; tocmai făcuse una din cele mai mari prostii din viața ei de femeie adultă. Apoi, își dădu seama că suna telefonul, așa că se repezi să răspundă, lăsând orice alt gând deoparte.

— Kathleen, ești acasă? se auzi vocea plină de îngrijorare a lui Ellen.

— Sunt aici, linișteste-te. Totul este în regulă.

— Ai scăpat de prietenul acela?

— Cu puțin ajutor, da.

— Ce fel de ajutor?

— Ah, nu mare lucru. Venise lăcătusul și Edgar se comporta ca un măgar, dar am scăpat de el. Lăcătusul și cu mine l-am convins să plece. Asta e tot.

— Mi se pare ceva ciudat în vocea ta.

— Nu știu... Mi-a cerut o sumă foarte mare. Pe de altă parte, m-a invitat în oraș.

— Ți-a încărcat nota de plată, apoi te-a invitat în oraș?

— Nu, invers. De fapt, mi-a cerut numărul de telefon, eu n-am vrut să i-l dau și apoi a încărcat nota de plată.

— Te-a taxat pentru că l-ai refuzat?

— Cum naiba să știu, Ellen?

— Calmează-te. Atâta doar că pari mai degrabă tulburată decât supărată și nu-mi amintesc să te fi tulburat vreun individ de mult timp. De fapt, de când ai întocmit lista aceea.

Kathleen oftă, închizând ochii.

— Ellen, să nu mai discutăm despre asta.

— Spune-mi un singur lucru. Era un tip atrăgător?

Kathleen tăcu.

— Înțeleg, era atrăgător.

— Nu are nicio importanță. Este total nepotrivit. Este exact opusul lui.

— Este uimitor că reușești să ai atât de multe întâlniri, când lista aceea este atât de exclusivistă.

— Ellen, să nu mai discutăm despre acest subiect acum.

— Dar marți, la prânz? Sunt liberă.

— Perfect. Mulțumesc pentru toată grija pe care mi-o porți.

— Știi că îți sunt mereu alături. Noapte bună.

Kathleen se așeză pe canapea, oftând. Sheba sări imediat în brațele ei, acoperindu-i rochia de seară, marca Diego Della Valle, cu păr. Mângâind-o, își aminti de mâinile lui Reid. Cu trei ani în urmă, i-ar fi dat imediat numărul de telefon, ba chiar nu s-ar fi mișcat de-acasă până n-ar fi sunat-o.

În niciun caz acum n-ar mai proceda așa. Hotărâse să fie practică, indiferent cât de greu i-ar fi. Slăbiciunea ei pentru tipi seducători care purtau jachete din piele neagră și conduceau motociclete îi adusese suficiente necazuri. Indivizii de acest fel ajungeau întotdeauna să locuiască la ea fără să plătească nimic, să-i golească frigiderul, să-i încarce nota de plată la telefon, să împrumute bani de la ea și să nu-i mai restituie niciodată, să-i folosească mașina până o stricau. Se întâmplase de trei ori același lucru: mai întâi cu Jimmy, apoi cu Lenny și în cele din urmă cu Max. Prin urmare, mai întâi cu Renaultul ei, apoi cu Wolkswagenul și în cele din urmă cu Mazda. Agentul ei de asigurări începuse să facă remarce insultătoare la adresa gustului ei în privința bărbaților.

Își aminti, de asemenea, ziua în care, întorcându-se acasă, găsise unsprezece motocicliști îmbrăcați în costume din piele, veniți direct dintr-o călătorie lungă, bând tequila în bucătăria ei – desigur, prietenii lui Greg. Îi reveni în memorie și seara aceea îngrozitoare în care descoperise că Shep ascundea droguri în podul ei. Niciunul din iubiții ei nu avusese vreo slujbă, vreo mașină decentă și nici nu împărtășise visurile ei de-a se înconjura de frumusețe, eleganță, cultură. Era ca o ironie a sorții. Indivizii de care se îndrăgostise, urmându-și instinctul, duceau în mod inevitabil la dezastru, inimi frânte, faliment.

Nu avea să mai lase ca astfel de lucruri să se întâmple. Se hotărâse să-și schimbe modul de viață. Găsise o slujbă care-i plăcea foarte mult în cadrul administrației unui muzeu și voia să se implice în artă, muzică, dans, teatru. Cât despre dragoste, trebuia să caute o anumită categorie de indivizi. Întocmise în cele din urmă o listă cu condițiile pe care bărbații cu care avea să iasă trebuia să le îndeplinească: o anumită categorie de venit, o anumită marcă de mașină, preferabil Mercedes sau BMW, cel puțin două diplome universitare, buni cunoscători de politică, economie, filosofie, capabili să comenteze lucrările lui Milton, Michelangelo și Monet; capabili să facă diferența între brânzeturile franțuzești și cele italienesti. Și mai presus de toate, bărbatul ideal trebuia să-i iubească pisica.

Nu era imposibil să-și atingă țelul. O mulțime de alte femei reușiseră. În definitiv, era la fel de ușor să te îndrăgostesti de un bărbat bogat, ca de unul sărac. În trei ani de zile, întâlnise mulți bărbați, dar niciunul nu corespundea standardelor ei. Era adevărat, înainte de a te întâlni cu Făt Frumos, trebuia să săruți o mulțime de broaste. Numai că se plictisise să mai sărute broaste. Voia să-l sărute pe Reid Abram.

Nu. Reid Abram nu era pentru ea. N-avea nevoie de un individ îmbrăcat cu jachetă din piele și încălțat cu cizme, care-i ceruse un preț exagerat, care încercase să-i afle numărul de telefon ca un necioplit și care-și câștiga existența deservind apartamente noaptea. Nu, categoric, nu era pentru ea. Ideea aceasta o deranja, totuși, extrem de mult.