Doamna virtuoasa

CAPITOLUL I

— Chiar l‑ai bătut pe prinț? a spus domnișoara Quinlan cu voce slabă. Unicul fiu al șeicului. Chiar l‑ai bătut, nu?

Storm a încuviințat posacă.

— Da, domnișoară Quinlan. A fost numai o palmă la fund totuși. Nu știu de ce au făcut atâta caz. S‑a mișcat incomodată pe scaun; agenția de angajări a domnișoarei Quinlan nu dispunea de lucruri atât de rafinate precum niște scaune confortabile. Și mai ales nu pentru angajații recent concediați. S‑a uitat sfidătoare în ochii răutăcioși ai domnișoarei Quinlan. Pe de altă parte, a adăugat ea, a meritat‑o cu prisosință.

— Era un prinț de sânge regesc! a cârâit domnișoara Quinlan jignită.

— Era un mic monstru, a spus Storm. Domnișoara Quinlan s‑a înfrânat:

— Datoria ta ca guvernantă a copilului, a spus ea cu răceală, era să‑l educi, nu să‑i administrezi pedepse corporale! Zău că nu‑mi pot închipui ce te‑a apucat…

Storm a așteptat cu răbdare ca domnișoara Quinlan să termine. Din cele trei luni petrecute în Arabia Saudită, singurul moment luminos fusese atunci când l‑a pus pe genunchi pe prințul mirat – în vârstă de zece ani – și i‑a tras palma controversată. La prima vedere, cu trei luni înainte, serviciul de guvernantă la singurul copil al unui șeic bogat în petrol păruse o absolută mană cerească. Domnișoara Quinlan descrisese cariera viitoare a lui Storm în termeni favorabili – distracție, vrajă, soare auriu, program comod, salariu splendid, șansa de a lucra într‑un palat oriental – totul sunase atât de minunat!

Ceea ce domnișoara Quinlan nu‑i menționase era că Storm era a cincea guvernantă pe care o trimisese aceleiași familii în doi ani.

Și nu i‑a trebuit mai mult de o zi ca să‑și dea seama că serviciul ei în Arabia Saudită nu era o mană cerească.

Da, palatul era luxos și nimeni nu se putea plânge de salariu. Și dacă te conformai codului strict de etică al Arabiei Saudite, era o țară suficient de plăcută. Însă tânărul prinț Majeed Hassan Hussein, moștenitorul milioanelor de pe urma petrolului șeicului și singura grijă a lui Storm, era mai curând un demon cu înfățișare omenească, din câte văzuse Storm.

— Mă asculți, domnișoară Calderwood? a dojenit‑o domnișoara Quinlan.

— Da, domnișoară Quinlan, a spus Storm calmă. Nu era dispusă să fie deosebit de amabilă față de domnișoara Quinlan. Ar fi trebuit s‑o prevină, să‑i fi spus ceva cel puțin.

Răsfățat de când se născuse, satisfăcându‑i‑se toate hatârurile și capriciile, micul prinț reacționa la orice opoziție cu istericale și izbucniri spectaculoase. Când era în asemenea dispoziții, servitorii palatului pur și simplu fugeau. Nu însă și Storm. Ca o biată proastă ce era își luase serviciul în serios, încercase să controleze mica brută, încercase să‑l facă să‑și mănânce legumele, să‑și facă lecțiie la aritmetică și să se culce când se cuvenea.

Se împăcase cu loviturile de picior în glezne, cu zgârieturi și mușcături, cu pumnii mici ascuțiți pe care Majeed Hassan era atât de expert să‑i tragă.

Dar două luni de constrângeri cucernice le erodaseră răbdarea celorlalte patru guvernante care o precedaseră. Când prințul a împuns‑o într‑o zi cu capul în stomac, făcând‑o să se încovoaie complet, lui Storm! s‑a umplut paharul răbdării. Îndată ce și‑a recăpătat suflul s‑a îndreptat spre Majeed Hassan Hussein cu un licăr de bătălie în priviri. Îi dăduse numai o palmă.! s‑a făcut inima cât un purice după aceea – Storm nu era capabilă să vrea cu adevărat să facă rău vreunei ființe. Era sigură că, oarecum, chiar prințul o mințise; însă lovitura dată mândriei sale princiare a fost severă și atrăsese după sine o furie de asemenea dimensiuni, încât Storm s‑a trezit escortată afară din palat cu o grabă aproape indecentă, în câteva ore.

Lucrul ciudat era că micului prinț îi păruse rău văzând‑o că pleacă și i‑a oferit o cutie de curmale lipicioase, să le mănânce în drumul spre casă cu avionul.

Salaam aleikum, domnișoară Calderwood, îi spusese el cu timiditate. Ei bine, Allah să o ajute pe următoarea biată guvernantă care nu bănuiește nimic și se va duce acolo.

— M‑ai dezamăgit foarte rău, a conchis domnișoara Quinlan, sigură pe ea.

— Dar, domnișoară Quinlan, a spus Storm într‑o doară, cred că ar fi trebuit să‑mi spuneți că eram a cincea guvernantă trimisă acolo. M‑ar fi avertizat la ce să mă aștept…

— Cum îndrăznești? a răsuflat greu domnișoara Quinlan. Ai venit la mine fără nici un fel de referințe, domnișoară Calderwood! Te‑am luat după aparențe, crezând că vei ține la înălțime numele de Quinlan…

— Știu, a întrerupt Storm, însă nu m‑am așteptat ca prințul să fie atât de dificil. Cred că ați fi putut să‑mi sugerați… S‑a oprit, luptând împotriva dorinței de a fi mai fermă. Nu se făcea, de altminteri, să o ofenseze pe bătrâna domnișoară Quinlan. Storm spera că poate va fi în stare să‑i găsească un alt serviciu. Vistieria Calderwood va avea nevoie de fonduri de acum înainte.

— Ei, nu se mai poate face nimic acum, a ripostat domnișoara Quinlan. Mi‑ai produs o mare dezamăgire. Când te‑am luat, practic de pe stradă – Storm a scrâșnit din dinți – mi‑am pus cele mai mari speranțe în cariera ta. Nu pot să‑mi dau seama ce te‑a apucat să te comporți atât de stupid. Ai dezamăgit rău firma Quinlan, domnișoară Calderwood – foarte rău!

— Însă…

— Și n‑are nici un rost să încerci să spui că Quinlan te‑a dezamăgit, a adăugat domnișoara Quinlan cu un contraalto tremurat. Consider că e o foarte mare ingratitudine.

— Îmi pare rău, domnișoară Quinlan, a oftat Storm.

— Ai avut noroc că te‑ai ales numai cu o simplă concediere. A fixat‑o pe Storm cu ochii ei galbeni. Te‑ai gândit – a spus ea cu o plăcere feroce – că șeicul ar fi putut da ordin să ți se taie mâinile?

— Nu, a recunoscut Storm privindu‑și mâinile cu adevărat frumoase, acest aspect nu mi‑a trecut prin minte.

— Nu. Și presupun că nu te‑ai obosit să te gândești nici la reputația Agenției de angajări Quinlan înainte de a începe să‑l bați pe acel copil?

— Nu l‑am bătut de fapt, a corectat Storm, începând să se simtă sâcâită, i‑am tras numai o palmă ușoară. La urma urmei, mi‑a făcut o vânătaie serioasă pe stomac, știți?

— Nu mă interesează stomacul tău, a spus domnișoara Quinlan glacial, A ridicat cu o mână, supărată dosarul de pe birou și i‑a dat drumul în coșul de hârtii. Pe copertă scria „S.L. Calderwood”. Storm a clipit îngrozită.

— Asta e, domnișoară Calderwood. Trebuie să te informez că Agenția Quinlan nu angajează persoane care au obiceiul să lovească copiii. Ai prejudiciat o dată reputația acestei agenții, domnișoară Calderwood. Să sperăm că putem salva ceva din epavă. Domnișoara Quinlan lăsă impresia că Storm pilotase un Concorde prin acoperișul micului birou murdar (dar monden)

— Vreți… vreți să spuneți., că sunt dată afară?

— Mă gândeam că e perfect evident, a spus domnișoara Quinlan ridicându‑se.

Storm s‑a ridicat încet, clipind.

— Domnișoară Quinlan…

— Cu asta s‑a terminat, a spus domnișoara Quinlan cu răceală. Dacă șeicul se hotărăște să te acționeze în justiție, voi ști unde să te găsesc. La revedere.

— Dar, domnișoară Quinlan…

— Nu mai e nimic de spus, domnișoară Calderwood, a răspuns ea și a împins‑o pe Storm cu fermitate spre ușă.

Zăpăcită, Storm a ieșit în culoarea și zgomotul de pe Bond Street și a încercat să se gândească la situația ei. Mai avea pe piele bronzul auriu din Orientul Mijlociu, iar chipul ei plăcut și oval și ochii verzi atrăgeau o mulțime de priviri masculine în timp ce mergea pe trotuar. Erau, a calculat ea, aproape cincizeci de lire în contul de la bancă. În câteva zile ‑ dacă șeicul nu stopa plata – ar mai trebui să vină încă două sute, prin Banca Arabiei. Stătea destul de bine. Deocamdată. Și avea și apartamentul. Deocamdată. Storm a întrat într‑un mic cafe-bar și s‑a așezat să mediteze lângă un cappuccino. Ei bine, era din nou pe drumuri. Două luni ca guvernantă și mai luase sfârșit încă un vis. Ultimul serviciu dinainte fusese de chelneriță într‑un cafe-bar ca acesta. Cât de îngrozitor de anost fusese. Durase șase luni, totuși, nu prea rău pentru o bătăușă de copii. Și înainte de serviciul de chelneriță fusese – ce fusese? A fost serviciul tentant pentru agenția de secretare? Sau magazinul de fructe unde bărbatul o ciupise de fund?

Situația era că dacă erai foarte drăguță, înclinată să fii impetuoasă, și dacă un tată aiurit te botezase Storm^[1], începeai orice carieră cu un dezovantaj.

Absolvind o universitate de provincie la vârsta absurdă de douăzeci de ani, fără părinți care s‑o îndrume, fără avere care să o susțină și fără un soț în perspectivă care s‑o îmblânzească, Storm Calderwood s‑a angajat într‑o mini-odisee de servicii. Surprinzător de frumoasă, cu un păr într‑adevăr auriu și ochi cu adevărat ca smaraldul fusese totuși prea scundă pentru a concura ca manechin. Și nu suficient de înfumurată pentru a face teatru, a lucra la reclame sau în publicitate. Primul serviciu pe care l‑a avut, la firma de electricitate, prevestise în mod amenințător dificultățile care aveau să urmeze. Șeful ei direct zâmbise batjocoritor la diploma ei în literatură și italiană și o pusese să îndosarieze hârtiile și să bată la mașină, O muncă de mortificare a sufletului, care fusese o amară deziluzie după trei ani de universitate când spera că lumea aștepta ca pur și simplu să! se arunce la picioare după ce va absolvi. Purul adevăr era că nu existau locuri de muncă. Nu erau posturi pentru femei tinere care nu știau nimic altceva decât câteva zeci de cărți bune de citit și cunoșteau literatura italiană din secolul XX. Nici chiar pentru tinere surprinzător de frumoase cu ochi verzi. Erau numai servicii plicticoase, care îți distrugeau mintea, locuri de muncă pe care nu le voia nimeni și care țineau numai șase săptămâni, până ce se întorcea titulara doamnă Simpson, sau unde șeful era maniac sexual sau unde…

Storm începea să regrete acea palmă care îi mersese la suflet, aplicată la fundul mic și răutăcios al prințului Majeed. Privind în urmă – și când te trezești deodată fără loc de muncă într‑o toamnă cu burniță la Londra – chiar și Prințul Majeed era o perspectivă mai bună decât nimic. Toate acele dineuri magnifice! S‑a lăsat pe spate și au trecut‑o fiorii în stomac, acolo, unde o lovise capul regal cu o precizie demonică. Nu, dacă se gândea mai bine, nimic era o perspectivă mai bună decât prințul Majeed. Însă trebuia să se pună în mișcare din nou și asta repede. Banii pur și simplu se evaporau când nu exista o sursă constantă de venit.

A plătit pentru cappuccino și s‑a dus direct la cel mai apropiat automat din afara băncii a introdus fișa și a apăsat pe butonul care să arate soldul. SOLD LA DOUĂZECI OCTOMBRIE 29,05 LIRE a spus automatul impasibil. Vai, mai puțin decât se aștepta. Și mai abătută, Storm a luat un autobuz înapoi spre Maida Vale, a făcut ceva cumpărături la magazinul local, s‑a uitat înapoi la tânărul din spatele tejghelei care mesteca gumă și s‑a urcat la ea în apartament.

Înghesuiți nu era un cuvânt frumos. Din această cauză proprietarul îl descrisese ca fiind „compact”. Și totuși, s‑a gândit ea punând ouăle și costița în frigider (care duduia și mârâia noaptea ca o fantomă electrică), era acasă la ea. Literalmente acasă. După ce muriseră părinții ei lăsând‑o pe Storm uluită la șaisprezece ani, se dusese și casa. Acest apartament era ultima dintr‑o serie de asemenea locuințe în care trăise. Și era departe de luxul palatului șeicului.

A verificat cât e ceasul. Era timpul să‑i telefoneze lui Kelly Oates, cea mai bună prietenă a ei și să‑i spună că se întorsese la Londra. A format numărul florăriei unde lucra Kelly și vocea ușor gâfâită a lui Kelly a răspuns la a patra țârâitură a telefonului.

— Kelly? Mă bucur să te aud din nou!

— Storm! De unde suni?

— Din apartamentul meu din Maida Vale.

— Maida Vale? Credeam că mai ești încă în Arabia. Ce s‑a întâmplat cu serviciul? Nu, nu ai fost din nou concediată, nu‑i așa?

— Mi‑e teamă că da, a spus Storm posacă.

— Ce ai făcut, neroado? Ai furat bijuteriile coroanei?

— I‑am tras una prințului, a mărturisit ea.

— Vai, e atât de grav?

— Se pare că da, a surâs Storm. M‑au dat afară din țară exact în douăzeci și patru de ore. Dar spune‑mi despre tine — ce noutăți ai?

— Ei, sunt noutăți mari, a râs Kelly misterioasă, dar pot aștepta până te văd. I‑ai spus domnișoarei Quinlan despre dezastru?

— Da, a oftat adânc Storm.

— Și ce‑a spus?

— Ghicește, a replicat Storm tristă. A refuzat să mai încerce să‑mi găsească alt serviciu – a spus că le‑am distrus reputația.

— Prostii, a spus Kelly cu fermitate. Care ți‑e situația financiară? Au venit portăreii la ușă?

— Nu chiar atât de rău, a gemut Storm. O să‑ți spun când te văd. Ce părere ai de costiță și ouă la prânz, în apartamentul meu?

— Sunt acolo într‑o jumătate de oră.

— Abia aștept să te văd, Kelly!

— Și eu. Iau niște prăjituri de la magazin. La revedere!

Așteptând‑o pe Kelly, Storm și‑a petrecut timpul uitându‑se la oferte de serviciu în jurnalul de dimineață. Era aceeași veche poveste – o sută și douăzeci de cuvinte pe minut la mașina de scris aveau o importanță infinit mai mare decât o diplomă de licențiat în litere. Și cele șaptezeci de cuvinte pe minut ale luî Storm erau prea puțin chiar și pentru cea mai modestă muncă de birou. Provizoriu a încercuit două anunțuri, a ezitat, apoi a sunat la primul. Postul fusese deja ocupat.

— Deja? a bolborosit Storm.

— Timpurile sunt dificile, a spus vocea între două vârste cu compătimire și a închis. Storm s‑a uitat la al doilea anunț pe care îl încercuise. Un alt post de vânzător în magazin, Cu excepția că acesta promitea „o muncă interesantă și plină de satisfacții pentru persoana potrivită”. A format numărul plictisită. Era un magazin profilat pe sex din Soho.

— Nu cred că sunt persoana adecvată, l‑a asigurat ea pe bărbatul cu vocea răgușită și a închis. Era pierdută în gânduri negre când Kelly a ciocănit la ușă. Prietenele s‑au îmbrățișat cu afecțiune. Kelly și Storm corespondaseră cu regularitate în timpul serviciului lui Storm din Orientul Mijlociu deși, își amintea cu vinovăție Storm, înfrumusețase mult situația ei în scrisorile către casă.

— Mai ai încă apartamentul, a spus Kelly cu sufletul la gură, așezându‑și persoana curată pe o sofa extrem de prăfuită, cu băgare de seamă.

— Am semnat contractul pe un an, a explicat Storm, și am făcut plățile la zi în timp ce eram în Orientul Mijlociu. Presupun că aș fi putut să‑l închiriez cuiva, însă într‑un fel nu m‑am putut obișnui cu gândul că altcineva ar putea să locuiască aici.

— Oricum, toate astea nu au importanță! Storm, arăți fabulos, draga mea. Ai putea să apari direct pe un afiș care face reclamă pentru concedii în Spania însorită! Așa că spune‑mi ce n‑a fost în regulă de data asta?

Storm i‑a explicat cât de concis a putut, în timp ce frigea costița și prăjea ouăle. Pe când ședeau împreună la masă, Kelly și‑a scuturat părul șaten cu părere de rău.

— Ca să fiu sinceră, Storm, încep să cred că nu ești angajabilă. Ce naiba te‑a apucat să lovești mica brută?

— Nu l‑am lovit, nu sunt un monstru, pentru numele lui Dumnezeu, i‑am tras numai o palmă. Și pariez că m‑a durut mâna mai mult decât l‑a durut pe tânărul Majeed…

— Și presupunând că șeicul cum-îl-cheamă își punea în minte să fii biciuită în public? Sau să fii omorâtă cu pietre pentru că ai atins persoana regală?

— Asta a spus și bătrâna domnișoară Quinlan. Dă‑mi sosul Worcester, te rog. Nu, nu știu, a continuat Storm, lovind sticla cu palma. Presupun că ar fi putut face așa ceva. Pur și simplu mi‑am pierdut cumpătul.

— Totdeauna îți pierzi cumpătul, Storm.

— Nu e adevărat! Ei, la dracu’! Un dop oribil de sos congelat a ieșit pe gâtul sticlei și un lichid de culoare maronie s‑a revărsat în farfurie, peste ouă. Kelly s‑a uitat la rezultat cu un dezgust prost mascat.

— Sosul ăsta e aici de când ai plecat tu în Orientul Mijlociu, acum două luni? a întrebat ea.

— Așa bănuiesc. Cum ți‑ai dat seama? a întrebat Storm răzuind puțin din lichidul care picase pe fața de masă.

— E mucegai verde pe etichetă, după asta știu, a replicat Kelly. Și‑a împins în lături farfuria și a privit‑o pe prietena ei cu o răbdare resemnată, Storm, lasă mâncarea. Mai bine să bem o cafea și să vorbim, E în regulă?

— Da, a oftat Storm. A privit‑o pe Kelly cu afecțiune în ochii ei verzi. Sunt totdeauna „în ceață” Kelly, nu? Și îmi pare rău pentru prânz.

— Nu face nimic, a surâs Kelly scuturând cu grijă sofaua de această dată înainte de a se așeza. Kelly arăta foarte bine, și‑a dat seama Storm. Părul ei închis la culoare era lucios și des și tenul ei de obicei palid strălucea, ca și cum ar fi avut o viață interioară. Vreun bărbat era pe firmament, s‑a gândit ea în timp ce făcea cafeaua. Abia când i‑a dat ceașca lui Kelly a remarcat scânteierea de pe degetul prietenei ei,

— Kelly! Te‑ai logodit!

— Mă întrebam când o să observi, a râs Kelly, acceptând sărutul. Numai de săptămâna trecută.

— Și cine e?

— Paul Phillips. Lucrează la Spitalul Guy.

— Doctor?

Kelly a încuviințat din cap cu ochii strălucind.

— Cel mai chipeș doctor din Londra. Și cel mai amabil.

— Ești fericită? a întrebat inutil Storm, aruncând o privire nostalgică spre fața radioasă a prietenei ei.

— Sunt în al nouălea cer! Ne căsătorim după Crăciun.

— Fantastic! Presupun că a fost o dragoste vijelioasă!

Kelly a dat din cap.

— Îl cunosc numai de șase săptămâni. Dar sunt atât de sigură că el e omul, Storm, n‑am mai întâlnit în viața mea pe cineva ca el… e… e… A inspirat adânc, ochii strălucirdu‑i. Vai, e pur și simplu minunat, asta e tot.

— Cât te invidiez, a spus Storm calmă, surâzându‑i destul de trist lui Kelly.

— Nu, nu mă invidiezi, a zis Kelly cu vioiciune. Totdeauna ai spus că nu e pentru tine căsătoria și chiar nu e. Nu încă, oricum. Ceea ce ai nevoie, fata mea, este să te liniștești și să‑ți pui în ordine eul tău confuz.

Storm i‑a luat mâna pentru a‑i examina piatra scânteietoare.

— Ceea ce îmi trebuie e un serviciu. E un inel frumos, Kelly, i‑a dat drumul la mână prietenei ei cu admirație. Ard de nerăbdare să‑l întâlnesc pe Paul al tău, E frumos? Deștept?

— E o încrucișare între Einstein și Cary Grant, a surâs Kelly. O să‑ți placă.

— Sunt sigură de asta. Au trecut secole de când n‑am mai întâlnit un bărbat realmente atrăgător – norocoaso!

— Da, Paul e minunat, a răsuflat Kelly și Storm și‑a ascuns zâmbetul. Dragostea l‑ar face pe Paul să‑i pară lui Kelly minunat chiar dacă ar fi cel mai urât bărbat de pe pământ. Și tu? a sondat‑o Kelly. Ai întâlnit vreun Rudolph Valentino bogat acolo în deșert?

— Uf! Singurul mascul pe care l‑am văzut vreodată a fost prințul și era mai mult ca o miniatură a lui Boris Karloff.

— De asta ai nevoie, a decretat Kelly cu infatuare. Dragoste. Un bărbat minunat, sigur de el, care să te aprecieze la justa ta valoare… .

— Dragostea este o aberație mentală, a zâmbit Storm. E dăunătoare pentru creier, Kelly. Oricum, am prea mult scaun la cap ca să vreau să fiu dominată de vreo brută de mascul șoim, vreun porc. Oricum, a oftat ea, am nevoie de un serviciu, nu de un bărbat. Deși trebuie să recunosc că gândul de a merge înapoi la muncă mă îngrozește. N‑am mai avut o vacanță de ani de zile. Am impresia că muncesc încontinuu.

Kelly a dat din cap cu înțelegere.

— Spui că ai suficient să te descurci? Paul și cu mine te‑am putea împrumuta…

— Mulțumesc, Kelly, a surâs Storm, însă mă descurc pentru moment. Dacă voi ajunge să fac foamea, am să țin seama de ofertă.

— Mă întreb, a cugetat Kelly, dacă tu ești cu adevărat făcută pentru posturile care se găsesc azi pe piață. Nu ești o persoană de duzină. Poate că…, da, poate că în loc să cauți tu servicii, ar trebui să te caute ele pe tine?

Ochii verzi ai lui Storm i‑au privit pe ai lui Kelly nedumeriți.

— Cum?

— Dând un anunț în ziar. În definitiv, n‑ai găsit deloc un serviciu potrivit. Așa că de ce să nu dai un anunț? Ceva în genul „Fată, 22, caută angajament interesant și profitabil”. Ce zici?

— E o idee, a spus Storm surâzând, arătându‑și dinții foarte albi și foarte egali. Și ce fac cu toți nebunii și aiuriții care vor răspunde?

— Nu îți vei da numele în anunț, ci numai un număr de căsuță poștală. Apoi faci o selecție de una singură și pe îndelete. Nu știi niciodată ce se poate ivi.

Ochii lui Storm au început să scânteieze de interes. A sărit în sus să ia un caiet și un creion.

— Cred că ai avut o inspirație bună, Kelly. Ajută‑mă să redactez.

— Dar aș încerca cu „Fată, 22” – nu, mai bine pune „Persoană tânără, 22…”

— Îmi place „Fată, 22”, a surâs Storm.

— Ce zici de doamnă? a făcut Kelly un compromis.

— Bun, a spus Storm scriind de zor, Doamnă, 22, caută angajament. E necesar să fie neobișnuit și interesant. Nimic ilegal. Ce spui?

— Nu‑i rău, zise Kelly zâmbindu‑i cu afecțiune lui Storm. Aș da anunțul mai curând în ziarele de seară, decât în cele de dimineață.

— Nu‑mi pot permite să‑l dau în mai mult de unul sau două ziare, a spus Storm, analizându‑și critic textul. Ce zici de un ziar de seara și unui de dimineață?

— Standard și Times?

— Standard și Times să fie, a zis Storm. A ridicat ochii spre Kelly privind‑o fericită, Știi, Kelly, cred că ai avut o idee teribila cu asta!

— Mă străduiesc să produc satisfacție, a spus Kelly zâmbind și s‑a uitat la ceas. O, dragă, trebuie să fug Ce faci în seara asta?

— Stau și lâncezesc. De ce?

— Vino cu mine și Paul, mor să‑l întâlnești,

— Și eu abia aștept să‑l întâlnesc, a zis Storm conducându‑și prietena la ușă. Vin la tine?

— Nu, te luăm noi. Pe la opt? Excelent! Acum dă telefoane la cele două ziare!

Storm s‑a uitat după silueta grăbită a lui Kelly și a zâmbit în sinea ei, apoi a închis ușa și s‑a întors la anunț și la o a doua ceașcă de cafea. Cu cât se gândea mai mult, cu atât ideea de a da un anunț la ziar i se părea mai atrăgătoare. Și‑a ros creionul o jumătate de oră și în cele din urmă s‑a hotărât la:

Doamnă virtuoasă, 22, caută angajament neobișnuit sau interesant Pregătită să ia în considerare orice ocupație care nu e ilegală sau plicticoasă. Se garantează răspunsul imediat.

Și‑a luat caietul la telefon și a făcut două apeluri, unul pentru The Times și celălalt la Standard. Secretara de la The Times nu s‑a angajat în discuție, Femeia de la Standard a spus cu suspiciune: O mulțime de trăzniți îți vor răspunde la acest anunț, dragă. Pentru câteva lire, ambele ziare au fost de acord să‑i permită să folosească un număr de căsuță poștală și a aranjat să‑și ridice corespondența de la birourile ziarelor. Apoi s‑a așezat.

A cuprins‑o un sentiment ciudat, familiar. Ce era? Ceva din copilăria ei… Da, asta era. Era sentimentul pe care‑l căpăta când, cu prietenele ei și Katey, vara, se așezau în jurul mesei de spiritism. Cât de clar își amintea, camera întunecoasă, micuța masă rotundă cu toate literele alfabetului pe margini (aparținând mamei lui Katey, și interzis fetelor mici). Și cele cinci sau șase fete stând într‑o teroare delicioasă pe lângă ea, fiecare cu un deget tremurător pe pahar, așteptând ca acesta să‑și facă drumul misterios de la literă la literă în întunericul emoționant, fantomatic.

Ceilalți erau de obicei prea emoționați ca să înceapă și Storm era aceea care punea primele întrebări cu degetul arătător murdar așteptând pe pahar – e cineva acolo? Și după aceea urma pauza răbdătoare, chicotelile nervoase, înainte ca paharul să zgârie și să alunece în jurul literelor.

Era această senzație de așteptare pe care și‑o amintea acum, anticipare, nervozitate. S‑a dus la fereastră și s‑a uitat afară la străzile ude de ploaie, lucitoare, Și se întreba cine din acea lume mare, necunoscută, avea să‑i răspundă la anunț.