Documentele postume ale Clubului Pickwick

CAPITOLUL I

Pickwickienii

Prima rază de lumină care, străbătând întunericul și preschimbând într-o strălucire orbitoare bezna ce părea că învăluie începutul carierei publice a nemuritorului Pickwick, s-a desprins din cercetarea amănunțită a următorului proces-verbal găsit printre documentele Clubului Pickwick, și pe care editorul acestor pagini e foarte bucuros că poate să-l prezinte cititorilor săi, ca pe o dovadă a atenției plină de grijă, a stăruinței neobosite, a puterii de discernământ ce l-au călăuzit în studierea vrafurilor de documente încredințate lui:

„12 mai 1827. Președinte Joseph Smiggers, esquire V.P.P.M.C.[2] Au fost unanim acceptate hotărârile următoare:

Că această Asociație a ascultat cu un sentiment de deplină satisfacție și cu aprobare totală, citirea hârtiilor comunicate de Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C.[3] și intitulate „Cercetări asupra izvoarelor iazurilor din Hampstead, cu câteva observații asupra teoriei mormolocilor”; iar prin cele de față Asociația prezintă, pentru cele de mai sus, mulțumirile ei cele mai călduroase numitului Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C.

Că, adânc încredințată fiind de foloasele care vor rezulta, pentru cauza științei, din lucrările luate chiar acum în considerație, și de asemenea din neobositele cercetări făcute de Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C., în Hormsey, Highgate, Brixton; și Camberwell[4], Asociația nu poate decât să recunoască în mod viu neprețuitele beneficii ce vor rezulta neapărat pentru progresul cunoașterii și răspândirii învățăturii, ca urmare a ducerii cercetărilor acestui savant într-un domeniu mai larg, a extinderii călătoriilor sale și, deci, a lărgirii câmpului său de observație.

Că, din punctul de vedere mai sus menționat, Asociația a luat în serioasă considerare o propunere, emanând de la susnumitul Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C. și de la alți trei pickwickieni mai jos numiți, pentru a forma o nouă ramură de pickwickieni, uniți sub titlul de Societatea Corespondentă a Clubului Pickwick.

Că amintita propunere a obținut sancționarea și aprobarea acestei Asociații.

Că Societatea Corespondentă a Clubului Pickwick este astfel, prin cele de față, constituită, și că Samuel Pickwick, esquire P.P.M.P.C., Tracy Tupman, esquire M.P.C., Augustus Snodgrass, esquire M.P.C., și Nathaniel Winkle, esquire M.P.C., sunt prin cele de față aleși și numiți membri ai Societății; și că ei sunt însărcinați să trimită din când în când Clubului Pickwick, stabilit la Londra, rapoarte autorizate asupra călătoriilor și investigațiilor lor, asupra observațiilor privitoare la caractere și moravuri, precum și asupra tuturor aventurilor, împreună cu istorisiri și alte însemnări pe care le-ar putea prilejui scenele locale sau amintirile în legătură cu ele.

Că această Asociație recunoaște din inimă principiul ca fiecare membru al Societății Corespondente să-și suporte singur cheltuielile de călătorie, și nu vede niciun neajuns în faptul că membrii amintitei Societăți să-și urmeze cercetările cât timp vor vrea, în aceleași condițiuni.

Că membrii amintitei Societăți Corespondente urmează să fie și sunt, prin cele de față, înștiințați că propunerea lor de a plăti timbrele scrisorilor și transportul coletelor, a fost bine cumpănită de Asociație. Că Asociația consideră asemenea propunere vrednică de spiritele mari de la care pornește, și că, prin cele de față, ea își declară perfecta ei consimțire în această chestiune.

Un observator întâmplător – adaugă secretarul ale cărui note au servit pentru povestirea care urmează – un observator întâmplător n-ar fi remarcat, poate, nimic extraordinar privind capul chel și ochelarii circulari care erau stăruitor îndreptați spre chipul său (al secretarului) în timpul citirii hotărârilor de mai sus. Pentru cine știa că uriașul creier al lui Pickwick lucra sub fruntea aceea, și că ochii radioși ai lui Pickwick licăreau dinapoia acelor sticle, spectacolul era cu adevărat interesant. Stătea acolo omul care urmărise până la izvoarele lor întinsele iazuri din Hampstead[5] și care zguduise lumea științifică cu teoria sa asupra mormolocilor; stătea calm și nemișcat, asemenea apelor adânci ale unui iaz într-o zi de îngheț, sau ca un specimen singuratic al mormolocilor în străfundul unui chiup de pământ. Dar cu cât mai interesant deveni spectacolul când, tresărind plin de viată și de însuflețire la strigătele rostite într-un singur glas, de „Pickwick”, ce izbucneau din gura adepților săi, ilustrul om se urcă domol pe scaunul simplu pe care șezuse mai înainte, și se adresă Clubului întemeiat de dânsul. Ce subiect pentru un artist prezenta scena aceasta emoționantă! Elocventul Pickwick, cu o mână ascunsă grațios sub coada fracului său, și cu cealaltă fluturând în aer, spre a întări arzătoarea sa declarație; înălțat astfel, poziția lui scotea în evidentă pantalonii strâmți și ghetrele care, purtate de un om oarecare, ar fi trecut neobservate, dar care, îmbrăcate de Pickwick – dacă ne este îngăduit să folosim expresia aceasta – inspirau fără voie temere și respect; înconjurat de oamenii care, de bună voie, consimțiseră să împartă primejdiile călătoriilor sale, și care erau sortiți să se împărtășească din gloria descoperirilor sale. În dreapta sa se afla dl. Tracy Tupman; prea susceptibilul Tupman care adăuga înțelepciunii și experienței vârstei înaintate, entuziasmul și înflăcărarea unui adolescent, în cea mai interesantă și mai de iertat slăbiciune omenească – dragostea! Anii și mâncarea bună îi dezvoltaseră silueta, altădată așa de romantică; vesta neagră de mătase se rotunjise tot mai mult; puțin câte puțin, lanțul de aur de la ceas, dispăruse sub traiectoria ochilor lui Tupman; și, treptat-treptat, bărbia-i grăsună se revărsase peste capătul cravatei albe; dar sufletul lui Tupman nu cunoscuse nicio schimbare – admirația pentru sexul frumos era încă pasiunea sa dominantă. În stânga marelui său conducător, stătea poeticul Snodgrass, și, lângă el, îndată, sportivul Winkle – primul, înfășurat poetic într-o haină albastră plină de mister, cu un guler de iepure, iar al doilea comunicând o și mai mare splendoare hainei sale de vânătoare nou-nouță, fularului scoțian și pantalonilor de postav cenușiu lipiți pe corp.

Cuvântarea d-lui Pickwick, rostită cu această ocazie, precum și dezbaterile care urmară au intrat în Documentele Clubului. Ambele au o asemănare izbitoare cu discuțiile altor celebre adunări, și, pentru că e totdeauna interesant să comparăm expunerile oamenilor mari, vom transcrie amintita cuvântare cu titlul de introducere a acestor pagini.

1. „Dl. Pickwick adresându-se Clubului” – Robert Seymour, aprilie 1836

D. Pickwick a observat (spune secretarul) că gloria e dragă inimii tuturor oamenilor. Gloria poetică e dragă inimii prietenului Snodgrass, gloria cuceririlor e de asemenea dragă prietenului său Tupman, și dorința de a dobândi gloria prin jocurile pe câmp, în aer și în apă, există în gradul cel mai înalt în pieptul prietenului său Winkle. El (d. Pickwick) nu poate tăgădui că nu este influențat de pasiunile omenești și de sentimentele omenești (aclamații) – poate chiar de slăbiciunile omenești (strigăte violente de: Nu); însă el numai atâta ar vrea să spună: că dacă văpaia orgoliului se va fi aprins vreodată în pieptul său, în schimb dorința de a fi folositor speciei omenești a stins-o pe deplin. Proslăvirea omenirii îi dădea aripi; dragostea pentru om îl readucea la cele pământești (aplauze furtunoase). A simțit oarecare mândrie – o recunoștea deschis; și dușmanii pot să profite de această slăbiciune cât vor vrea – a simțit oarecare mândrie când a prezentat lumii teoria sa asupra mormolocilor; teoria aceasta poate să fie prețuită sau să nu fie. (Un strigăt: Este, și aplauze puternice.) El ar lua ca bună afirmația onorabilului pickwickian a cărui voce a auzit-o – că este prețuită; și chiar dacă renumele acelui tratat s-ar fi întins până în cele mai depărtate tărâmuri ale lumii cunoscute, mândria cu care s-ar gândi la calitatea de autor al acestei producții n-ar putea fi comparată câtuși de puțin cu mândria cu care privea în jurul său, în momentul de față, cel mai măreț din existența sa. (Aclamații.) El este o persoană modestă. (Nu! nu!) Cu toate acestea, nu putea să nu-și dea seama că a fost ales pentru o misiune de mare cinste și care comportă unele primejdii. Condițiile în care se călătorește astăzi sunt jalnice și vizitiii sunt niște descreierați. Priviți oriunde aiurea, și contemplați scenele care se petrec în jurul dumneavoastră. Diligențele se răstoarnă pretutindeni, caii zboară ca săgeata, vapoarele se răstoarnă, cazanele explodează. (Aclamații – o voce: Nu.) Nu? (Aclamații.) Onorabilul pickwickian care a rostit un „Nu” așa de zgomotos, să înainteze și să tăgăduiască dacă poate. (Aclamații.) Cine a fost acela care a strigat „Nu”? (Aclamații entuziaste.) Nu e cumva vreun vanitos dezamăgit – n-ar vrea să spună un „pedant” – (vii aclamații) – care, gelos de laudele ce au fost, poate fără motiv, acordate cercetărilor sale (ale d-lui Pickwick) și înciudat de criticile cu care au fost copleșite firavele sale încercări de rivalitate, apucă acum pe această cale josnică și calomnioasă de…

Dl. Blotton (din Aldgate) se ridică să ceară chemarea la ordine. La el face aluzie onorabilul pickwickian? (Strigăte: La ordine! — Prezidentul![6] Da! Nu! Continuați! Destul! etc.)

Dl. Pickwick nu se va lăsa intimidat de strigăte. La onorabilul gentleman a făcut el aluzie! (Senzație vie.)

Dl. Blotton are de spus numai că respinge cu profund dispreț acuzația onorabilului gentleman, ca falsă și calomnioasă. (Aplauze furtunoase.) Onorabilul gentleman e un fanfaron. (Imensă stupoare, strigăte puternice de: Prezidentul! La ordine!)

Dl. Snodgrass se ridică să ceară chemarea la ordine. Apelează la prezident. (S-auzim!) Ar vrea să știe dacă e îngăduit să continue această controversă dintre doi de vedere pickwickian. (S-auzim! S-auzim!)

Prezidentul este absolut sigur că onorabilul pickwickian va retrage expresia de care s-a servit.

Cu tot respectul posibil pentru prezident, dl. Blotton afirmă că este absolut sigur că nu o va retrage.

Prezidentul socoate ca o datorie imperativă să-l întrebe pe onorabilul gentleman, dacă a întrebuințat expresia care i-a scăpat din gură, cu sensul ce i se dă în mod obișnuit.

Dl. Blotton nu șovăie să spună că nu – și că n-a întrebuințat cuvântul decât în sens pickwickian. (S-auzim! S-auzim.) Este dator a recunoaște că, personal, nutrea cea mai mare considerație și stimă pentru onorabilul gentleman; l-a considerat fanfaron doar dintr-un punct de vedere pickwickian. (S-auzim! S-auzim!)

Dl. Pickwick se simte pe deplin satisfăcut de explicația cuviincioasă, sinceră și completă a onorabilului său prieten. El dorește neapărat să rămână stabilit că și observațiile proprii pe care le-a făcut năzuiau să păstreze doar înțelesul pickwickian. (Aplauze.)”

Aci se încheie procesul-verbal, și fără îndoială că și dezbaterile, după ce se ajunsese la un punct atât de satisfăcător și de limpede. Nu avem mărturii oficiale asupra faptelor pe care cititorul le va găsi trecute în capitolul următor, însă ele au fost culese cu grijă, după scrisori și alte manuscrise adevărate a căror autenticitate de nediscutat îndreptățește înlănțuirea lor sub forma unei povestiri