Dresorul

— Ciudate mai sunt creaturile astea! Rosti Matteo, iar laringo-fonul transmise fidel tremurul glasului său în care se ghicea aceeași încântare ce-l copleșise de cum le văzuse pentru întâia oară.

— Într-adevăr, sunt fascinante. Îl aprobă Udo, ca un ecou.

— Privește exemplarul acela purpuriu, e poate cel mai atrăgător dintre toate, arătă Matteo spre brygul care, parcă mai iute decât ceilalți, își rotea trupul cilindric, lung de vreo trei metri, emițând din vârful puzderiei de filamente sclipiri de un roșu viu, catifelat. Apele micului golf în care se zbenguiau neobișnuitele ființe acvatice de pe Kloptra străluceau intens, într-o simfonie de culori, spectaculoasă prin jocul minunat al nuanțelor aflate într-o perpetuă schimbare. Sub cerul veșnic în amurg, pe promontoriul înalt, siluetele celor doi bărbați se detașau negre și caraghioase în salopetele de scafandru. Matteo și Udo se aflau pe Kloptra de aproape o săptămână. Acest timp a fost suficient pentru a-i convinge că sunt exploratorii unei lumi aproape neverosimile. Relativ mică, planeta alterna, în proporții oarecum egale, uscatul cu apa, atmosfera rarefiată aducând mai aproape noaptea spațiului cosmic, cu luminile cvasiimobile ale astrelor, între care Luyten, din al cărui sistem făcea parte, se detașa ca un ochi strălucitor, aninat cu puțin deasupra orizontului. Fără lanțuri de munți, platourile continentale se întindeau la nesfârșit, alternând terasele granitice, separate de crevase adânci, într-un inedit joc geometric franjurat la margini de fiorduri ce le îngemănau cu oceanul. Pretutindeni, nici un fel de vegetație, nici un microorganism, nici o urmă de viață, în afară de. Brygi.

— Nu înțeleg deloc, spuse Matteo, cu ce se hrănesc, dacă se hrănesc cumva, și, la urma urmei, nu mi-e deloc clar cum au apărut în condițiile astea.

— Poate nici nu sunt niște animale, riscă Udo, dar celălalt i-o tăie scurt:

— La dracu! N-are importanță ce sunt și de unde vin. Important e că sunt aici, că sunt inofensivi și docili și că eu voi fi primul dresor de brygi!

— Deci, mâine montăm capcana. Cred că te-ai hotărât deja pentru cel roșu.

— E cel mai reușit exemplar. Cu el dăm lovitura!

A doua zi, cei doi asamblară cu îndemânare capcana sferică din plastolit transparent, o echipară cu flotoare propulsante și o lansară la apă. Udo o dirija din micul aparat de zbor ce plana fără zgomot la joasă înălțime, iar Matteo, în echipament subacvatic, înota în dreptul trapei larg deschise. Brygii se vânzoleau dezinvolți în preajma perfidei instalații și-l ignorau cu desăvârșire pe omul ce-i îndepărta, la început cu precauție, apoi tot mai netemător, în intenția sa de a pătrunde în mijlocul lor. Avalanșa de culori fremătătoare îl învăluia pe Matteo, amețindu-l. Palmele aflate în contact direct cu mediul și le simțea parcă mângâiate de grațioșii cili luminiscenți. Ajuns în dreptul Purpuriului, îl dirijă lent, dar cu fermitate, spre interiorul acvariului-capcană, după care declanșă închiderea instantanee a trapei. Brygul nu părea neliniștit, ci dimpotrivă, dând ocol închisorii sale transparente, își rostogolea cu vioiciune trupul tubular, inundând-o într-o cascadă de reflexe roșii-purpurii. Ridicându-l deasupra apei și purtându-l, apoi, peste solul arid, spre nava spațială, bolul translucid îi amintea lui Udo de ziua minunată din copilărie când tatăl său îi dăruise un mic acvariu, în care un peștișor exotic își ondula grațios fulgurantele-i aripioare aurii. De pe flotorul pe care încălecase, Matteo gesticula cu o mână, dirijând o orchestră imaginară și scanda refrenul ce dădea glas satisfacției sale depline: „L-am prins! E al meu! L-am prins! E al meu!” Transportându-și captura în interiorul astronavei, cei doi fixară cu mare atenție sfera de plastolit în chingi și brâuri de protecție împotriva vibrațiilor, iar peste puțin timp, în postul de pilotaj, verificau meticulos instrumentele de navigație și mecanismele de propulsie, în vederea decolării. În timp ce aparatura se însuflețea progresiv, după ce stărui câteva clipe cu privirea la feeria cromatică amețitoare care domnea peste întinsul golfului cu brygi ce se zărea deslușit printr-un hublou, Matteo exclamă cu regret:

— Știi, Udo, îmi pare rău că plec. Am să-mi aduc aminte întotdeauna de locul ăsta! Cred că mi-ar plăcea să-mi sfârșesc viața acolo, pe promontoriu, cu ochii la animalele acestea minunate. Când, în cele din urmă, butonul de start fu apăsat cu hotărâre, în alveola sa, brygul cel purpuriu părăsea pentru totdeauna Kloptra, împreună cu răpitorii săi, pornind pe calea plină de primejdii care ducea spre îndepărtatul Pământ.

— Nu știu dacă îmi voi scoate, până la urmă, banii investiți în afacerea asta, spuse Matteo, cu glasul plin de îngrijorare. În ultima vreme, Purpuriul execută, pur și simplu, fără elan schemele de mișcare învățate. Parcă ar trage chiulul!

— Să nu se fi îmbolnăvit! Ai zice, uneori, că e melancolic. Își dădu cu părerea și Udo. Într-adevăr, în centrul vastului bazin, brygul se rotea lent, înconjurat de o aură roșietică, pe fondul căreia sclipirile palide ale filamentelor luminiscente păreau scâncetele unei ființe neajutorate. Udo continuă:

— Toată speranța e în acompaniamentul muzical. Se pare că muzica îl înviorează. Cine știe dacă nu-i aduce aminte de Kloptra?

— S-ar putea! Fu de acord Matteo. Astăzi însă, îl las în plata Domnului! Poate că e doar obosit și mâine, la primul spectacol, vreau să fie în formă.

Publicitatea stăruitoare făcută misteriosului animnal adus de pe planeta stelei Luyten, care diminuase considerabil fondurile celor doi asociați, se dovedi, în cele din urmă, eficientă. Spectatori de toate vârstele umpluseră până la refuz tribunele care înconjurau uriașul bazin, ascuns deocamdată privirilor curioase de panouri opace. Publicul fremăta nerăbdător, iar rumoarea pe care o provoca unduia, inegală în intensitate, sub cupola înaltă a sălii, în timp ce se făceau auzite presupunerile cele mai fanteziste, referitoare la felul în care era plăsmuit brygul. Când, în fine, după un semnal sonor, Udo declanșă coborârea panourilor în lăcașurile lor, o liniște nefirească se înstăpâni autoritară. În centrul bazinului, pe o mică platformă, Matteo, echipat într-un costum de scafandru, stătea sprijinit în tridentul care trebuia să sugereze rolul său de stăpân al mărilor de pretutindeni. „Matteo, dresorul de brygi!” tunară difuzoarele, după care se auziră distinct cele trei bătăi executate cu lancea însemnului neptunian și primele acorduri ale Simfoniei Pionierilor Galactici de Wright, penetrară, emoționant, spre inimile tuturor. O dată cu ele, din adâncul apei, se ridică impetuos brygul, ondulându-și trupul cilindric și rotindu-l totodată, într-o tulburătoare revărsare de lumină purpurie.