Elinor si Marianne

CAPITOLUL I

Familia Dashwood se stabilise de multă vreme în Sussex. Avea moșie mare, iar reședința îi era la Norland Park, în centrul proprietății, unde timp de mai multe generații dusese o viață atât de onorabilă încât se bucura de aprecierea unanimă a celor din jur. Fostul stăpân al acestei moșii era un celibatar, care ajunse să trăiască până la o vârstă înaintată și a cărui soră îi fu vreme îndelungată o credincioasă menajeră și o prietenă de nădejde. Dar moartea ei, care surveni cu zece ani înaintea morții lui, aduse mari schimbări la conac; căci pentru a nu-i mai simți lipsa, el invită, să se stabilească la Norland, familia nepotului lui, domnul Henry Dashwood, moștenitorul legal al domeniului și persoana căreia intenționa să i-l lase prin testament. Bătrânul domn își petrecu în mod plăcut zilele, în societatea nepotului, a nepoatei lui și a copiilor lor. Afecțiunea ce o simțea pentru ei toți crescu. Permanenta atenție a doamnei și domnului Dashwood de a-i îndeplini dorințele, atenție ce nu izvora pur și simplu din interes, ci din bunătatea sufletului lor, îl făcu pe bătrân să se bucure de toate mângâierile în ultimii ani ai vieții; iar veselia copiilor dădu savoare existenței lui.

Domnul Henry Dashwood avea un fiu dintr-o primă căsătorie și trei fete cu actuala lui soție. Fiul lui, un tânăr onorabil, de ispravă, era un om cu dare de mână, căci mama lui avusese o avere mare, din care băiatului îi revenise jumătate când ajunsese la majorat. Își spori apoi această avere prin căsătoria pe care o făcu în scurt timp după aceea. Pentru el, așadar, moștenirea domeniului Norland era de mai puțină importanță decât pentru surorile lui; căci ele nu puteau căpăta o avere prea mare chiar dacă tatăl lor ar fi moștenit acea proprietate. Mama lor n-avea niciun ban, iar tatăl lor nu dispunea de mai mult de șapte mii de lire; căci cealaltă jumătate din averea primei lui soții era, după cum s-a mai spus, la dispoziția băiatului ei, Henry Dashwood beneficiind doar de uzufructul ei.

Bătrânul gentilom își dădu duhul: când i se deschise testamentul, ca aproape oricare alt document de acest fel, el pricinui pe câtă dezamăgire, pe atâta bucurie. Bătrânul nu fu nici atât de nedrept și nici atât de nerecunoscător să nu-i lase domeniul moștenire nepotului lui; dar i-l lăsă în niște condiții care reduceau valoarea moștenirii la jumătate. Domnul Dashwood ar fi vrut să poată folosi moștenirea mai mult pentru soția și fetele lui, decât pentru el sau pentru fiul lui: dar ea era hărăzită fiului lui și fiului acestuia, un copilaș de numai patru ani, în așa fel, încât nu-i mai dădea posibilitatea să aibă grijă de cele care îi erau mai dragi și care aveau mai mare nevoie să li se asigure existența din venitul moșiei sau din vânzarea prețioaselor ei păduri. Totul era stipulat în folosul acestui copilaș care, cu prilejul vizitelor ce le făcuse când și când la Norland cu tatăl și cu mama lui, reușise să-și câștige până într-atât dragostea unchiului lui, prin drăgălășenii ce se întâlnesc adesea la copii de doi-trei ani – un anume fel de a stâlci cuvintele, o dorință sinceră de a-și impune capriciile, o mulțime de șiretlicuri de-ale lor și foarte multă gălăgie – încât aproape izbutise să șteargă cu buretele toate atențiile cu care fusese înconjurat, ani de-a rândul, bătrânul domn de către nepoata lui și fetele acesteia. Vru totuși să fie mărinimos și cu ele și ca semn al afecțiunii ce le-o purta celor trei fete, le lăsă câte o mie de lire la fiecare.

La început domnul Dashwood fu foarte dezamăgit; dar avea o fire veselă și optimistă; putea, pe bună dreptate, spera să trăiască ani mulți și, ducând o viață chibzuită, să pună de o parte o sumă frumușică din produsele unei moșii care era destul de întinsă și susceptibilă de neîntârziate îmbunătățiri. Dar el se bucură doar un an de averea în posesia căreia intrase. Nu-i supraviețui mai mult unchiului său; zece mii de lire, inclusiv recenta moștenire, fu tot ce le rămase văduvei și fetelor lui.

De îndată ce se află că viața îi este în primejdie, fu chemat fiul lui pe care domnul Dashwood îl rugă cu toată insistența și urgența la care-l obligau boala, să aibă grijă de mama lui vitregă și de surorile lui.

John Dashwood nu era atât de sensibil ca ceilalți membri ai familiei; dar fu impresionat de o astfel de rugăminte ce i se făcea într-un asemenea moment, și făgădui să-și dea toată osteneala pentru a le asigura o viață confortabilă. Tatăl lui se liniști când i se dădură asemenea asigurări și John Dashwood avu răgazul să se gândească în ce măsură îi stătea în putință să le ajute în mod rezonabil.

Nu era un tânăr rău la suflet, în afară de cazul în care rău la suflet înseamnă a fi nesimțitor și cam egoist: dar în general era un om stimat; căci se comporta cu bună-cuviință în îndeplinirea îndatoririlor lui obișnuite. Dacă s-ar fi căsătorit cu o femeie mai bună la suflet, poate că ar fi ajuns să fie încă și mai respectat decât era: ar fi putut deveni poate el însuși un om amabil. Căci era încă foarte tânăr când se căsătorise și ținea enorm la soția lui. Dar nevasta lui era o viguroasă caricatură a lui însuși: mult mai egoistă și mai îngustă la minte.

Când îi făgăduise tatălui său, se gândise în sinea lui să sporească averea surorilor sale făcându-le un cadou de o mie de lire la fiecare. Pe atunci chiar se credea în stare să o facă. Perspectiva că-și va spori venitul pe care-l avea, cu încă patru mii de lire pe an, în afară de cealaltă jumătate ce-i rămăsese din averea mamei lui, îi încălzea inima și-l făcea să fie chiar și mărinimos. „Da, le va oferi trei mii de lire: va fi un gest frumos și generos din partea lui! Și va fi suficient pentru a le pune la adăpost de orice grijă materială. Trei mii de lire! Se putea dispensa destul de ușor de această sumă frumușică.” Se gândi toată ziua la această intenție a lui, se gândi la ea mai multe zile la șir, și nu se căi.

Abia se terminase înmormântarea tatălui său, că soția lui John Dashwood sosi împreună cu băiatul și servitorimea lor fără măcar s-o fi înștiințat în vreun fel oarecare pe soacra ei. Nimeni nu-i putea contesta dreptul de a o face; casa devenise proprietatea soțului ei din clipa în care tatăl lui decedase; dar tocmai din această pricină, lipsa ei de delicatețe se dovedea a fi și mai flagrantă, și unei femei în situația doamnei Dashwood, animată de sentimentele firești într-o astfel de împrejurare, trebuie să i se fi părut extrem de dezagreabilă; dar doamna Dashwood avea un simț al onoarei atât de profund, o mărinimie atât de romantică, încât orice astfel de jignire din partea absolut oricui, era doar o sursă de profund dezgust. Soția lui John Dashwood nu fusese niciodată pe placul celor din familia lui; dar până atunci nu avusese ocazia să le arate cât de puțină considerație putea să aibă față de alții, când așa o cerea situația.

Bătrâna doamnă Dashwood se simți atât de jignită de această comportare grosolană și-și disprețui nora atât de mult pentru lipsa ei de bună-cuviință, încât ar fi părăsit casa pentru totdeauna la sosirea acesteia, dacă rugămințile celei mai mari dintre fiicele ei n-ar fi făcut-o să se gândească dacă e cuviincios sau nu să plece, iar după aceea propria ei iubire duioasă față de cei trei copii ai ei o determinaseră să rămână și să evite astfel, de dragul lor, o ruptură cu fratele fetelor ei.

Elinor, fata ei cea mai mare, ale cărei sfaturi avuseseră atâta efect, avea o putere de înțelegere și un calm în a judeca lucrurile, ce-i dădeau dreptul, deși n-avea decât nouăsprezece ani, să fie consilierul mamei ei, permițându-i adeseori să contracareze, spre avantajul lor, al tuturora, acea pripeală a doamnei Dashwood, care, în general, ar fi făcut-o să acționeze cu nesăbuință. Elinor avea o inimă de aur; era afectuoasă, iar sentimentele îi erau profunde: știa însă cum să și le stăpânească: un lucru pe care mama ei îl mai avea încă de învățat și despre care una dintre surorile ei nici nu vroia să audă.

Însușirile Mariannei erau, în bună măsură, cu totul asemănătoare cu cele ale lui Elinor. Era deșteaptă și sensibilă; dar punea prea multă pasiune în tot ce făcea: nici durerile și nici bucuriile ei nu cunoșteau moderație. Era mărinimoasă, bună la suflet, interesantă: avea toate calitățile în afară de prudență. Asemănarea dintre ea și mama ei era într-adevăr izbitoare.

Elinor era îngrijorată de această sensibilitate exagerată a surorii ei, care, pe de altă parte, era foarte mult pe placul doamnei Dashwood. În momentul acesta de mare tristețe pentru ele, se stimulau una pe alta în a-și da frâu liber durerii. Chinul suferit la început era cu bună știință realimentat, împrospătat iarăși și iarăși întreținut neîncetat. Se lăsară cu totul copleșite de durerea lor, străduindu-se să și-o sporească cu orice gând ce-o putea redeștepta și fiind hotărâte să nu accepte ca trecerea timpului să le aducă vreo mângâiere.

Elinor era și ea profund îndurerată; cu toate acestea era în stare să se lupte cu ea însăși, avea destulă putere să nu se lase copleșită. Se consultă cu fratele ei, își primi cumnata când aceasta sosi și izbuti s-o trateze cu deferența cuvenită; se strădui să o facă și pe mama ei să aibă o comportare asemănătoare, încurajând-o să se înarmeze cu răbdare și îngăduință.

Margaret, cea de-a treia soră, era o fată plăcută și veselă; dar cum era în bună măsură pătrunsă de romantismul Mariannei, fără să posede în egală măsură bunul simț al acesteia, la treisprezece ani nu prea dădea semne că va ajunge vreodată să fie pe potriva surorilor ei.