Rațiune și simțire – volumul 1
Aa
Jane Austen
RAȚIUNE ȘI SIMȚIRE
VOLUMUL 1
CAPITOLUL 1
FAMILIA DASHWOOD ERA STABILITA de mult în Sussex. Domeniul era mare, iar reședința era la Norland, în mijlocul proprietății unde, timp de mai multe generații, familia dusese o viață atât de respectabilă încât trezise admirația unanimă a cunoștințelor din vecinătate. Fostul proprietar al acestui domeniu fusese un burlac care trăise până la o vârstă foarte înaintată și care, pe parcursul a mulți ani din viață, o avusese pe sora sa drept tovarășă constantă și menajeră. Dar moartea ei, cu zece mai înainte de a lui, aduse mari schimbări în casă; pentru a-i suplini lipsa, el invită și primi în casa lui familia nepotului său, domnul Henry Dashwood, moștenitorul legal al domeniului Norland și persoana căreia intenționa să i-l lase moștenire. În societatea nepotului, a nepoatei și a copiilor lor, bătrânul domn își petrecea în mod plăcut zilele. Afecțiunea față de ei spori, Atenția constantă a doamnei și a domnului Dashwood față de dorințele lui, atenție care nu izvora din interes, ci din bunătatea inimii, îi oferi bătrânului tot confortul pe care vârsta lui înaintată l-ar fi putut primi; iar veselia copiilor lor adăugă culoare existenței lui. Dintr-o fostă căsătorie, domnul Henry Dashwood avea un fiu, iar de la actuala sa soție trei fete. Fiul, un tânăr serios și respectabil, era un om cu stare, căci la majorat primise jumătate din averea considerabilă a mamei lui. Mai mult decât atât, prin căsătorie, care avusese loc la scurt timp după aceea, își sporise averea.
De aceea, pentru el moștenirea domeniului Norland nu era chiar atât de importantă ca pentru surorile lui; lăsând deoparte ceea ce le-ar fi putut reveni de pe urma faptului că tatăl lor moștenea acea proprietate, averea lor era mică. Mama lor nu avea nimic, iar tatăl lor dispunea doar de șapte mii de lire; cealaltă jumătate a averii primei sale soții îi revenea tot fiului ei, domnul Henry Dashwood beneficiind doar de uzufructul acesteia. Bătrânul domn muri, i se citi testamentul și, ca mai toate testamentele, și acesta pricinui tot atâta dezamăgire câtă plăcere. Bătrânul nu fusese nici atât de nedrept, nici atât de nerecunoscător încât să nu-i lase nepotului său domeniul, dar i-l lăsase în astfel de condiții încât valoarea moștenirii era redusă la jumătate. Domnul Dashwood și-o dorise mai mult de dragul soției și al fetelor sale decât pentru sine sau pentru fiul lui; însă ea era destinată fiului său și fiului acestuia, un copil de patru ani, ceea ce îi răpea orice putere de a se îngriji de cele care îi erau mai dragi și care aveau cel mai mult nevoie de întreținere, fie din veniturile domeniului, fie din vânzarea pădurilor lui prețioase. Totul era trecut în beneficiul acestui copil care, cu prilejul vizitelor făcute ocazional la Norland cu mama lui, prin drăgălășenii deloc neobișnuite la copiii de doi sau trei ani, stâlcirea cuvintelor, dorința arzătoare de-a face ce vrea, o mulțime de șiretlicuri și foarte multă gălăgie reușise să câștige într-atât afecțiunea unchiului său încât scăzuse valoarea tuturor atențiilor pe care acesta le primise ani în șir de la nepotul său și fiicele lui. Totuși, nu voise să fie nedrept și, ca semn al afecțiunii sale pentru cele trei fete, îi lăsase fiecăreia câte o mie de lire. La început, dezamăgirea domnului Dashwood fu cruntă; dar era din fire vesel și optimist și putea să spere, pe bună dreptate, să trăiască mulți ani și, printr-un trai chibzuit, să pună deoparte o sumă considerabilă din roadele unui domeniu deja mare și căruia i se puteau aduce îmbunătățiri imediate. Insă averea care se lăsase îndelung așteptată fu a lui doar un an. Nu-i supraviețui mai mult unchiului său, și tot ce le rămase văduvei și fiicelor sale fură zece mii de lire, inclusiv fosta moștenire. De îndată ce aflase că sănătatea îi este în pericol, domnul Dashwood discutase cu fiul său, pe care îl rugase, cu toată insistența și urgența impuse de boală, să aibă în vedere interesele mamei sale vitrege și ale surorilor sale.
Domnul John Dashwood nu avea sentimentele puternice ale restului familiei; dar o rugăminte de așa natură făcută într-un astfel de moment îl înduioșa, așa că promise să facă tot ce îi stătea în putere pentru a le asigura un trai îndestulat. O astfel de asigurare îl liniști pe tatăl său, iar domnul John Dashwood avu apoi timp să chibzuiască la cât putea să fie prudent să-i stea în putere să facă pentru ele. Nu era un tânăr răuvoitor, decât dacă răuvoitor înseamnă să fii destul de nesimțitor și egoist; lumea îl stima, căci își îndeplinea îndatoririle obișnuite cu bună-credință. Dacă s -ar fi însurat cu o femeie mai binevoitoare, poate că ar fi fost și mai respectat decât era, poate ar fi căpătat și el un aer mai agreabil; se însurase de foarte tânăr și ținea enorm la soția sa. Dar doamna John Dashwood era o caricatură mult îngroșată a soțului ei – mai îngustă la minte și mai egoistă. Când îi făcu tatălui său promisiunea, chibzui în sinea sa să sporească averea surorilor lui, dându-i în dar fiecăreia câte o mie de lire. Apoi se simți cu adevărat îmbunat. Perspectiva a patru mii de lire pe an, pe lângă venitul său actual, plus jumătatea rămasă din averea mamei sale, îi înmuiau inima și îl făceau să se simtă capabil de generozitate. Da, avea să le dea trei mii de lire, un gest frumos și generos. Și suma aceasta avea să fie de ajuns pentru a le asigura un trai îndestulat. Trei mii de lire. Se putea lipsi destul de ușor de o așa sumă considerabilă. Se gândi toată ziua la asta, și multe zile la rând, și nu se căi. Abia se termină înmormântarea tatălui său, că doamna John Dashwood, fără să-și fi înștiințat soacra de intențiile sale, sosi împreună cu copilul și slujitorii. Nimeni nu-i putea contesta dreptul de a veni; casa era a soțului ei din clipa decesului tatălui; dar cu atât mai mare era lipsa ei de delicatețe, iar pentru o femeie în situația doamnei Dashwood, care se lăsa condusă doar de bunul-simț, trebuie să fi fost extrem de neplăcut; însă doamna Dashwood avea un simț al onoarei atât de profund și o generozitate atât de romantică încât orice ofensă de genul acesta, provocată sau pricinuită de cineva, îi trezea un dezgust rece. Doamna John Dashwood nu fusese niciodată pe placul vreunui membru al familiei soțului ei; dar, până în prezent, nu avusese ocazia să le arate cât de puțină considerație putea să aibă față de ceilalți atunci când împrejurările i-o permiteau. Doamna Dashwood fu atât de afectată de comportamentul ei grosolan și își disprețui atât de profund nora pentru el încât, la sosirea acesteia, ar fi părăsit casa pentru totdeauna dacă rugămințile fiicei sale mai mari n-ar fi făcut-o să se gândească mai întâi dacă era cuviincios să plece. După aceea, dragostea duioasă pentru cele trei copile ale ei o determină să rămână și să evite, de dragul lor, o ruptură cu fratele lor. Elinor, fiica cea mare, ale cărei sfaturi avuseseră atâta efect, avea o putere de înțelegere și o judecată rece care o îndreptățeau, deși avea numai nouăsprezece ani, să fie sfătuitoarea mamei sale, dându-i deseori posibilitatea să stăvilească, în folosul tuturor, înflăcărarea doamnei Dashwood, care, în general, ar fi dus la nechibzuință. Avea o inimă de aur; era sensibilă din fire și avea sentimente puternice, dar știa să și le stăpânească, lucru pe care mama ei îl mai avea încă de învățat și pe care una din surorile ei hotărâse să nu-l învețe niciodată.
În multe privințe, însușirile lui Marianne erau întru totul egale cu cele ale lui Elinor. Era sensibilă și deșteaptă, dar năvalnică în toate cele; tristețile, bucuriile ei nu cunoșteau moderație. Era generoasă, caldă, interesantă; avea toate calitățile în afară de prudență. Asemănarea dintre ea și mama sa era izbitoare, Elinor privea cu îngrijorare excesul de sensibilitate al surorii ei, însă doamna Dashwood îl prețuia și-l cultiva. Acum, în violența nefericirii lor, se încurajau una pe alta. Durerea care le copleșise la început a fost înnoită anume, căutată, provocată iar și iar. Se lăsară pradă durerii lor, căutând săși sporească în orice mod cu putință amărăciunea, și erau hotărâte să nu accepte alinare în viitor. Și Elinor era profund nefericită, dar ea putea, totuși, să lupte, să se stăpânească. Discută cu fratele ei, își întâmpină cumnata la sosire și se strădui s-o facă să depună aceleași eforturi, o încuraja să aibă aceeași răbdare. Margaret, cealaltă soră, era o fată veselă și prietenoasă, dar, cum fusese deja mult influențată de romantismul lui Marianne, fără să aibă judecata ei, la treisprezece ani nu prea dădea semne că o să fie, mai târziu, la fel ca surorile sale.
descărcați cartea direct de aici:...