Explozia clipei

de AnnaE 1.003 citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

După calculele noastre, energia eliberată prin detonarea ciudatei substanțe sintetizate de noi nu trebuia să fie mai mare decât cea degajată de o grenadă defensivă obișnuită. De aceea, împreună cu Smith, am pregătit experimentul în mijlocul parcului particular, destul de părăginit, ce se învecina cu micul nostru laborator. Domnul Mac Donald, proprietarul domeniului, își exprimase dorința de a participa și el la acest eveniment, așa că n-am avut ce face și ne-am instalat împreună cu el în tranșeea situată la circa cincizeci de metri de locul ales. Dimineața, cu soarele strălucitor care suia pe bolta înaltă, fără urmă de nor, anunța o zi de vară dintre cele mai frumoase. În timp ce Smith și cu mine controlam cu minuțiozitate, pentru ultima oară, contoarele care urmau să măsoare intensitatea deflagrației, domnul Mac Donald și-a adus din mașina parcată pe o alee din spatele nostru un aparat de fotografiat destul de banal și un binoclu militar ale cărui glorioase state de serviciu erau cu prisosință înscrise pe tocul de piele, uzat și cârpit pe toate părțile. În cele din urmă, am hotărât că putem proceda la detonare. În timp ce eu făceam contactul electric, Smith trăgea cu disperare de pulpana hainei domnului Mac Donald, care încerca să privească peste marginea parapetului. Explozia ne-a părut mai curând o cascadă de trosnete ciudate și țiuituri stânjenitoare, care au durat aproape două minute. Ne așteptam la o undă de șoc suficient de puternică pentru a arunca ceva pământ peste noi, dar am constatat cu uimire că firele de iarbă ce creșteau pe marginea adăpostului nici nu se clintiseră măcar.

— E clar! N-a fost cine știe ce., a exclamat dezamăgit Smith, ridicându-se în capul oaselor. Sprijinindu-se cu mâna pe parapet, s-a înălțat deasupra lui, după care ne-a ajutat pe rând să urcăm. Scuturându-ne hainele, ne-am întors privirile spre locul exploziei. Și am înmărmurit. La o distanță de câțiva kilometri, strălucea orbitor în lumina soarelui un ghețar imens. Printre castanii pe care îi știam cu toții, foșneau alene ferigi uriașe, iar în stânga noastră, la câteva sute de pași, se deslușea o clădire destul de dărăpănată, după toate aparențele, un han medieval. Se întâmplase ceva ce ne depășea înțelegerea. Am privit năuciți până în momentul în care domnul Mac Donald, apucându-mă viguros de cravată, mi-a urlat în ureche:

— Uitați-vă acolo, uitați-vă acolo! Un monstru, domnule Fisher! Eu văd un monstru! Fără îndoială, sunt nebun!

— Și eu îl văd, șopti Smith. E un Stegosaurus cât se poate de real. Deplasându-și greoi trupul masiv, lung de vreo șapte metri, pe coama căruia se înălțau impresionantele plăci osoase poligonale, dinosaurul dispăru între ferigi și liane.

— Cred că ar fi bine să o luăm în direcția construcției ăleia, am spus eu, hotărându-l cu greu pe speriatul proprietar să dea drumul cravatei. Am pornit tustrei, în șir indian, spre clădirea mohorâtă, pe frontispiciul căreia descifrasem, cu ajutorul binoclului, o firmă scrisă într-o engleză arhaică: „La vama drumeților”. Înghesuiți sub arcada solidă a intrării, hangiul și două femei priveau parcă mai puțin speriați ca noi peisajul care, totuși, nici lor nu le părea mai familiar.

— Pe spada cinstitului rege Harold, răcni către noi presupusul hangiu, spuneți-mi și mie, domnilor, ce jivină l-a mai înțărcat și pe păsăroiul ăsta cu poftă de mestecat mai mare ca a nevesti-mi!

— Și ne arătă cu mâna un pterodactil care fugărea cu un succes deplin găinile din ogradă. Terminând de înghițit ultimul pui, reptila clămpăni fioros din dinții ascuțiți și se ridică în aer, fâlfâindu-și aripile membranoase. Smith îi luă tovarășului nostru de aventură aparatul de fotografiat și prinse în obiectiv pterodactilul, hanul, jungla dimprejur și chiar un nou saurian care se arătase în dreptul ghețarului.

— Da' domniile voastre dincotro veniți, ne interpelă în sfârșit hangiul, că nu știu să fi văzut vreodată asemenea veșminte la un drumeț? Și ce încălțări, măiculiță! Se minună el.

— Suntem niște călători sărmani, mă grăbii eu să explic ceva. Dar mai bine spune-ne, jupâne, în ce dată ne aflăm, că noi.

— Adicătelea cum „în ce dată”?!

— Adică anul, luna, ziua în care ne aflăm.

— Păi. Domnilor, eu aș zice că e a patra zi a lui iulie, în anul o mie cinci sute cinzeci și doi, zise tărăgănat omul, privindu-ne cu oarecare suspiciune. Pe drumul pe care veniserăm și noi își făcu apariția un bărbat scund, cu un melon verzui pe capul cărunt, ai cărui ochi spălăciți căutau cu uimire de jur-împrejur. Croiala hainei sale de catifea reiată, ca și pantalonii strâmți, întinși pe picior cu ajutorul elasticului petrecut pe sub talpa ghetelor sale prăfuite, îl făceau să pară desprins dintre prietenii domnului Pickwick.

— Bună ziua! Ne salută el cu evidentă demnitate. Numele meu e Windsom! Samuel John Windsom, comis voiajor, încă din 1847, la firma „Kook și Fiii”. Cu cine am plăcerea?

— Fischer, mă formalizai eu.

— Smith H. Smith, fotograf amator, se prezentă colaboratorul meu, luminându-i obrajii sanguini cu flash-ul.

— Mac Donald, Esquire, rosti și al treilea membru al grupului nostru, pocnindu-și cu seriozitate călcâiele.

— Iar eu mi-s jupânul Mac Donald, hangiu din tată-n fiu pân' locurile astea! Smith, uitând se pare de gravitatea situației în care ne aflam, începu să râdă cu poftă:

— Iată-ți strămoșul, domnule Mac Donald! Mă miram eu de unde atâta asemănare! Acum nu mai încape îndoială că ești, într-adevăr, de viță veche! Comis-voiajorul își puse la picioare sacul de călătorie și, aprinzându-și o pipă afumată, privi cu atenție împrejurimile, pufăind tacticos, după care exclamă:

— Curioasă regiune! N-am mai fost niciodată pe aici, dar nici n-aș fi crezut să văd în vreo pădure a bătrânei Anglii un elefant. Hangiul se uita la noi cu gura căscată.

Fișiere de descărcat

DOC
Explozia clipei de Marcel Luca.doc
49 KB · 178 de descărcări
Descarcă

Alte cărți de Marcel Luca

Toate ›