Fram Ursul Polar

I. O REPREZENTAȚIE DE ADIO LA CIRCUL STRUȚKI ÎN IARNA ANULUI 1924

Tigrii intrau în arenă unul cîte unul.

Pasul lor era mlădios pe nisip. Moale, catifelat, fără vuiet.

Nu ridicau nici în dreapta, nici în stînga ochii lor galbeni ca de sticlă.

După gratii, mulțimea din staluri privea cu răsuflarea înfiorată de teamă și de nerăbdare.

Dar pentru tigrii de Bengal nu se afla pe lume această mulțime. Nu merita nici o privire. Pentru dînșii, acum o singură făptură omenească era: femeia din mij­locul arenei, înfășurată în rochia cu solzi aurii și cu pietre scînteietoare.

Ochii ei luceau tot așa de arzători ca ochii tigrilor. Numai că ochii verzi ai femeii erau poruncitori și neîndurați, pe cînd în ochii fiarelor se citea o mare și isto­vită supunere.

Privirile lor se căutau, se așteptau, se întîlneau. Era destul atît ca să se în­țeleagă.

Ochii femeii străpungeau; ochii fiarelor coborau în pămînt. În mîna întinsă se legăna un bici cu canaf de mătase. Vîrful biciului arăta locul fiecăruia:

— Tu aci!... Tu dincoace!... Tu dincolo!...

Iar tigrii își luau fiecare locul știut, fără împotrivire, înaintînd cu pașii lor de gumă, balansîndu-și cozile grele și lungi.

Șase mingi uriașe de lemn se aflau înșirate de o parte. Șase de cealaltă parte.

Tigrul pipăia cu laba rotundul lemnului. Se înălța cu o zvîcnire ușoară și lină. Se așeza ca o pisică pe vîrful unui stîlp de poartă. Pe urmă aștepta rîndul celor­lalți. Căsca. Își zbîrlea mustățile țepoase; arăta cerul gurii și colții.

În inima privitorilor tremura un fior. În mintea lor stăruia un gînd.

Toți știau că, într-o singură clipă, dinții aceștia tăioși și puternici, labele cu ghearele de fier ar putea sfîșia, ca pe un pui de vrabie, pe femeia cu rochia de solzi aurii și pietre sclipitoare.

Dar miss Ellian surîdea. Așa o chema. Miss Ellian surîdea nepăsătoare.

În mijlocul sălbăticiunilor se afla singură. Fără nici o armă. Atît doar: un bici cu șfichi de mătase și privirea ei.

Numai cu atît ea prefăcea doisprezece tigri de Bengal în douăsprezece pisici blînde și ascultătoare.

— Toată puterea îmblînzitoarei e în ochi! vorbi un domn bătrîn, chiar în fața gratiilor, către nepoțica de alături. Dacă privirea slăbește o singură dată, dacă tigrii simt că dresorul se gîndește în altă parte sau că îl prinde frica, atunci toți se năpustesc și...

— Eu mă tem! Nu vreau să vorbești așa... Mă tem! șopti copila strîn-gîndu-se de brațul bunicului.

— Ssst! Liniște...

Toți au tăcut.

Copila cu hăinuța albă și cu buclele bălaie s-a încleștat mai strîns lîngă domnul bătrîn. Își aude tictacul mărunt al inimii.

Cei doisprezece tigri de Bengal, așezați pe mingile lor de lemn, aștep-tau acum cu încordare porunca din ochii femeii.

De sus, din vîrful cortului de pînză, lumina electrică se revărsa orbitoare. Două mii de oameni, înghesuiți cot la cot, nu se clinteau, împietriți.

Era o mulțime foarte amestecată: bătrîni și femei, părinți și copii, profe­soare și eleve de școală. Îi despărțeau numai rîndurile de bănci și prețul biletelor. Unii sus, în picioare, la galerie; alții jos de tot, de jur împrejurul gratiilor, pe fotolii îmbrăcate cu pluș roșu.

Toți uitaseră grijile de acasă, necazurile și mulțumirile lor mărunte de toată ziua.

Acum priveau ca un singur om.

Pe stradă, cîți nu se temeau oare de lătratul neașteptat al unui cățel cu coada bîrligată? Acasă, cîți nu tresăreau oare noaptea, speriați, cînd trosnea o mobilă sau cînd se ivea de sub dulap un șoricel cu ochi de mărgele negre?

Aici și acum, toți uitaseră aceste spaime caraghioase. Toți luau parte la ceva minunat și rar.

Douăsprezece fiare sălbatice, îmblînzite și ascultînd de privirea unei femei, de pocnetul unui bici de mătase, de semnul unui vîrf de deget.

Nu se mai auzi nici un fîșîit de program, nici un glas, nici un scîrțîit de scaun, nici o tuse.

MISS ELLIAN PREZINTĂ PENTRU ULTIMA OARĂ

CEI DOISPREZECE TIGRI DE BENGAL

Așa spunea programul.

Era reprezentația cea din urmă.

Mîine, circul își va strînge cortul. Toate animalele vor pleca în trenul cu vagoane albe, în alte orașe ale lumii. Poate nu se vor mai întoarce niciodată.

Va rămîne în urma lor un loc gol lîngă grădina publică a orașului.

Oamenii se vor împrăștia la grijile și la munca lor. Copiii, la animalele fără viață, de lemn vopsit și de pîslă.

Din nou, unii băiețași, prinși de jocurile lor din fiecare zi, au să uite că mai sînt pe lume vietăți de-o frumusețe sălbatică și fară seamăn: cu blana de catifea, cu ochii de sticlă, cu saltul arcuit ca piatra zvîrlită din praștie. Din nou, unele fetițe fricoase au să tresară speriate cînd latră într-o curte un cățel cu coada bîrligată sau cînd fuge prin casă un șoricel ca o jucărie cu resort.

De aceea s-au adunat toți și toate încă o dată, să vadă cele două minuni ale Circului Struțki la reprezentația de adio din iarna anului 1924:

MISS ELLIAN CU CEI DOISPREZECE TIGRI DE BENGAL

ȘI, FRAM URSUL POLAR

Tigrii așteptau în cerc, pe mingile lor de lemn.

Femeia înfășurată în rochie cu solzi aurii și cu pietre sclipitoare făcu un pas îndărăt. Își împinse cu piciorul coada rochiei foșnitoare și facu un semn rotit de chemare cu biciul.

În douăsprezece salturi egale și zvelte, tigrii au fost lîngă ea. S-au lungit împrejur cu boturile culcate pe pămînt. Acum, se părea că în jurul femeii s-a deschis o floarea-soarelui uriașă, alcătuită din douăsprezece petale portocalii, brăzdate cu dungi de un negru lucios și catifelat.

Mîna femeii începu a dezmierda capetele rotunde, urechile moi, boturile umede. Îi alinta. Era mulțumită.

Fetița se rușină la gîndul că pe dînsa, acasă, n-o asculta nici Pufuleț, pisoiul, care acum o săptămînă, cînd se jucau mai voioși, tam-nisam a zgîriat-o pe obraz.

Iar mai sus, într-o bancă din fund, un băiețel cu nasul cam cîrn și cu ochi sclipitori se înălțase în vîrful picioarelor ca să vadă mai bine.

Era Petruș, feciorul cel mai mic alt unui muncitor de la o fabrică din oraș. Ca mulți alți băiețași, dăduse tîrcoale circului o săptămînă întreagă și adunase ban cu ban prețul biletului de intrare. Voia acum să nu-i scape nimic din tot ce se întîmpla. Doar nu degeaba de atîtea și atîtea ori citise afișele cu cea mai încordată atenție, fără să-i pese de frig și de lapoviță. Și nu degeaba tot de atîtea seri se uita cu jind de afară, la lumea care intra pe ușă. Acum, cînd în sfîrșit a pătruns înăuntru, cum să nu fie el numai ochi și urechi?

Miss Ellian, din mijlocul tigrilor, a ridicat brațele cu un semn de elibe-rare. Pe urmă a pocnit din bici. Tigrii s-au prelins cu pași de gumă la locul lor și începură să aștepte neclintiți pe mingile de lemn. Femeia, în rochie cu solzi aurii și cu pietre sclipitoare, a ridicat un cerc de hîrtie; a aprins altul pe un picior de fier.

Alt pocnet de bici.

Unul cîte unul, tigrii se desprind de pe mingile lucioase. Cu un salt prelung, trec prin cercul de hîrtie, abia ating pămîntul și se mai avîntă o dată, lin și întins, prin cercul celălalt de flacără.

Dar tigrul cel mai îndărătnic și mai tînăr a ocolit privirea poruncitoare. Încercînd să se strecoare tiptil pe sub cercul aprins, se preface că n-a pri-ceput.

Se așază la locul lui, pe mingea de lemn, și cască lung, leneș, plictisit.

— E Rajah. Îl cheamă Rajah! șopti copila. Îl cunosc eu de la repre-zentația de duminica trecută. E cel mai rău...

Femeia cu biciul nu l-a strigat pe nume. Nici nu l-a atins cu șfichiul de mătase. Nici n-a bătut mînioasă cu vîrful pantofului în nisip. L-a privit pătrunzător o singură dată și a înălțat cercul.

Tigrul arătă colții rînjind.

— Eu mă tem! Hai să mergem acasă, mă tem!... se înfricoșă fetița, înfi-gîndu-și prin haină unghiile mici în brațul bunicului.

— Ssst...

N-avea însă de ce se teme fetița cu ochii albaștri, cu paltonașul alb și cu părul cîrlionțat sub căciulița tot albă.

Privirea de oțel a îmblînzitoarei a fost și de astă dată mai puternică decît îndărătnicia tigrului tînăr și dîrz.

Rajah a plecat botul în pămînt. A coborît cu pași mlădioși de pe mingea de lemn. Și-a încordat mușchii sub blana catifelată și a săgetat din două salturi, din­colo de cele două cercuri, dintre care unul de văpaie.

Pe urmă s-a așezat cuminte la loc. Ochii lui cereau pocăință, iertare. Știa ce-l așteaptă.

Îndată ce se va întoarce în cușca lui, răsplata are să-i fie cîteva lovituri ascuțite peste bot, cu un bici dureros de curea, nu cu șfichiul delicat de mătase al biciuștei de la reprezentație. Iar la ceasul hranei, în loc de porția de carne crudă, o găleată cu apă. Pedeapsa aceasta o cunoștea. După cum cunoștea și cealaltă înfățișare a femeii cu rochia de solzi aurii și cu pietre scînteietoare. Cunoștea înfățișarea cea­laltă a ei, așa cum n-a văzut-o nimeni din toată mulțimea adunată în loji, în staluri și în galerii. Atunci miss Ellian își leapădă haina sclipitoare de reprezentație. E îm­brăcată într-o tunică veche de piele, cu o fustă scurtă și plină de pete. Nu mai surîde fermecător, împărțind sărutări pe vîrful degetelor, cînd publicul aplaudă de se cla­tină circul.

Atunci apucă biciul de curea cu vîrful de plumb și drugul de fier ascuțit. Țipă cu glas răgușit, lovește și împunge în carnea tigrilor cu drugul de fier. E crudă cu dînșii, fiindcă directorul circului, om mai crunt și mai nesățios decît fiarele, nu îngăduie nici o abatere de la poruncile sale. Mereu i se pare că toți nu lucrează în­destul. Mereu vrea numere tot mai îndrăznețe în program. Mereu răcnește că toți mănîncă de pomană:

— Am să vă arunc pe drumuri, ca să muriți de foame!

Trece printre dresori, veșnic tunînd și fulgerînd. Dresorii, speriați, se răstesc atunci și ei la animale. Toți suferă, toți rabdă. Toți știu că n-au nici o scăpare. Din munca și suferința lor, din nenumăratele amenzi, directorul se îmbogățește zi cu zi și reprezentație cu reprezentație. El e fiara cea mai fioroasă și mai nesățioasă din tot circul.

Acestea se petrec însă acolo, în cuștile dosnice ale animalelor, după ce pleacă mulțimea și după ce luminile se sting.

Știe Rajah, tigrul cel tînăr și neastîmpărat, el mai știe că acuși un semn al biciului are să-l cheme în mijlocul arenei.

Mîinile femeii au să-i descleșteze gura... Pe urmă, are să-și așeze capul cu păr ondulat între dinții lui, tocmai fiindcă el are faima că e cel mai nesu-pus și mai crud, iar miss Ellian vrea să arate că nu are nici o teamă, nici una. Așa face de trei seri în șir. Ce-ar fi atunci să strîngă puțin, numai puțin, dinții? Ar trosni oasele ca o coajă de ou. Așa cum trosnesc coastele antilopelor, cînd în viața lui liberă din codrii de la celălalt capăt al lumii sărea din ascunzișuri să-și sugrume prada.

Rajah căscă pe marginea lui de lemn.

Știa că aceasta n-are s-o facă niciodată. El e în puterea oamenilor acum.

Iar privirea verzuie și arzătoare a dresoarei îi nimicește orice încercare de împotrivire. E tot așa de netrebnic acum ca maimuțele cele urîte și slugarnice, care se milogesc în cușca menajeriei să capete alune americane și mandarine.

Tigrul lăsă pleoapele pe ochii sticloși, cu lumina îngustă și oblică, așa cum sînt pisicile la amiază. Nu mai vedea acum nici pe miss Ellian, nici mulțimea de jur împrejurul gratiilor.

Vedea ceea ce trăiește el întotdeauna, cînd închide pleoapele.

O pădure cu frunze late, cu desișuri nepătrunse, cu liane spînzurate pînă în pămînt. E zbor acolo de păsări cu pene de toate culorile curcubeului: păuni care trec cu foșnet mătăsos, păsări colibri mici ca insectele și fluturi mari ca păsările. Se leagănă oare dintr-un copac o creangă sau un șarpe? Foșnește oare numai adierea vîntului sau se strecoară printre foile late alt tigru, străin? Este acolo, da! Este acolo o margine de apă cu tufe de bam-bus. Cît de bine cunoaște locul acela!... De cîte și de cîte ori nu aștepta acolo, de cîte ori nu pîndea pitulat, la adăpătoarea antilopelor? Aștepta un ceas, două; aștepta pînă noaptea tîrziu. Își schimba locul după vînt, ca adierea molcomă să nu ducă mirosul lui. Antilopele soseau. Două, trei, cîteodată una singură... Privea cu ochii umezi, fricoși, adulmecînd văzdu-hul. Nici nu se auzeau pașii pe pămîntul moale. Pleca botul în unda apei. Tresărea. Ciulea urechile să asculte, își vîra gîtul printre frunzele de lotus. Atunci țîșnea el din tufiș, zvîrlit ca din arc, în cîrca antilopei. Nu era nici o zvîrcolire, nici un geamăt... Altădată, se desfășura însă o luptă de trosneau crengile pădurii și răsunau adîncurile de muget... Odată un bivol sălbatic... L-a simțit. Îl aștepta. I-a sărit în spinare și bivolul l-a răsturnat, scuturîn-du-se peste cap, s-a tăvălit cu el să-l strivească, s-a năpustit să-l împungă cu coarnele. O tăcere de moarte s-a întins în toată pădurea. Maimuțele s-au ascuns în scorburi: celelalte sălbăticiuni s-au pitit la pămînt. Era o luptă uriașă și crîncenă între stăpînii codrului! Numai icniturile lor se auzeau, numai răgetul și mugetul bivolului. A fost însă tot el cel mai tare... Pe urmă, altă dată, lupta cu elefantul care l-a smuls cu trompa să-l zvîrle ca pe un sac la pămînt și să-l strivească sub tălpile picioarelor groase ca niște stîlpi... Dar pînă la urmă a fugit elefantul cu trompa fer­feniță și cu un ochi sîngerat. Pînă tîrziu a tot răsunat noaptea de pașii lui mînioși, sfărîmînd crengile, rupînd perdeaua de liane, culcînd la pămînt tufișurile de bambus. Și altă dată, cei trei vînători cu sulițe, cînd au încercat să-l înconjoare și au căzut toți trei sub dinții lui!... De atunci i s-a dus vestea și a rămas spaima acelor locuri. TIRANUL — așa îl numeau toți. Așa îl numeau toți, și toți tremurau înfiorați pînă în măduva oaselor cînd începea el să ragă. Nu se mai încumeta nimeni să treacă pe potecile bătătorite. Îi juraseră moartea, și tot ei se temeau de moarte. Cînd mi­rosea de departe apropierea unuia, îna­inta cu răsuflarea așa de ușoară, că nu și-o auzea nici el. Înainta, se oprea, încă un pas... Un salt. O mușcătură cu dinții clănțănind. Și gata! Rămînea întotdea­una el stăpîn la ochiul de apă unde se adăpau antilopele... Acolo l-a prins în­tr-o noapte un clește de fier. A încer­cat să sfarme capcana cu dinții. A um­plut pădurea de spaimă și de muget. A vrut să-și smulgă laba, s-o rupă din os. Mai simte și acum, cînd e ploaie și frig, mușcătura adîncă a fierului. Pe urmă s-a lungit la pămînt, răpus de durere și de sîngele scurs, așteptînd moartea împăcat, fară nici un scîncet. Dar după o săptă­mînă au venit oamenii cu suliți și topoare să-l ridice, sleit de nemîncare și de sete. Nu-i lăsau dreptul să moară în pace.

Acum e aici.

L-au adus să-l țină despărțit de lume prin gratii de fier.

L-au adus să tremure la pocnetul unui bici cu canaf de mătase, după ce luni de zile a îndurat toate chinurile dresajului. Acum pleacă ochii supus sub privirea unei făpturi fără arme, cu un singur bici de mătase în mînă. Nici o scăpare nu mai este. Nici una! Maimu­țele aruncă în el cu coji de portocale și de banană. Se strîmbă și se scarpină; se agață de gratii, cînd îl poartă în cușca lui pe rotile, și îi fac semne cu labele lor neastîmpărate. Numai cînd mugește le mai cuprinde deodată groaza codrilor și atunci se zvîrcolesc caraghios, căutînd zadarnic un loc să se ascundă.

Canaful de mătase îi atinse ușor botul.

Era o atingere lină, ca o dezmierdare. Dar tigrul știa că e o dojană. Sub blîndețea alintării cunoștea făgăduiala răfuielii de mai tîrziu, cu drugul de fier și cu biciul dureros.

N-avea încotro! Pentru el nu mai era nici o scăpare, nici una. Deci coborî supus de pe marginea de lemn. Așa cum cerea orînduiala reprezen-tației.

Mulțimea își stăpînea răsuflarea. Tăcerea era atît de adîncă, încît se auzeau departe, afară, huruitul tramvaielor și goarnele de automobil.

Cei doisprezece tigri s-au înșirat în cunună, culcați în mijlocul arenei. Femeia și-a adunat coada rochiei, a zvîrlit biciul de mătase. S-a așternut pe spate, în mijlocul lor, cu brațele încrucișate pe piept. Și-a pus capul în gura lui Rajah, deschisă, sprijinindu-și ceafa în colții tari ca pe un spătar de la jilțul dentiștilor.

Tigrul clipește din ochii mari și galbeni, de sticlă. Puțin, numai puțin de-ar strînge!... Numai puțin!... Dar ochii femeii îl privesc în sus, peste cap. El nu-i vede privirea. O simte însă. Ah! Ce străpungătoare o simte! Și nu strînge dinții. Stă așa, nemișcat, cu gura deschisă, ca un tigru împăiat.

Petruș, băiatul cu ochi sclipitori, a încleștat pumnii, a lungit gîtul, și fără să-și dea seama a coborît strecurîndu-se printre lume, mai aproape de arenă, ca să vadă mai bine.

Fetița cu buclele bălane își mușcă buzele. Zvîcnirile inimii îi sparg pieptul mic. Unii au închis ochii. Alții și-au astupat urechile, să nu audă țipătul. Chiar bunicul fetiței își simțea mîna tremurînd ușor pe mînerul de fildeș al bastonului. El a mai văzut odată un dresor sfîșiat de tigri. Știe că mai toți sfîrșesc așa. Știe că atunci fiarele, din nou sălbatice, se reped la gratii, rînjesc și se mușcă între dînsele.

— Hep!

Dintr-o grațioasă săritură, femeia a fost iarăși în picioare, în mijlocul arenei.

Își scutură părul negru-albăstrui. Își împinge coada foșnitoare a rochiei cu pantoful. Surîde, salută și răspunde ropotului de aplauze, risipind cu palmele sărutul buzelor spre loji, spre staluri, spre galerii.

Sus, pe podiumul de lemn îmbrăcat cu postav roșu, fanfara a început un marș din toate tobele, și alămurile, și piculinele, și pistoanele... Triunghiul, lovit cu ciocănelul de argint, sună: zing-zing! zing-zing!...

E un marș cu pas de paradă.

Cei doisprezece tigri de Bengal se întorc spre ieșirea din fund, la cuștile lor.

Pășesc unul cîte unul, ca niște pisici uriașe și cuminți.

Își leagănă cozile grele și lungi.

Nu privesc nici în dreapta, nici în stînga, cu ochii lor mari, galbeni, de sticlă.

Pasul e mlădios pe nisip. Moale, catifelat, fară sunet.