Furnica si porumbita

Furnica si porumbita de Lev Tolstoi

CUPRINS:

Cuvânt înainte. 5

Partea întâia.

Calul și iapa. 9

Vulpea și cocorul. 10

Puii maimuței '. 12

Lupul și veverița. 14

Vulturul, cioara și ciobanul. 16

Doi cocoși și un vultur. 17

Drumeții. 18

Șoarecele, cocoșul și motanul. 20

Cocoșul de munte și vulpea. 22

Lupul și câinele. 24

Naufragiu. 26

Șoarecele care s-a îngrășat. 28

Șoarecele și broasca. 29

Broasca, șoarecele și uliul. 30

Șoarecele de rând și șoarecele de oraș. 31

Marea, râurile și pâraiele. 32

Vulturul și vulpea. 34

Pisica și vulpea. 36

Maimuța și vulpea. 38

Motanul cu zurgălăi. 40

Leul și măgarul. 42

Lupul și vulpea. 43

Vulpea și lupul. 44

Țăranul și norocul. 45

Fetița și libelula. 46

Șarpele de casă și ariciul. 47

Stăncuța și ulciorul. 48

Păsărica. 49

Partea a doua.

Mincinosul. 51

Furnica și porumbița. 52

Stăncuța și porumbeii. 53

Broasca țestoasă și vulturul. 54

Măgarul și calul. 56

Leul și șoarecele. 58

Baba și găina. 60

Găina și ouăle de aur. 61

Câinele, cocoșul și vulpea. 62

Dihorul. 64

Leul, ursul și vulpea. 65

Lupul și bătrâna. 66

Libelula și furnicile. 68

Broasca și leul. 69

Partea a treia.

Lupul și cocorul. 71

Lucrătoarele și cocoșul. 72

Câinele și umbra sa. 73

Cerbul și puiul de cerb. 74

Vulpea și strugurii. 76

Găina și rândunica. 78

Măgarul în piele de leu. 79

Viticultorul și feciorii săi. 80

Vulpea și țapul. 81

Cocor și barză. 82

Pescarul și peștișorul. 84

Iepurii și broaștele. – 86

Tatăl și feciorii. 87

Partea a patra.

Vulpea.89

Țintarul și leul.90

Câinele și lupul.92

Măgarul sălbatic și cel domestic. 94

Calul și stăpânii. 95

Lupul și capra. 96

Cerbul. 98

Cerbul și via. 100

Bătrânul și moartea. 101

Leul și vulpea. – 102

Motanul și șoarecii. 103

Partea a cincea.

Corbul și vulpea. 105

Cei doi prieteni. 106

Țăranul și duhul apelor. 108

Lupul și iedul. 111

Leul, lupul și vulpea. 112

Leul, măgarul și vulpea. 114

Stuful și măslinul. 115

Partea a șasea.

Pisica și berbecul. 117

Iepurele. 118

Iepurele și broasca țestoasă. 119

Prepelița și puii ei. 120

Păunul. 122

Ursul și albinele. 124

Albinele și trântorii. 125

Păunul și cocorul. 126

Pitpalacul și vânătorul. 127

Vrabia. 128

Eretele și porumbeii. 129

Stăpânul și lucrătorul. 130

Ulciorul și ceaunul. 132

Liliacul. 133

Zgârcitul.'. 134

Țăranul și câinele. 136

Câinele cu jujeu. 137

Ciobanul. 138

Câinele pe fân. 140

Lupul și osul. 141

Câinele și hoțul. 142

Lupul și iapa. 144

Vulpea și lupul. 146

Cerbul și calul. 147

Două broaște. 148

Lupoaica și porcul. 149

Taurul și broasca. 150

Broaștele care vroiau un împărat. 151

Negustorul și hoții. 152

Soarele și vântul. 153

PARTEA ÎNTÂIA.

CALUL ȘI IAPA.

Și ziua și noaptea iapa se ducea în câmp, la păscut. Câtă vreme calul se îndestula noaptea, iar ziua ara. Odată, iapa îi spuse calului:

— De ce ari? Să fiu în locul tău, nu m-aș duce la arat. O da stăpânul cu biciul, dau și eu cu copita.

A doua zi calul făcu după cum fusese sfătuit. Văzându-l dintr-o dată atât de îndărătnic, țăranul înhămă iapa la plug.

VULPEA ȘI COCORUL.

Vulpea îl pofti pe cocor la masă și îi aduse niște zeamă într-o farfurie întinsă. Geaba se strădui cocorul să apuce ceva cu ciocul său lung, iar vulpea linse totul într-o clipită. A doua zi, cocorul o pofti pe vulpe la el și îi aduse zeama într-un ulcior cu gâtul strâmt. Botul vulpii nicicum nu încăpu în ulcior, dar ciocul lung al cocorului îl goli la repezeală.

PUII MAIMUȚEI.

O maimuță avea doi pui. Pe unul îl iubea, pe celălalt nu. Într-o zi, niște oameni luară urmele maimuței. Aceasta înșfăcă puiul îndrăgit și fugi cu el, lepădându-l pe celălalt. Puiul neiubit de mamă se ascunse în hățișul pădurii, oamenii nu dădură cu ochii de el și trecură mai departe. Maimuța sări într-un copac, dar, grăbită cum era, izbi odrasla cu capul de un ciot și aceasta muri. După ce oamenii plecară, maimuța porni să-și caute puiul neiubit, dar nu-l mai putu găsi și rămase și fără acesta.

LUPUL ȘI VEVERIȚA.

Sărind în joacă de pe o creangă pe alta, veverița căzu drept pe spinarea unui lup adormit. Lupul sări în picioare și vru s-o mănânce. Veverița se rugă:

— Lasă-mă, lupule, să plec.

Lupul îi spuse:

— Bine, am să te las, dar numai cu condiția să-mi spui de ce voi, veverițele, sunteți atât de vesele. În timp ce pe mine mă încolțește necontenit urâtul, de câte ori mă uit la voi, vă văd zburdând și zbenguindu-vă prin crengile de sus ale copacilor.

Veverița îi răspunse:

— Mai întâi lasă-mă să mă urc în copac, iar de acolo ți-oi spune, căci aici mi-e frică de tine.

Lupul o lăsă, iar veverița se cățără în copac și de acolo îi spuse:

— Urâtul te încolțește fiindcă ești rău. Răutatea îți mistuie inima. Pe când noi suntem vesele fiindcă suntem bune și rău nu facem nimănui.

VULTURUL, CIOARA ȘI CIOBANUL.

O turmă de oi păștea pe pășune. Pe neașteptate, apăru un vultur – se prăvăli din înaltul cerului, înșfăcă în gheare un miel și îl duse cu dânsul. O cioară văzu întreaga întâmplare și i se făcu și ei de o bucățică de carne proaspătă. Își spuse: „Nu-i mare scofală. Am să încerc și eu, ba am să fac treabă mai bună. Vulturul este un prostănac, a luat un mieluț pirpiriu, pe când eu am să iau berbecul acela gras, de colo.”

Zicând asta, cioara își înfipse ghearele în lâna mițoasă a berbecului și dădu să-l ridice, dar geaba strădanie. Nu mai știa nici cum să-și scoată ghearele din lână. Veni ciobanul, i le smulse el din lână, suci gâtul ciorii și o azvârli cât colo.

DOI COCOȘI ȘI UN VULTUR.

Lângă o grămadă de bălegar se băteau doi cocoși. Unul din ei fiind mai puternic, îl bătu pe celălalt și îl alungă de acolo. Găinile se adunară în jurul învingătorului și prinseră a-l lăuda. Dar cocoșul vroia ca și cei din curtea vecină să afle despre puterea și faima sa. Atunci zbură pe acoperișul magaziei, bătu din aripi și cântă cu glas răsunător:

— Priviți-mă, l-am bătut pe celălalt cocoș! Nu se află alt cocoș pe lume care să se măsoare cu mine!

Nici nu apucă să-și termine bine strigarea, că un vultur care trecea pe sus îl doborî, îl înșfăcă în gheare și îl duse în cuibul său.

DRUMEȚII.

Un bătrân și un tânăr mergeau pe drum. Deodată, ce să vadă: în mijlocul drumului zăcea un sac plin cu bani. Tânărul îl ridică și spuse:

— Dumnezeu m-a procopsit.

Bătrânul grăi:

— S-ar cuveni, zic, pe din două.

Tânărul spuse:

— Nici vorbă, că nu l-am găsit împreună. Eu l-am ridicat.

Bătrânul nu-i răspunse nimic. Au mai mers câtva timp împreună. Deodată, aud în urma lor tropot de copite și strigătele poterei:

— Cine a furat un sac cu bani?!

Tânărul se sperie și spuse:

— Să nu dăm de vreo belea, bunicule, pentru banii găsiți.

Bătrânul răspunse:

— Banii i-ai găsit tu, nu noi; și beleaua de asemenea.

Potera îl înșfăcă pe flăcău și îl duse la târg, pentru judecată, iar bătrânul se întoarse liniștit acasă.

ȘOARECELE, COCOȘUL ȘI MOTANUL.

Un șoricel se duse să se plimbe. Umblă ce umblă el prin ogradă și se întoarse la mama.

— Am văzut, mamă, două animale. Unul era tare fioros, celălalt tare blând.

Mama îl întrebă:

— Ia spune, cum arătau acele fiare?

Șoricelul răspunse:

Cea fioroasă umbla de colo până colo prin ogradă, avea picioarele negre, moțul roșu, ochii bulbucați, clonțul ca un cârlig. Când am trecut pe lângă ea, a deschis clonțul, a ridicat un picior și a prins a răcni atât de tare, că nu știam unde să mă ascund.

— Acesta-i cocoșul, grăi bătrâna mamă. El nu face rău nimănui, să nu te temi de dânsul. Da' cealaltă fiară, cum arăta?

— Cealaltă stătea tolănită pe-o parte și se încălzea la soare. Avea gâtul alb și pufos, lăbuțele cenușii, netede, își spăla cu limba blănița de pe piept și dădea ușurel din coadă când se uita la mine.

Bătrâna mamă spuse:

— Prostuțule, prostuțule. Păi ăsta-i chiar motanul!

COCOȘUL DE MUNTE ȘI VULPEA.

Un cocoș de munte ședea în copac. Vulpea veni sub copac și îi spuse:

— Bun găsit, cocoșel frumușel și prieten al meu. De cum am auzit al tău glăscior am și luat-o încoace la picior, ca să văd cum o mai duci.

— Mulțumesc pentru vorbă bună, răspunse cocoșul de munte.

Vulpea se prefăcu că nu aude, și spuse:

— Zis-ai ceva, că n-aud nimic? Ai face bine, cocoșel frumușel și prieten al meu, să cobori colo-n iarbă să te mai preumbli și să schimbăm o vorbă-două împreună, că așa nu te prea aud din copacul acela.

Cocoșul de munte răspunse:

— Frică mi-e să cobor în iarbă. Pentru noi, păsările, e cu primejdie să umblăm pe pământ.

— Nu cumva ți-e frică de mine? Întrebă vulpea.

— Dacă nu de tine, de alte fiare mi-e frică, răspunse cocoșul de munte. Sunt tot felul de fiare.

— Să nu-ți mai fie frică, cocoșel frumușel și prieten al meu, că, uite, a apărut de curând un ucaz, precum că se face pace pe întreg pământul. De acum fiarele nu s-or mai sfâșia între ele.

— Asta e bine, spuse cocoșul de munte, că uite, văd niște câini grăbind încoace. Dacă era ca înainte vreme, ar fi trebuit să-ți iei tălpășița, dar dacă-i așa cum spui, n-ai de ce te teme.

Auzind de câini, vulpea ciuli urechile și se pregăti s-o ia din loc.

— Păi de ce fugi? O întrebă cocoșul de munte. Doar a apărut ucazul, câinii n-or să se atingă de tine.

— Mai știi?! Poate n-au auzit încă de ucaz.

Și o tuli de îndată.

LUPUL ȘI CÂINELE.

Un lup jigărit umbla pe la marginea satului și se întâlni cu un câine gras. Lupul îl întrebă:

— Ia spune, câine, de unde dobândiți voi demâncare?

Câinele răspunse:

— Oamenii ne hrănesc.

— Se vede treaba că la grea muncă vă pun oamenii.

— Ba deloc, răspunse câinele. Tot ce avem de făcut este să păzim curtea pe vreme de noapte.

— Numai pentru atâta lucru vă hrănesc ei așa de bine? Se miră lupul. M-aș tocmi numaidecât într-o slujbă ca a voastră, căci nouă, lupilor, ne vine tare greu să dobândim demâncare.

— Păi atunci, haide, spuse câinele. Stăpânul are să te hrănească și pe tine la fel.

Lupul se bucură de propunere și porni împreună cu câinele să se tocmească în slujbă la oameni. Dar când să intre pe poartă, numai ce băgă lupul de seamă că pe grumazul câinelui părul este cam ros. Îl întrebă:

— Da' rosătura asta, câine, de unde o ai?

— O am așa, răspunse câinele.

— Adică, cum așa?

— Păi așa, de la lanț. Ziua stau legat în lanț și uite că acesta mi-a cam ros părul pe grumaz.

— Atunci, rămâi sănătos, câine, zise lupul. Nu mă mai duc să trăiesc printre oameni. Chiar de-oi fi mai puțin gras, da' voi trăi liber.

NAUFRAGIU.

Niște pescari mergeau cu barca. Se stârni din senin o furtună năprasnică. Pescarii se speriară. Lepădară vâslele și prinseră a se ruga lui Dumnezeu, să-i scape de la înec. Furtuna mâna barca pe fluviul înspumat tot mai departe de mal. Atunci un pescar bătrân le spuse:

— De ce-ați lepădat vâslele? De vă rugați, din mână vâsla n-o lăsați.

ȘOARECELE CARE S-A ÎNGRĂȘAT.

Un șoricel roase dușumeaua și făcu o deschizătură în ea. Trecu printr-însa și găsi mâncare din belșug. Numai că șoarecele era tare lacom și mâncă până se umflă. Când se lumină de ziuă, șoarecele dădu să se întoarcă acasă, dar burta umflată nu-l mai lăsă să treacă prin deschizătură.

ȘOARECELE ȘI BROASCA.

Un șoarece veni în ospeție la broască. Broasca îl întâmpină pe mal și prinse a-l pofti în palatul său de sub apă. Șoarecele dete să o urmeze, dar înghiți la apă, că abia izbuti să se cațăre îndărăt pe mal și să-și scape zilele.

— Cât voi trăi, grăi pățitul, nu m-oi mai duce în ospeție la necunoscuți.

BROASCA, ȘOARECELE ȘI ULIUL.

Broasca și șoarecele se sfădiră între ei. Urcându-se pe un mușuroi, se încăierară. Un uliu care zbura pe sus, văzând că au uitat de el, căzu asupră-le și-i înșfăcă în gheare pe amândoi.

ȘOARECELE DE RÂND ȘI ȘOARECELE DE ORAȘ.

Un șoarece înfumurat de la oraș veni în ospeție la un șoarece de rând. Acesta locuia în câmp și își ospătă musafirul cu ce-i era la îndemână – niște boabe de grâu și de mazăre. Șoarecele cel înfumurat ronțăi ce ronțăi la ele și spuse:

— De asta și arăți atât de jigărit, fiindcă trăiești în sărăcie. Să vii pe la mine, ca să vezi cum trăim noi.

Și șoarecele de rând veni la el. Așteptară amândoi sub dușumele până căzu noaptea. Oamenii cinară și se retraseră. Șoarecele cel înfumurat își introduse oaspetele printr-o deschizătură din dușumea în sufragerie și amândoi se urcară pe masă. Șoarecele de rând nu văzuse de când se știa pe lume atâtea bunătăți și nu se hotăra de care să se apuce mai întâi. El spuse:

— Ai dreptate, traiul nostru este sărăcăcios. Am să vin să locuiesc și eu la oraș.

Abia de rosti aceste cuvinte, că masa se cutremură – un om cu o lumânare în mână dădu buzna în sufragerie și se porni să prindă șoarecii. Abia izbutiră cei doi să se facă nevăzuți în deschizătura din dușumea.

— O, nu, spuse după asta șoarecele de rând, tot mai bun este traiul nostru. Deși n-am bucate alese, dar nici spaime dintr-astea nu cunosc.

MAREA, RÂURILE ȘI PÂRAIELE.

Un țăran se lăuda altuia că poate bea cu nemiluita. El spuse celor din jur:

— Pot bea toată marea.

— Ba n-ai să poți.

— Ba o beau! Batem palma pe o mie de ruble că o beau toată?

A doua zi în zori, veniră la el:

— Ei, ce faci, ori te duci să bei marea, ori scoate mia de ruble!

— M-am prins să beau marea și am s-o beau. Dar nu m-am prins să beau și râurile care se varsă în ea. Duceți-vă de zăgăzuiți râurile și pâraiele, să nu mai dea într-însa, și atunci am s-o beau.

VULTURUL ȘI VULPEA.

Un vultur prinse un pui de vulpe și vru să-l ducă în cuibul său. Vulpea-mamă începu să-l roage să se îndure de dânsa. Vulturul se gândi: „Ce rău îmi poate face ea mie? Am cuibul sus, tocmai în vârful pinului.

Nu ajunge ea până acolo.”

Și duse puiul de vulpe în cuib. Vulpea fugi în câmpie, făcu rost de la oameni de un tăciune aprins la capăt și îl aduse sub pin. Tocmai vroia să dea foc pinului, dar vulturul se rugă de ea să-l ierte și îi aduse puiul înapoi.

PISICA ȘI VULPEA.

Pisica și vulpea se luară cu vorba, despre cum te poți feri de câini. Pisica spuse:

— Nu mă tem de câini, deoarece cunosc un șiretlic care nu dă greș.

Vulpea răspunse:

— Cum te poți feri știind un singur șiretlic? În ce mă privește, cunosc șaptezeci și șapte de șiretlicuri și șaptezeci și șapte de păcăleli în privința asta.

În timp ce tăifăsuiau ele așa, apărură niște vânători ai căror câini dădură buzna asupra celor două. Pisica își puse în aplicare șiretlicul ei: se cățără într-un copac și câinii nu izbutiră s-o apuce; câtă vreme vulpea își puse în aplicare toate șiretlicurile și păcălelile știute, dar nu reuși să-i păcălească pe câini și încăpu în colții acestora.

MAIMUȚA ȘI VULPEA.

Fiarele pădurii o aleseseră odată pe maimuță căpetenia lor. Vulpea veni la maimuță și îi spuse:

— De acum ești căpetenia noastră și vreau să-ți fac un serviciu: am găsit în pădure o comoară. Vino să ți-o arăt.

Maimuța se bucură tare și o porni după vulpe. Aceasta o aduse în fața unei capcane și îi spuse:

— E ascunsă aici, ia-o singură. N-am vrut s-o ating înaintea ta.

Maimuța vârî laba în capcană și se prinse în ea. Vulpea fugi în pădure, adună toate fiarele și le-o arătă pe maimuță.

— Priviți, le spuse ea, ce fel de căpetenie v-ați ales! N-are un dram de minte, de aceea a nimerit în capcană.

MOTANUL CU ZURGĂLĂI.

Nu mai era de trăit pentru șoareci din pricina motanului. În fiecare zi doi sau trei din ei cădeau în ghearele sale. Odată s-au adunat cu toții să hotărască cum să scape de primejdie. Au vorbit ce-au vorbit, dar nu le venea nimic mai deosebit în minte. Dar iată că un șoricel luă cuvântul:

— Am să vă spun eu cum putem scăpa de motan. M-am gândit că pierim atâția fiindcă nu știm când acesta se apropie de noi. Trebuie să-i legăm la gât niște zurgălăi, care să sune tare. De fiecare dată când motanul se va apropia de noi, zurgălăii ne-or da de veste și vom putea fugi la timp.

— N-ar fi rău, spuse un șoarece bătrân, numai că cineva trebuie să și lege zurgălăii la gâtul motanului. Te-ai gândit bine, fă tu treaba asta și ți-om rămâne recunoscători cu toții.