Sonata Kreutzer

Sonata Kreutzer de Lev Tolstoi

„Dar Eu vă spun că orișicine se uită la o femeie ca s‑o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui”.

(Matei, V, 28).

„Ucenicii Lui i‑au zis: „Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul și nevasta lui, nu este de folos să se însoare”

„El le‑a răspuns: „Nu toți pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat.

Fiindcă sunt fameni care s‑au născut așa chiar din pântecele maicii lor; sunt alții care au fost făcuți fameni de oameni; și mai sunt alții care singuri s‑au făcut fameni pentru împărăția cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta să‑l primească”

Matei XIX, 10, 11, 12).

1

Era pe la începutul primăverii. Ne aflam de două zile pe drum. La fiecare stație cei care călătoreau pe distanțe mici mereu intrau în vagon sau ieșeau. Trei călători veneau ca și mine de la locul de unde pornise trenul: o doamnă nu prea tânără și destul de urâtă, trasă la față, cu țigara în gura, în cap cu o căciuliță și îmbrăcată cu un palton de croială mai mult bărbătească. Alături, tovarășul ei, un bărbat de vreo patruzeci de ani, foarte vorbăreț, având în jurul lui o mulțime de obiecte de voiaj nou‑nouțe. Stând mai retras, se afla un domn ale cărui mișcări dovedeau nervozitate. Era de statură mijlocie, arăta încă în puterea vârstei și părul lui creț părea încărunțit înainte de vreme. Ochii aveau o neobișnuită sclipire și treceau mereu cu repeziciune de la un obiect la altul. Purta un palton uzat, dar de croială elegantă, cu guler de astrahan și o căciulă înaltă din aceeași blană. Când se descheia, se zărea de sub palton o haină și o cămașă cu cusături rusești. Și mai avea ceva ciudat: din când în când scotea niște sunete stranii, ca o tuse sau ca un început de râs întrerupt.

În tot timpul drumului se ferise vădit să lege vreo cunoștință. Dacă încerca cineva să intre în vorbă cu dânsul, răspundea scurt și sec; citea, fuma uitându‑se pe fereastră, își sorbea ceaiul, ori se îndeletnicea cu merindele pe care le scotea dintr‑un sac vechi.

Aveam totuși impresia că singurătatea îl apăsa și de câteva ori am vrut să intru în vorbă cu el, dar de fiecare dată când privirile noastre se întâlneau – ceea ce se întâmpla des, deoarece ședeam față în față, – întorcea capul și începea să citească sau se uita pe fereastră.

A doua zi pe înserate, cu prilejul opririi într‑o gară mare domnul cel nervos coborî să‑și aducă apă fiartă pentru ceai. Iar domnul cu obiectele nou‑nouțe, un avocat după cum am aflat mai târziu, se duse să bea ceaiul în gară, împreună cu vecina lui de bancă, doamna care fuma și purta palton croit bărbătește.

În lipsa lor, au intrat în vagon, câțiva călători noi, printre care și un bătrân înalt, cu barba rasă și cu fața brăzdată de zbârcituri, probabil un negustor înfășurat într‑o șubă de dihor și în cap cu o șapcă de stofă cu cozoroc foarte mare. Negustorul s‑a așezat în fața locurilor părăsite de doamnă și de avocat, și a intrat de îndată în vorbă cu un tânăr, care părea să fie procuristul unei firme comerciale și care se urcase în aceeași gară.

Locul meu venea pieziș față de al lor și cum trenul stătea pe loc, am putut, în clipele când nu trecea nimeni, să prind câteva crâmpeie din cele ce‑și spuneau. Negustorul lămuri mai întâi că se duce la moșia lui, care se află aproape de gara următoare. Apoi, ca de‑obicei, vorbiră despre prețuri, despre negoț, despre comerțul din Moscova, pe urmă despre iarmarocul din Nijni‑Novgorod. Tânărul începu atunci să istorisească despre chefurile pe care un negustor bogat, cunoscut de amândoi le făcuse la iarmaroc. Dar bătrânul nu‑l lăsă sa isprăvească și povesti la rându‑i despre chefurile pe care le făcuse și el pe vremuri la Cunavin.

Se vede treaba că se simțea și acum încântat de isprăvile de la acele chefuri și povestea cu o vădită fală cum el și acest negustor bogat săvârșiseră în stare de beție o trăsnaie atât de grozavă la Cunavin, încât n‑o putea spune decât în șoaptă, la ureche. Procuristul izbucni într‑un hohot de râs care răsuna în tot vagonul; bătrânul râse și el, arătându‑și doi dinți galbeni.

Înțelegând că nu mă puteam aștepta să aud nimic interesant, m‑am dus să mă plimb pe peron până la plecarea trenului.

Când să cobor dădui peste avocat, care venea spre tren cu doamna și discuta cu ea foarte aprins.

— Nu mai ai timp, – mă înștiința avocatul cel vorbăreț, – acuși are să sune clopotul pentru a doua oară.

Într‑adevăr, nici n‑ajunsesem până la capătul trenului și se auzi clopotul. Când m‑am întors în vagon, conversația urma cu aceeași însuflețire între doamnă si avocat. Bătrânul negustor ședea tăcut în fața lor, privind sever drept înainte și molfăind din buze cu dezaprobare.

— Apoi femeia i‑a declarat pe față soțului ei, – povestea avocatul zâmbind, în clipa când treceam pe lângă el, – i‑a declarat că nu poate și nici nu vrea să trăiască cu dânsul, deoarece…

N‑am izbutit să deslușesc ce a mai spus. În urma mea mai trecură alți călători, apoi conductorul, pe urmă intră în fugă un hamal și gălăgia dură destul de mult; conversația nici nu se mai auzea din pricina vuietului. Când se făcu liniște, și glasul avocatului răzbătu din nou, firul discuției trecuse, pesemne, de la un caz concret, la considerații cu caracter general.

Avocatul era de părere că problema divorțului ocupă în prezent opinia publică din întreaga Europă, și că la noi apar din ce în ce mai des asemenea cazuri. Dându‑și seama că se aude numai vocea lui, avocatul își curmă expunerile și se adresă bătrânului.

— În vremurile vechi altfel mergeau lucrurile, nu‑i așa? – întrebă el, zâmbind prietenos.

Negustorul vru să răspundă ceva, dar în aceeași clipă trenul porni și bătrânul, scoțându‑și șapca, începu să‑și facă cruce și să murmure o rugăciune. Avocatul, întorcându‑și privirea în altă parte, aștepta respectuos. După ce‑și isprăvi rugăciunea și după ce‑și făcu de trei ori semnul crucii, bătrânul își puse șapca potrivind‑o drept și îndesând‑o în cap, apoi se așeză mai bine pe locul lui și începu să vorbească.

— Așa ceva se întâmpla și înainte vreme, stimate domn, însă mai rar, – spuse el. – Dar după cum merg astăzi treburile nici nu se poate să fie altfel. Oamenii prea sunt tobă de carte.

Trenul mărindu‑și viteza, roțile bocăneau în locurile de împreunare a șinelor și nu era chip să aud lămurit, dar cum țineam să nu‑mi scape nimic, m‑am dat mai aproape. Vecinul meu, domnul nervos, cu ochii strălucitori, părea deasemenea dornic să audă și el, căci fără să se ridice de la locul lui trăgea cu urechea.

— Dar ce‑i de vină cartea? – întrebă doamna zâmbind ușor. – Oare ar fi mai bine să se căsătorească oamenii ca pe vremuri, fără ca logodnicii să se fi văzut măcar la ochi? urmă ea, răspunzând cum fac de obicei doamnele, nu la vorbele pe care le‑a rostit interlocutorul, ci la cele pe care presupunea ea că le va rosti. – Fără să știe dacă se iubesc, nici dacă s‑ar putea iubi; fără să știe nimic, femeile se măritau cu primul venit, iar pe urmă o duceau într‑un chin toată viața. Asta era mai bine, după părerea dumitale? – întrebă ea uitându‑se mai mult la mine și la avocat, decât la bătrânul cu care discuta.

— Prea au ajuns tobă de carte, – repetă negustorul, privind‑o cu dispreț și lăsându‑i întrebarea fără răspuns.

— Aș dori să știu cum explici dumneata legătura dintre învățătură și neînțelegerile din căsnicie, – zise avocatul, stăpânindu‑și un surâs.

Negustorul vru să spună ceva, dar doamna îl întrerupse…

— Ei, s‑au dus timpurile acelea

— Lasă‑l te rog să‑și spună gândul – interveni avocatul.

— Toate prostiile vin din învățătură, – glăsui neînduplecat bătrânul.

— Oamenii care nu se iubesc se pomenesc căsătoriți de alții, iar pe urmă lumea se miră că nu trăiesc în bună înțelegere, – se grăbi să isprăvească doamna, aruncându‑ne pe rând câte o privire: avocatului, mie și chiar procuristului care se ridicase de la locul lui și, sprijinindu‑se pe spătarul canapelei, zâmbea, ascultând. – Numai animalele pot fi împerechiate așa cum vrea stăpânul. Pe când oamenii, dimpotrivă, au înclinațiile și sentimentele lor, – încheie ea, vrând fără îndoială să‑l înțepe pe negustor.

— Greșești vorbind așa, stimată doamnă, – spuse bătrânul, – animalul e animal, pe când omul trăiește după legi.

— Dar cum să trăiești cu un om, dacă nu‑i dragoste? – se repezea mereu doamna să‑și proclame ideile, care i se păreau fără îndoială foarte noi.

— Înainte‑vreme lumea nici nu punea asemenea întrebări, – rosti convingător bătrânul – abia acuma a intrat așa ceva în obiceiurile noastre. E destul să se întâmple te miri ce, că femeia se burzuluiește numaidecât și declară scurt: „Plec de la tine”. Chiar și la țărani a pătruns moda asta. „Na, zice, uite ia‑ți cămășile și nădragii, că eu plec cu Vanca; el are părul mai creț decât al tău”. Atunci mai încearcă de judecă, dacă îți dă mâna. Dar mai întâi de toate, femeia trebuie să știe de frică.

Procuristul privi spre avocat, spre doamnă și spre mine, stăpânindu‑și zâmbetul și stând gata ca după atitudinea noastră să zeflemisească sau să aprobe vorbele negustorului.

— Ce fel de frică? – întrebă doamna

— Păi, uite ce fel: să se teamă de bărbat! iată ce fel de frică.

— Ehei, dragă tătucule, vremurile acelea s‑au dus pentru vecie! – zise doamna cu oarecare răutate.

— Nu, stimată doamnă, vremurile acelea nu‑s chiar așa de duse cum ni se pare. Precum, din coasta bărbatului a fost făcută Eva, așa va rămâne și în vecii vecilor! – decretă bătrânul scuturând din cap atât de grav și de triumfător încât procuristul hotărî pe loc că victoria e de partea negustorului și râse zgomotos.

— Firește, acesta e felul de a judeca al bărbaților, – zise doamna, nedându‑se bătută și cuprinzându‑ne cu privirea. – V‑ați acordat singuri toată libertatea, iar pe femeie vreți s‑o țineți închisă într‑un turn. Întrucât vă privește, vă puteți îngădui orice, nu‑i așa?

— Nu spune nimeni una ca asta. Însă de pe urma relei purtări a bărbatului în afară de casă, nu se adaugă nimic la familie, pe când soția e un vas fragil – urmă negustorul.

Tonul convingător al negustorului părea să câștige treptat pe ascultători; dar doamna, măcar că se simțea destul de încurcată, nu se dădea încă bătută.

— Fie și cum zici, însă cred că și. Dumneata ești de părere că și femeia e o creatură umană și are aceleași sentimente ca și bărbatul. Ce trebuie să facă dacă nu‑și iubește soțul?

— Nu‑l iubește!? – repetă amenințător negustorul, mișcând din sprâncene și din buze. – Să n‑ai nicio grijă, va învăța să‑l iubească.

Acest argument neașteptat îi plăcu în chip deosebit procuristului, care scoase un chicotit de aprobare.

— Nu, nu va învăța să‑l iubească, – se înverșuna doamna, – dacă nu există iubire – dragoste cu sila nu se poate.

— Ei, și dacă soția își va înșela bărbatul, atunci ce te faci? – sări și avocatul.

— Așa ceva nu se cuvine, – zise negustorul, – pentru asta trebuie pază.

— Dar dacă se întâmplă totuși, cu toată paza, atunci ce‑i de făcut? Căci de întâmplat se întâmplă.

— Într‑o anumită lume poate că se întâmplă, însă la noi, nu, – spuse bătrânul.

Urmă o tăcere. Procuristul se mișcă, se dădu mai aproape, și vrând probabil să nu rămână mai prejos de ceilalți începu, zâmbind mereu:

— Mda? uite – așa i s‑a întâmplat o poznă și unui băiat de la noi. Asta e greu de înghițit. A nimerit și el o femeie de cele stricate. Și femeia, niciuna, nici două și‑a dat în petec. La început cu un contabil. Băiatul, om serios și deștept căută s‑o aducă pe calea cea dreaptă cu binișorul. Ea nici gând să se potolească. Îi făcea omului tot felul de șotii. S‑a apucat să‑i fure și banii. Atunci a început și el s‑o bată. Și ce credeți, de ce o bătea, de ce se făcea mai rea. S‑a dat în dragoste, să‑mi iertați cuvântul, cu un nebotezat, cu un evreu. Ce era să facă omul? A lăsat‑o. Acum el duce o viață de holtei iar ea bate ulițele…

— Pentru că e un prost! – zise bătrânul. – Dacă de la început ar fi ținut‑o de scurt, ar fi trăit și în ziua de azi cu ea. Ascultă‑mă pe mine. De la început trebuie să ții strâns hățurile. Să nu lași femeii frâu slobod în casă, cum nu lași calul slobod pe drumul mare.

În clipa aceea intră conductorul și ceru biletele pentru gara următoare. Bătrânul întinse biletul.

— M‑da‑da, pe femei trebuie să le ții din scurt la vreme, altfel totul se prăbușește.

— Dar cum rămâne atunci eu cele ce povesteai chiar dumneata adineauri despre chefurile oamenilor însurați la iarmarocul din Cunavin? – întrebai eu, nemaiputându‑mă stăpâni.

— Asta‑i cu totul altceva, – zise negustorul și se adânci în tăcere.

Gând se auzi fluieratul locomotivei, se sculă, își scoase sacul de sub bancă, își încheie șuba și, ridicându‑și șapca ieși pe platforma vagonului.

2

De îndată ce bătrânul ieși, discuția se încinse pe mai multe glasuri.

— Unchiașul e de modă veche – zise procuristul.

— Un adevărat domostroi[1], – încuviință doamna. – Ce concepții sălbatice despre femeie și despre căsnicie!

— Da, suntem încă departe de concepția europeană asupra căsniciei, – recunoscu și avocatul.

— Căci lucrul principal, pe care nu‑l înțeleg astfel de oameni, – urmă doamna, – este că o căsnicie fără dragoste nu e căsnicie, că numai dragostea sfințește căsnicia și pe adevărata căsnicie este numai aceea sfințită de dragoste.

Procuristul zâmbea și era numai urechi, căutând să‑și întipărească în minte cât mai multe asemenea vorbe înțelepte, pentru a le folosi mai târziu.

Pe la jumătatea tiradei rostită de doamnă, se auzi la spatele meu ceva ca un început de râs sau ca un plâns întrerupt; întorcându‑ne privirile într‑acolo, văzurăm că vecinul meu, domnul singuratic, cu păr cărunt și ochi strălucitori, se apropiase neobservat în timpul discuției, care părea să aibă un interes deosebit pentru dânsul. Stătea în picioare, sprijinit cu mâinile de spătarul băncii și arăta peste măsură de turburat – : se aprinsese la față și îi zvâcnea un mușchi de la obraz.

— Dar ce dragoste… dragoste… ce dragoste… este aceea care sfințește căsnicia? – întrebă el, încâlcind vorbele.

Băgând de seamă cât de turburat este noul interlocutor, doamna își dădu toată silința să‑i răspundă cât mai blând și mai lămurit.

— Dragostea adevărată… dacă există asemenea dragoste între bărbat și femeie, atunci e cu putință și căsnicia, – zise doamna.

— Da, dar ce înțelegem prin dragoste adevărată? – întrebă domnul cu ochi strălucitori, zâmbind încurcat și cu sfială.

— Știe oricine ce înseamnă dragoste, – declară doamna, vrând să încheie discuția.

— Iată, eu nu știu, – mărturisi domnul. – Și aș fi curios să aflu ce definiție dai dumneata…

— Cum așa? e foarte simplu, – zise doamna, dar rămase pe gânduri. – Dragostea? dragostea este o preferință exclusivă a unui bărbat sau a unei femei față de o persoană de celălalt sex.

— Preferință pentru cât timp? Pentru o lună? Pentru două zile, pentru o jumătate de ceas? – întrebă domnul cărunt, apoi râse.

— Nu, dă‑mi voie, dumneata probabil vorbești despre altceva.

— Nu, despre același lucru.

— Doamna spune, – intră în vorbă avocatul, – că o căsnicie trebuie să rezulte în primul rând din atașament, din dragoste dacă vrei. Și că numai dacă acest sentiment există, numai în acest caz căsnicia reprezintă ceva, ca să zicem așa, sfânt. Apoi mai spune că orice căsnicie, la temelia căreia nu se află un atașament firesc – dragoste, dacă vrei – nu conține nicio obligație morală. Am înțeles bine? – întrebă el pe doamnă.

Printr‑o înclinare a capului doamna încuviință.

— Apoi… – voi avocatul să‑și urmeze discursul, dar celălalt călător, ai cărui ochi ardeau acum ca focul și care se vedea că abia se poate stăpâni, îl întrerupse:

— Nu, și eu tot despre aceasta vorbesc, despre preferința unui bărbat pentru o femeie sau a unei femei pentru un bărbat cu excluderea tuturor celorlalți oameni, dar întreb: preferință pentru câtă vreme?

— Pentru câtă vreme? pentru mult timp, uneori pentru toată viața, – spuse doamna, strângând din umeri.

— Atât doar că asta se întâmplă în romane, iar în viață, – niciodată. În viață, această preferință exclusivă durează câțiva ani și încă foarte rar; de cele mai multe ori se mărginește la câteva luni, sau chiar săptămâni, zile, ore, – reluă el, dându‑și seama că stârnește mirarea tuturor și părând bucuros de acest lucru.

— Vai, ce vorbești! Dar de loc! Nu, nu, dă‑mi voie! – începurăm tustrei deodată.

Chiar și procuristul scoase un sunet de dezaprobare.

— Da, știu, – strigă mai tare decât noi toți domnul cel cărunt, – dumneavoastră vorbiți despre ceea ce credeți că există pe când eu vorbesc despre ceea ce este. Orice bărbat simte față de orice femeie frumoasă, ceea ce dumneavoastră numiți dragoste.

— Dar dumneata spui lucruri îngrozitoare! Așa dar nu există între oameni sentimentul acela care se cheamă dragoste și care ne este dat nu pentru câteva luni sau câțiva ani, ci pentru toată viața?

— Nu, nu există! Chiar dacă am admite că un bărbat ar prefera o femeie pentru toată viața, femeia, după toate probabilitățile, va prefera pe altul. Așa a fost întotdeauna și așa va fi cât o fi lumea, – decise el, scoțându‑și tabachera și aprinzându‑și o țigară.

— Totuși, poate exista și reciprocitate, – făcu avocatul.

— Nu, nu poate să existe, – răspunse domnul cărunt. – așa cum nu se poate ca într‑un car de mazăre să vezi așezându‑se alături două boabe pe care le‑ai însemnat de mai înainte. Și în afară de asta aici nu e vorba numai de o simplă improbabilitate, ci de ceva sigur, de saturație. A iubi toată viața o femeie ori un bărbat este ca și cum ai spune că o lumânare poate arde o viață întreagă, – zise el trăgând cu sete din țigară.

— Dar dumneata vorbești numai de dragostea trupească Nu admiți dragostea bazată pe identitate de idealuri, pe înrudire spirituală? – întrebă doamna.

— Înrudire spirituală! – identitate de idealuri! – repetă el, scoțând același sunet ciudat. – Dar atunci nu văd de ce oamenii se culcă împreună! – Fie‑mi iertată grosolănia. Căci nu e un motiv să te culci, împreună, fiindcă ai un singur și același ideal – zise el râzând nervos.

— Dar dă‑mi voie, – obiectă avocatul, – faptele contrazic spusele dumitale. Căsnicia există, o constatăm, dacă nu pentru întreaga omenire, măcar pentru majoritatea cea mai însemnată căsnicia e regulă și mulți soți trăiesc în mod cinstit o viață îndelungată și unită.

Domnul cărunt râse din nou.

— Să avem iertare. Mai întâi dumneata spui că la temelia căsniciei e dragostea, iar atunci când eu îmi exprim îndoiala cu privire la existența dragostei în afară de cea senzuală, dumneata îmi demonstrezi existența dragostei prin faptul că există căsnicii. Dar căsnicia din vremurile noastre nu e decât o înșelătorie!

— Nu, dă‑mi voie, – se împotrivi avocatul, – eu constat doar că există și că vor exista căsnicii.

— Există. Dar de ce există? Au existat și există pentru oamenii care văd în căsnicie ceva misterios, o sfântă taină care‑i obligă în fața lui Dumnezeu. Pentru dânșii există. Pe când pentru noi, nu. În societatea noastră oamenii se însoară fără a vedea în căsnicie altceva decât împreunarea; nu poate deci rezulta decât sau ipocrizie sau violență. Când e ipocrizie e mai ușor de suportat. Soțul și soția înșeală numai pe ceilalți, lăsând să se creadă că trăiesc în monogamie, pe când de fapt trăiesc în poligamie sau poliandrie. E destul de rău, firește, dar totuși mai merge. Când însăși aceasta se întâmplă de cele mai dese ori, – soțul și soția și‑au luat obligația formală de a trăi împreună toată viața și se urăsc reciproc, începând chiar din a doua lună, când vor să se despartă și totuși rămân împreună, atunci începe acel infern înfricoșător din pricina căruia oamenii iau darul beției, se împușcă, ucid și se otrăvesc ori prefac în otravă viața lor și a altora – rosti el din ce în ce mai repede, nedând nimănui răgaz să spuie o vorbă și înfierbântându‑se tot mai tare.

Toți tăceau. Se simțeau stingheriți.

— Da, fără îndoială, există episoade critice în viața conjugală, – mărturisi avocatul, vrând să curme o discuție care devenise neplăcut de aprinsă.

— După cum văd m‑ai recunoscut cine sunt? – întrebă deodată domnul nervos, cu glas scăzut și parcă mai calm.

— Nu, n‑am avut plăcerea.

— Plăcerea nu e așa de mare. Eu sunt Pozdnîșev, acela care a trecut printr‑un asemenea episod critic la care ai făcut dumneata aluzie, episod în care mi‑am ucis soția, – spuse el, săgetând pe fiecare dintre noi cu privirea.

Nimeni nu găsi ce să mai spună și tăcură cu toții.

— Ei, nu‑i nimic, – zise el, producând iarăși sunetul ciudat.

— Adică, iertați‑mă!… n‑am să vă mai plictisesc,

— Nu, vai de mine… – zise avocatul, fără să‑și dea prea bine seama ce a vrut să spună prin acest „vai de mine”.

Dar Pozdnîșev, fără să‑l mai asculte, întoarse brusc spatele și se duse să‑și ia locul. Domnul și doamna începură să vorbească ceva în șoaptă. Eu ședeam alături de Pozdnîșev și tăceam negăsind ce să spun. Ca să citesc era prea întuneric, de aceea închisei ochii, prefăcându‑mă că vreau să dorm. Stăturăm astfel tăcuți până la stația următoare.

În gară, domnul cu doamna au trecut în alt vagon, după cum luaseră înțelegere mai dinainte cu conductorul. Procuristul se cuibări pe bancă și adormi. Pozdnîșev fuma într‑una și bea ceaiul, pe care‑l opărise încă din gara precedentă.

Când deschisei ochii și‑i aruncai o privire, mi se adresă deodată cu hotărâre și cu iritare:

— Poate, că‑ți este neplăcut să stai cu mine. Acum când știi cine sunt? În cazul acesta n‑am decât să mă duc de aici.

— Nu. Te rog.

— Atunci vrei să iei un ceai? Numai că e cam tare. – Îmi turnă ceai. – Dânșii pretind… și nu fac decât să mintă într‑una. – zise el.

— Ce anume? – am întrebat.

— Despre același lucru, despre dragostea lor și despre ceea ce este ea. Poate vrei să dormi?

— Nu mi‑e somn deloc.

— Vrei atunci să‑ți povestesc cum tocmai această dragoste m‑a dus la ceea ce mi s‑a întâmplat?

— Firește, dacă nu‑ți vine greu.

— Nu, mai degrabă îmi vine greu să tac. Dar bea ceaiul Sau e prea tare?

Ceaiul era într‑adevăr ca berea, dar am băut un pahar. În vremea aceasta trecu conductorul. Domnul cărunt îl urmări în tăcere cu ochii plini de iritare și nu începu să vorbească, decât după ce conductorul se depărta.