Gust de necazuri

Capitolul 1

– Îmi plac mașinile sport vechi și restaurate, pictorii impresioniști francezi, toate fructele pe care le-am cunoscut vreodată, și femeile obraznice, spuse Josh.

Liss fu năcită de acest neașteptat iureș de dezvăluiri.

– Mmm – ce părere ai despre femeile obraznice pentru care lucrezi?

– Ce-ar fi să-ți arăt?

Vorbise atât de inocent, încât Liss nu-și dădu seama de intențiile lui decât când se pomeni culcată lângă el, în iarba moale. Îl privi surprinsă, atentă. Emoționată.

– Ce faci? îngăimă ea, cu gâtul dintr-o dată uscat ca pergamentul.

– Nu fac nimic. Dar plănuiesc să te sărut.

Totuși, nu se mișcă – își ținea doar gura atât de aproape de a ei încât Liss fu nevoită să-și coboare genele ca să nu se holbeze drept în ochii săi. Era conștientă în mod intens de trupul lui mai puternic și mai prelung, peste al ei, de senzația coapselor lui cu mușchi tari deasupra alor ei, de căldura cărnii lui lipite de a ei.

– Ăsta-i modul tău de a mi-o plăti, așa-i? întrebă ea.

– De fapt, spuse Josh, cu buzele peste ale ei, incitându-i la revoltă toate celulele din trup, e doar modul meu de a-ți spune că vreau să te cunosc mai bine...

DESCRIEREA PERSONAJELOR:

JOSHUA FARRINGTON:

Era înalt, bronzat, la vreo treizeci și cinci de ani și cam la fel de firav ca un autocamion Mack. Avea părul șaten tuns scurt, trăsăturile cizelate și ochii căprui intenși. Mâinile netede și fine, cu unghiile îngrijite, nu aveau bătături sau urme de murdărie.

Purta o cămașă albă apretată, cravată de mătase Bordeaux și costum trois-pièces gri, pe sub care se observa trupul suplu și musculos. Și mocasini negri lustruiți.

LISS HARDING:

Blonda cea zveltă și atrăgătoare arăta mai aproape de șaisprezece ani decât de douăzeci și șase, mult prea tânără și prea firavă. Să tot fi avut un metru și cincizeci și cinci, și nu depășea patruzeci și cinci de kilograme. Avea ochii albaștri-cenușii, părul blond-deschis vârât sub tichia, de bucătar ridicol de mare, nasul mic, în vânt.

Purta o bluză albă și pantaloni negri de gata peste care se încinsese cu șorțul.

ELAINE LAKSO

GUST DE NECAZURI

Traducere de

MIHNEA COLUMBEANU

Surorii mele, Arlene,

și lui Alan.

Pentru totdeauna.

Capitolul unu

Dacă în seara aceea mai ieșea și altceva pe dos, își spuse Liss Harding, avea să dea cu piciorul în primul lucru care-i apărea în cale. De preferință, în aragazul cu un temperament imposibil care nu se putea hotărî dacă să funcționeze sau nu. Iarăși. Singurul motiv pentru care nu-l lovise deja era acela că o dureau prea rău picioarele.

Nevoită să preia rolul de gospodină pentru că bucătarul ei șef, Anthony, avea gripă, Liss oftă exasperată în timp ce amesteca grăbită lapte într-o porție de sos de brânză. Sosul începuse să se coaguleze, pentru că plita de sub cratiță abia dacă emana destulă căldură ca să topească gheața. Auzind un zgomot în spatele ei, aruncă o privire peste umăr. Cumnatul său, Rob, care juca rolul de maître d', bolnav și el de gripă, intră țanțoș în bucătăria plină de arome, cu o expresie aiurită pe chip.

Liss își adună puterile.

– Mi-e frică să întreb, dar am s-o fac oricum. Ce s-a mai întâmplat?

Rob îi adresă un zâmbet suspect de vesel:

– Nimic care să-ți spargă timpanele. Sau, cel puțin, care să nu poată fi lecuit de o chelneriță cu experiență sau două.

Liss se gândi la fata inimoasă, deși cam repezită, pe care tocmai o angajase.

– Mary Lee?

– Mary Lee, confirmă Rob.

Oftă resemnată:

– Acum ce-a mai făcut?

Rob o privi cum amesteca unt într-un castron cu piure de cartofi.

– A fost cât pe ce să verse o salatieră plină în poala primarului.

– Ăsta pare un motiv de sărbătorire, nu de îngrijorare.

Rob luă un tel și începu să bată sosul de brânză.

– Și eu mi-am spus la fel. Până a încercat să toarne apă în pahare și când colo a făcut fleașcă fața de masă.

– Doamne, își potrivi Liss tichia de bucătar mai mare cu două numere care-i tot cădea pe frunte. Și ce-ai făcut?

– Ce mi-ai spus tu să fac când se întâmplă boroboațe. Mi-am prezentat scuzele cu cea mai mare convingere și i-am spus primarului că el și soția lui mănâncă astă seară din partea firmei. Mary Lee face des pozne din-astea?

– Destul de des, răspunse Liss, gândindu-se câte mese pe gratis oferise în ultima săptămână.

Aruncând o privire spre plita călduță de sub cratiță, Rob se încruntă.

– Ce-are drăcia asta? Credeam că tocmai ai reparat-o.

Liss scoase din cuptor doi cartofi copți, înveliți în țiplă.

– Am reparat-o. Numai că n-are chef să rămână așa. Nu trebuia să fii în sala de mese?

– Merge încet. Îmi ține locul Annie. Știi, ai scoate un profit mult mai mare dacă n-ar trebui să faci mereu cinste, deoarece clienții trebuie să se ferească de apa rece ca gheața. De ce nu te scutești de toată mizeria asta, angajând o ospătăriță cu vechime?

– Fiindcă nu i-aș putea plăti cât merită. Și pentru că Mary Lee încearcă să economisească bani pentru colegiu. Până la urmă, o să prindă mișcarea.

Rob clătină din cap:

– Ești prea bună la inimă ca să-ți fie bine în viață.

Ridicând din umeri, Liss începu să aranjeze feliile de mere ale garniturii pe alte două farfurii. În mod normal, folosea pătrunjel, dar furnizorul ei nu venise în după-amiaza aceea.

– Trebuie să-i dea cineva și ei de lucru.

Rob înhăță o bucată de măr și mușcă din ea.

– Ray n-ar fi făcut-o.

Cu gândul la răposatul ei soț, Liss replică:

– Ba ar fi făcut-o.

Poate că ar fi fost necesară puțină muncă de lămurire din partea ei, dar l-ar fi convins până la urmă.

Se întrerupseră amâdoi din vorbă, când Mary Lee năvăli în bucătărie, înșfăcă niște șervețele de hârtie și o zbughi din nou afară.

Rob își dădu ochii peste cap:

– Încă o notă de plată dusă de izbeliște. Știi, Mary Lee arată așa de dulce și inocentă, încât ar trebui să te gândești c-o poți folosi ca armă secretă.

Liss scrută comenzile din fața ei:

– Contra cui?

– Contra lui Farr. A cui altuia?

Farr. Simpla menționare a acestui nume era de ajuns pentru a-i catapulta lui Liss tensiunea sangvină prin tavan. Noul critic de restaurante al ziarului local, J. P. Farr, devenise în numai șase luni pisica neagră a tuturor localurilor din zonă, mai ales pentru că se specializase în reportaje caustice, pe care i le puteau inspira până și cele mai mărunte accidente.

Liss întoarse o friptură pe grătar.

– După cum a mers treaba în seara asta, mă aștept să apară din clipă– clipă.

– Individul pare să aibă un al șaselea simț pentru a se arăta când e cel mai puțin dorit, comentă Rob.

Liss pufni:

– Cred că nu e dorit niciodată, niciunde și de nimeni.

– Într-adevăr...

Rob făcu o scurtă pauză.

– Mare păcat că nu știm cum arată. Am citit undeva că își păstrează anonimatul, pentru a putea critica restaurantele în liniște, fără a se repezi toți să-l slugărească de cum intră.

Liss unse friptura cu sos teriyaki.

– Îți arde de glumă? Mult mai probabil e să insiste asupra anonimatului ca să nu fie împușcat de un patron nervos căruia i-a făcut cronică proastă. Sau, și mai bine – otrăvit.

– Înțeleg că ai văzut articolul de săptămâna trecută despre Firestone.

Liss își încreți nasul:

– N-a fost nevoie. Martha Grey m-a sunat imediat ce a apărut ziarul. O oră încheiată mi-a plâns în telefon.

– Calificativul de o singură furculiță n-o să le facă nici un pustiu de bine. Crezi că vor da faliment?

– Dacă trag oblonul, vom ști cu toții cine-i de vină, se întoarse Liss să toace ceapa cu un satâr uriaș, teribil de ascuțit, imaginându-și că sub tăiș se afla gâtul lui J. P. Farr. Tare mi-ar mai plăcea să mă întâlnesc față în față cu el și să-i spun verde ce părere îmi face, adăugă, ciopârțind cu savoare căpățâna de ceapă.

– Atâta vreme cât n-o să se apropie de noi în seara asta, replică Rob, pornind înapoi spre sala de mese. Altfel, vom ajunge cu toții pe stradă, căutându-ne de lucru.

* * *

Pe o scară cu cinci trepte, conchise Joshua Farrington, Restaurantul Lakeview ar fi ocupat locul doi, chiar și acest calificativ fiind generos. Clătină din cap, în timp ce studia interiorul spațios al restaurantului, iluminat – greșit, după opinia lui – cu lămpi puternice, dezavantajoase, care-i făceau până și pe clienții cei mai sănătoși la înfățișare să pară că aveau o tentă verzuie.

Nu se putea spune că Lakeview era un local prost. Numai că se distigna printr-o binecuvântată banalitate. Vârând în buzunar pixul și carnețelul, Josh își luă furculița și scormoni prin salata verde cu castraveți și roșii, vizibil lipsit de entuziasm.

Când venise să inspecteze Restaurantul Lakeview, avusese mari speranțe – cu toată sinceritatea. Până acum, însă, nu-l impresionase nici mâncarea, nici serviciul și nici ambianța, aceasta din urmă fiind virtualmente inexistentă. Văzuse la New York stații de metrou cu mai multă personalitate.

Cel puțin acest aspect îl surprinsese. Clădirea în sine era o bijuterie – o vilă victoriană de la începutul secolului, într-o stare rezonabil de bună, construită exact pe malul Lacului Seneca. O clădire cu o grație maiestuoasă, printre puținele care aveau asemenea trăsături arhitectonice distinctive în acea parte din nordul statului New York, deținea niște posibilități fantastice – pe care proprietarul le scăpase din vedere.

Toate micile accente care scoteau în evidență un restaurant, după părerea lui, fuseseră ignorate și ele. Deși bănuia că localul Lakeview se străduia să fie elegant, șervețelele erau din hârtie, deși de o calitate decentă. Fețele de masă erau din pânză dar, oroare a ororilor, fuseseră acoperite cu folii groase de plexiglas. Nu se zărea nici o floare proaspăt culeasă, ba chiar nici un fel de plante. Iar de menu, ce să mai vorbească! Arăta de parcă îl concepuse un student în anul întâi la arte plastice, iar selecția de aperitive era, cu un termen binevoitor, plictisitoare.

Scoțându-și pe furiș carnețelul din buzunarul sacoului, Josh notă încă un comentariu, având grijă să se asigure că nu-l observa cineva. Era obligatoriu ca nimeni să nu-și dea seama ce făcea, nici cine era. Întrucât dorea să judece ospătăriile locale după ceea ce le serveau tuturor, nu numai lui, își păstra anonimatul cu tot atâta vigilență cu cât își păzeau majoritatea oamenilor banii. Era în joc reputația lui.

Sosi desertul. Aproape abandonând orice speranță că ar fi putut să fie ceva care să-i ridice evaluarea la respectabilul nivel de trei furculițe, Josh gustă prăjitura cu brânză, migdale și ciocolată, pentru a avea o surpriză mai mult decât plăcută. Compoziția era bogată și pufoasă, iar gustul tare al ciocolatei era completat, nu copleșit, de aroma subtilă a migdalelor.

Josh privi lung prăjitura, presărată cu amaretto și decorată cu un mic boboc confecționat din migdale argintate și ciocolată albă. Spre deosebire de restul mâncării, desertul era delicios și dovedea un fler categoric.

Regândindu-și cronica, Josh își analiză impresia de ansamblu. Cu câteva contribuții minore, friptura bourguignon de vită ar fi putut ranscende categoria simplei vaci fierte. Dar, din păcate, atât salata cât și supa păreau să fi fost pregătite de niște handicapați culinari. Singura care salvase onoarea serii fusese prăjitura cu brânză.

Întrebându-se cum reușiseră cei de la Lakeview să-și procure un cofetar respectabil și cine o fi fost acela – sau aceea – Josh împinse farfuria într-o parte.

– Nu vă place desertul, domnule?

Reținând în mine ca pe viitor să nu-și mai arate atât de vizibil nemulțumirea față de câte o masă, Josh se întoarse spre persoana care vorbise. Era chelnerița, o tânără veselă, deși nu deosebit de bine coordonată. Până acum, reușise să verse apa, să scape tacâmurile pe jos și să încurce, din câte știa el, cel puțin două comenzi – și nu era decât ora opt.

Josh o studie pe fata care zâmbea neliniștită. Detesta gândul de a deziluziona o persoană atât de tânără și evident lipsită de experiență, dar asta era situația. Sosise momentul pentru "Testul Farr".

Fără a se mulțumi doar să judece mâncarea dintr-un local, Josh îi prefera să pună la încercare posibilitățile maxime ale restaurantelor în împrejurări dificile. Un restaurant excelent, confruntat cu o problemă, găsea invariabil o soluție fezabilă, câtă vreme cele de duzină izbuteau aproape întotdeauna să înrăutățească și mai tare orice situație deja proastă.

Lui Josh îi plăcea să creeze o mică problemă, pentru a vedea cum o rezolva personalul restaurantului. Ba chiar, savura acest vicleșug. Unele dintre cele mai interesante articole ale lui fuseseră inspirate de situații în care pusese intenționat o muscă în ulei. Sau, mai relevant, în supă.

De astă dată, îl interesa să vadă cum avea să reacționeze personalul, pe care îl bănuia de a fi bine intenționat dar jalnic de neinstruit, în fața unui client rău platnic. Îi adresă ospătăriței cel mai fermecător surâs al său, încercând să nu se simtă vinovat pentru ceea ce se pregătea să-i facă încrederii ei în oameni.

– Prăjitura e bună, spuse el cu sinceritate, dar aș dori încă ceva lângă ea.

Fata se încruntă, vizibil îcurcată.

– Adică, ați dori ceva deasupra. Frișcă, de exemplu?

Ispitit să-i ceară sare și piper, numai pentru a vedea cum răspundea la o asemenea preteție, Josh zâmbi din nou:

– De fapt, mă gândeam mai degrabă la un cappuccino. Și nota, de asemenea, dacă nu te superi.

– Nu avem cappuccino, răspunse ea; Josh nu se miră. Preferați o cafea în schimb?

– Merge și cafeaua.

Aceasta sosi, aburindă și delicios de savuroasă. Gândindu-se să mai adauge o jumătate de furculiță pe lângă cele două ale calificativului, Josh o bău pe îndelete, în timp ce-l privea pe maître d', care nu semăna cu nici un șef de sală dintre toți cei pe care-i văzuse vreodată. De fapt, nici nu arăta a chelner, punct. Părea hărțuit și stânjenit, ca fratele cuiva care a fost chemat să supravegheze o petrecere de adolescente în pijama.

Așteptând până se asigură că sala era atât de plină cu clienți pe cât se putea într-o joi seară, Josh îi făcu semn ospătăriței.

Apropiindu-se, cu un zâmbet, fata se uită de la cec, care stătea singuratic pe tăvița alungită de plastic cu care i-l adusese, spre el:

– S-a întâmplat ceva?

– De fapt, da, își dădu Josh toată silința să pară jenat. Nu pot plăti.

Chelnerița ezită:

– Vreți să spuneți că v-ați uitat portofelul?

– Nu, vreau să spun că nu am bani.

– Nu face nimic, răspunse fata. Primim și cărți de credit.

Josh își folosi cel mai fermecător zâmbet:

– Mă tem că nu înțelegi. Nu am nici un ban. Și nici cărți de credit. Într-un cuvânt, sunt lefter.

Fata îl privi cu deznădejde vădită:

– Serios?

– Serios. Îmi pare rău. Dar asta e.

– Aha. Mă rog.

Neștiind în mod clar ce să facă, își mușcă buza:

– Cred c-ar fi mai bine să vorbesc cu Liss.

După doi pași, întoarse capul spre el, brusc bănuitoare:

– N-o să plecați, nu-i așa?

– Nici nu m-aș gândi, o asigură Josh.

Trecură trei minute. Așteptându-se pe jumătate la un scandal, Josh se încordă, când de masă se apropie tânărul maître d', care ieșise din bucătărie.

– Domnule? îl interpelă acesta, politicos. Patroana ar dori să vă vorbească. Sunteți bun să poftiți până la bucătărie?

Era clar că patroana nu se putea deranja să vină până în sala de mese pentru a rezolva o problemă. Cu o impresie deloc favorabilă, Josh își ascunse neplăcerea în timp ce se ridica încet în picioare pentru a-l urma pe tânăr prin ușile batante din fundul sălii de mese.

Când părăsi zona sigură a localului public, avu un sentiment fugar de rău augur. Ultima oară când încercase acel șiretlic, aproape că fusese aruncat cu șuturi în dos pe o alee din spate, de un ospătar ursuz cu bicepșii cât niște trunchiuri de copaci. Incidentul îl costase o luxație la încheietura mâinii, iar pe acel restaurant anume, o cronică nu tocmai binevoitoare la capitolul "servicii". Și cu toate că acest șef de sală nu era la fel de înalt și musculos ca el, Josh recunoscu un aer protector distinct în comportamentul tânărului. Putea să fie un semn rău – sau nu.

Cu mintea străbătută de viziuni în care era azvârlit afară pe ușa din dos, Josh nu era prea sigur la ce să se aștepte, când intră în bucătărie. Dar nu se așteptase în nici un caz la femeia zveltă și blondă, cu o ceapsă de bucătar ridicol de mare. Să tot fi avut un metru și cincizeci și cinci, iar dacă depășea patruzeci și cinci de kilograme, era gata să mănânce feliile de măr pe care se părea că ea i le pusese în farfurie.

– Liss? ridică glasul tânărul, peste sfârâitul cartofilor prăjiți, rămânând destul de aproape de Josh pentru ca acesta să nu se simtă tocmai liniștit. El e.

Blonda cea atrăgătoare, care arăta mult prea tânără ca să fie patroana și prea firavă pentru a-i da un picior cuiva, se întoarse către Josh, dinspre o oală care scotea aburi. În clipa când îi văzu ochii albaștri-cenușii, Josh știu că, indiferent de alte considerente, Liss Harding numai proastă nu era. Și imediat îl încercă un fior de emoție plăcută.

Liss lăsă jos lingura pe care o ținea în mână, sperând că nu arăta la fel de buimăcită pe cât se simțea în fața bărbatului atrăgător și viril pe care îl adusese Rob din sala de mese. Ăsta era "tipul cam trecut, ghinionist", despre care Mary Lee spusese că nu avea cu ce plăti consumația?

Uitând că fata nu avea decât nouăsprezece ani, Liss se așteptase să aibă de-a face cu un prăpădit aschilavric, subalimentat și cam răpciugos, trecut de optzeci de ani. Când colo, omul apărut în bucătăria ei era înalt, bronzat, la vreo treizeci și cinci de ani și cam la fel de firav ca un autocamion Mack.

– Înțeleg că aveți o problemă, spuse ea, pe un ton neutru.

– Mă tem că așa e, răspunse omul, cu un glas bine modulat, ațâțător de profund, care o făcu pe Liss să se întrebe dacă nu cumva o fi fost cine știe ce vedetă de televiziune. După cum i-am explicat domnișoarei care m-a servit...

În timp ce-i observa părul șaten tuns scurt, trăsăturile cizelate și ochii căprui și intenși, Liss îl ascultă cum își repeta afirmația că nu putea plăti masa, neavând de unde. Deși nu era o femeie exagerat de suspicioasă, discursul lui i se păru ciudat de senin și îndelung repetat. O fi fost vreun soi de farsă locală, gen "camera ascunsă", a unuia dintre posturile de televiziune din zonă?

Se întoarse să scoată un coș cu cartofi prăjiți dintr-o cuvă cu ulei încins, apoi reveni cu privirea spre el. Fără să se grăbească, îi studie pe îndelete cămașa albă apretată, cravata de mătase Bordeaux și costumul trois-pièces gri, încercând să nu observe trupul suplu și musculos de sub haine.

– Vreți să spuneți că nu aveți bani la dumneavoastră? îl întrebă ea; după câte presupunea, costumul și mocasinii negri lustruiți costau mai mult decât cheltuia ea pe haine un an de zile. Sau că nu aveți bani, punct?

Zâmbetul lui scurt și strălucitor nu-i risipi cu nimic bănuielile crescânde.

– În prezent, sunt falit, mărturisi el. Știu ce impresie vă fac. Dar hainele mi-au rămas de pe vremea când lucram la New York, înainte de a mă fi mutat în nordul statului. Le am de ani de zile. Ce-i de calitate, durează, adăugă, pe un ton care o făcu pe Liss să conchidă că n-ar fi fost în stare să depisteze calitatea nici dacă venea la ea s-o calce pe picioare.

Ceea ce însemna că, probabil, îi privise atent bluza albă și pantalonii negri de gata peste care se încinsese cu șorțul, ca și mobilierul din sala de mese. În ciuda eforturilor ei cu acoperitorile de plexiglas și reparațiile răzlețe, toate aveau urgentă nevoie să fie înlocuite.

– Înțeleg, spuse ea; întoarse pe cealaltă parte două fleici, fără a lua în seamă modul cum i se ațintise privirea tenebroasă asupra gurii ei. Și v-ați dat seama că nu aveți bani înainte, sau după ce ați comandat cele mai scumpe specialități din menu?

Încercase să nu vorbească pe un ton acuzator, dar nu prea reuși.

N-ar fi fost prima dată când un om cu mai mulți bani în bancă decât văzuse ea toată viața se vădea a fi prea zgârcit ca să plătească o masă.

Necunoscutul îi adresă un zâmbet complice, care o făcu să se simtă și mai tânără, și mai inocentă decât știa că arăta.

– Înainte, recunoscu el. Dacă necazul tot era inevitabil, m-am gândit că aș putea măcar să-mi scot pârleala.

Liss arcui o sprânceană:

– Interesant punct de vedere, domnule...?

– Farrington, se prezentă el, atât de prompt, încât Liss se întrebă dacă acela era numele lui adevărat. Joshua Farrington. Iar dumneavoastră sunteți...?

Își șterse mâinile pe șorț, apoi i-o întinse pe cea dreaptă:

– Liss Harding.

Farrington îi strânse mâna pe îndelete, studiindu-i toate trăsăturile, de la părul blond-deschis vârât sub tichie, până la nasul mic, în vânt, și gură. Apoi ochii lui o părăsiră, pentru a parcurge ibricele mari ce se încălzeau pe aragaz.

– Sunteți bucătăreasa? o întrebă, aruncând o privire spre boneta care-i tot aluneca pe frunte.

Liss împinse la loc ceapsa prea mare pentru ea.

– Numai temporar. Bucătarul e în concediu medical. De fapt, eu sunt patroana.

Iar individul acesta era ghinionul întruchipat. Observând că avea mâinile netede și fine, cu unghiile îngrijite, fără bătături sau urme de murdărie, Liss își retrase propria mână umedă, căreia Farrington întârzia să-i dea drumul.

– Dumneavoastră sunteți patroana? repetă el, părând mirat.

– Întocmai.

Știind că arăta mai aproape de șaisprezece ani decât de douăzeci și șase, Liss înălță o sprânceană, într-o atitudine provocatoare:

– Vă surprinde?

Gura lui se arcui într-un ușor surâs:

– Puțin. Mă așteptam ca patronul să fie bărbat.

Obișnuită să aibă de-a face cu oameni care presupuneau că numai bărbații pot conduce toate firmele cu excepția saloanelor de coafură, Liss îi adresă un zâmbet dulceag:

– Viața e plină de surprize.

– Astă seară, da. Înțeleg că dumneavoastră mi-ați pus în farfurie feliile de măr, ca garnitură?

Era o întrebare politicoasă dar, având în vedere că nu plătise respectivele felii de măr și nici nu părea să aibă intenția de a o face, lui Liss i se păru de o extremă impertinență.

– Da, răspunse ea, încrucișându-și brațele pe piept. Eu le-am pus.

– Presupun că n-ați văzut niciodată pătrunjel.

– Ba am văzut, replică Liss cu voce calmă, deși temperatura începea să-i crească. Numai că nu prea recent. Furnizorul meu n-a venit azi, când fusese programat. Întotdeauna sunteți atât de obraznic?

Farrington o privi cu cea mai mare nevinovăție:

– Găsiți că sunt obraznic?

– Întrucât eu sunt patroana, iar dumneavoastră un client rău platnic, da. E destul de neplăcut s-o criticați pe bucătăreasă în față, dar din moment ce nu v-ați plătit cina, aș spune că asta e curată neobrăzare.

– Considerați, cred, că ceea ce am făcut e reprobabil, spuse el, fără a părea câtuși de puțin jenat de propriul său comportament aberant.

– Nu știu dacă e reprobabil, dar necinstit, fără îndoială. Dacă ați fi venit la mine și mi-ați fi spus că vă e foame, adăugă Liss, fără a se osteni să-și ascundă dezaprobarea, ați fi primit de mâncare. Probabil nu felurile scumpe pe care le-ați ales, dar cu siguranță cât să vă săturați. Ia spuneți-mi, domnule Farrington: lucrați undeva?

– Mama mea îmi tot spune că ar fi timpul să-mi găsesc o slujbă mai bănoasă, replică el, cu un zâmbet șmecher.

Simpla idee că pe acel om nu-l puneau în mișcare decât admonestările materne era rizibilă, își spuse Liss.

Părea genul care consideră că legile sunt făcute pentru a fi interpretate, dacă nu chiar încălcate de-a binelea. Genul căruia îi place să forțeze lucrurile până la limită. Genul care se grăbește atât de tare să profite de pe urma oricărei situații, încât nici nu apuci să înțelegi ce s-a întâmplat.

– Regret dacă am creat o situație penibilă, spuse el.

– Nu păreți deloc să regretați.

– Nu?

– Nu.

De fapt, părea chiar mulțumit. De sine însuși și de toată situația. Chiar dacă Liss nu înțelegea în ruptul capului ce motive ar fi avut.

Văzând că întârzia să-i răspundă, Farrington se aventură mai departe:

– Presupun că veți chema poliția, ca să mă închidă pentru furt de servicii publice?

Liss îi aruncă o privire lungă, în timp ce se gândea care ar fi fost cel mai potrivit mod de a-l face pe Joshua Farrington să-și achite consumația scumpă, dându-i totodată o lecție pe tema "cinstea e cea mai bună politică". O lecție despre care bănuia că întârziase cam de multișor. Pentru că, dacă îi spunea cineva că acum făcuse pentru prima dată figura, era gata să-și mănânce boneta cu apret cu tot.

– Nu, domnule Farrington, spuse ea, cu o voce suavă. N-am să chem poliția. Eu nu obișnuiesc să mă supăr. Ci numai să mă achit.

Aproape că a putut vedea cum i se succedau posibilitățile prin minte, în timp ce înclina capul într-o parte.

– Adică?

– Adică, domnule Farrington...

Zâmbi, când în minte îi răsări o idee:

– ...Am să vă ofer o slujbă.

Capitolul doi

Se uita la ea de parcă tocmai i-ar fi propus să se căsătorească. Ceea ce însemna, își spuse Liss cu amuzament crescând, că nici prin gând nu-i trecuse că i-ar fi putut oferi de lucru pentru a-și achita datoria.

– Și ce să fac? întrebă el, în cele din urmă. Să spăl vasele?

– Ați văzut prea multe filme vechi la televizor, domnule Farrington, răspunse Liss, după ce-l trimise înapoi în sala de mese pe Rob, care părea îngrijorat. Pentru așa ceva, avem mașini de spălat automate. De fapt, mă gândeam să vă cer ceva ce necesită puțin mai mult creierul.

Una dintre sprâncenele lui dese se arcui cu prudență:

– Ca de pildă?

– Ca de pildă, un inventar al pivniței de vinuri.

Suspiciunea lui vădită o făcu să zâmbească, în timp ce aranja salata pe două farfurii.

– Pentru că este necesar, desigur.

Farrington nu-i răspunse la zâmbet.

– Mă întreb de ce mi-ați oferi slujba asta?

– Vă ofer de lucru, îi explică ea cu răbdare, pentru că se pare că nu aveți. Și fiindcă îmi datorați șaizeci și cinci de solari și șaizeci și unu de cenți. Fără a mai pune la socoteală și bacșișul lui Mary Lee.

– Înțeleg.

Se apropie de ea, pentru a o întreba cu glas senzual, seducător:

– Și ce vă face să credeți că puteți avea încredere în mine? Ce știți dumneavoastră, s-ar putea să fiu un infractor evadat.

– Dacă ați fi fost un infractor evadat, replică Liss rezonabil, încercând să adopte o atitudine cât mai autoritară, lucru cam greu din moment ce boneta îi aluneca iarăși pe frunte, ultimul lucru pe care l-ați face ar fi să mi-o spuneți. Oricum, pivnița are o singură ușă, de intrare și de ieșire.

Ochii lui căprui o cutreierară alene:

– Adică?

Fără a lua în seamă strania senzație de mâncărime care o străbătu din creștet până-n tălpi, Liss se îndreptă cât era de înaltă și spuse cu fermitate:

– Adică, domnule Farrington, dacă ieșiți de-acolo cu buzunarele umflate, sau duhnind a alcool, n-aveți decât să vă cărăbăniți de-aici.

– Numiți-mă Josh, îi ceru el, cu un aer imposibil de solemn. Așa fac toți patronii care mă angajează la minut.

Hotărâtă să păstreze un ton de afaceri, Liss înclină din cap:

– Atunci, fie, Josh. Iar pe mine mă poți numi...

– După orele de program?

Îi zâmbi suficient de dulce pentru a-i caria măselele:

– De ce nu m-ai numit Liss și atât, ca toată lumea?

Aproape reușise să se convingă că-i demonstrase cine era șefa, când Josh îi adresă un surâs care-i stârni furnicături prin ceafă:

– Cum vrei tu. Liss.

Răspunsul său tărăgănat avea o sonoritate seducătoare clară. Îi aruncă o privire menită să-l pună la punct, dar clipi din ochi surprinsă când îl văzu scoțându-și sacoul și punându-l pe un taburet.

– Ce faci?

– Mă pregătesc să-mi plătesc datoria. Vrei să mă achit, nu?

Liss dădu din cap:

– Dar ce legătură are achitatul cu dezbrăcatul?

– Ăsta e singurul meu costum bun. Nu vreau să-l distrug.

Încercând să redevină măcar parțial stăpână pe situație, care se degrada cu viteza luminii, Liss își încrucișă brațele pe piept.

– Insinuezi că pivnița mea de vinuri ar putea fi murdară?

Josh își descheie nasturii vestei.

– Vrei să spui că nu e?

– Nu știu dacă este sau nu, recunoscu ea, renunțând la orice speranță de a purta o conversație normală cu el. Nu cobor acolo mai mult decât e necesar. Întotdeauna ești atât de exasperant?

– Nu, răspunse Josh, cu un zâmbet inocent și înnebunitor în același timp. Uneori, nu sunt decât enervant.

Liss îl putea crede cu ușurință.

– Oamenii care fură mă enervează, îl informă ea.

– Cred în virtuțile mărturisirii, preciză Josh.

Îl privi cum își scotea și vesta.

– Ceva îmi spune că ai adesea motive serioase să faci mărturisiri.

Fără a-i confirma sau nega comentariul, ceea ce îl confirma destul de clar, Josh se rezemă de bufet, zâmbindu-i:

– Asta înseamnă că preferi să nu-ți mai pun piciorul în prag niciodată?

– Nu.

Era destul de sigură că această reacție o urmărise, cu micul său număr de striptease.

– Înseamnă că aș dori să fii cuminte pe viitor. Te poți îmbrăca. E prea târziu ca să începi în seara asta.

– Dacă insiști, ridică el din umeri.

Îl privi cu severitate, în timp ce lua pe el iarăși, încet, vesta și sacoul.

– Insist. Și mai insist să-mi achiți datoria.

Rugându-se să fie cinstit și demn de încredere, chiar dacă nu părea capabil să se cumințească, ridică o friptură de pe grătar.

– Deci, la ce oră poți începe mâine, Josh?

În seara următoare, Josh își parcă mașina lângă Restaurantul Lakeview, vârî cheile în buzunar și se uită la ceas. Era șapte și un sfert. La ora aceea, ar fi trebuit să-și scrie articolul și să-l planifice pe următorul. Și când colo, revenise la Lakeview, pentru a-și plăti datoria.

Al dracului să fi fost dacă știa de ce.

În adâncul sufletului, bănuia că motivul avea de-a face mai mult cu curiozitate privitoare la Liss Harding, decât cu orice dorință reală de a-i inspecta mai atent restaurantul. Cu siguranță, nu avea nici o legătură cu interesul pe care i-l trezea pivnița ei de vinuri. Ceea ce nu însemna că șiretenia lui nu săvârșise adevărate acte de eroism pentru a le vedea pe altele.

În repetate rânduri, se prefăcuse că nu găsea toaleta, pentru a arunca o privire în beciul de vinuri al restaurantului, dar acele localuri meritaseră, în fond, un studiu aprofundat. Din Lakeview văzuse deja cu prisosință.

Pe de altă parte, era destul de sigur că Liss Harding ascundea mai multe decât se vedeau cu ochiul liber. Aparent drăgălașă și nevinovată, dar obraznică și atotștiutoare în cele mai neașteptate momente, îi stimulase interesul într-un mod cum de mult n-o mai făcuse nici o femeie.

Astă seară, avea o ocazie nesperată de a-și satisface curiozitatea în legătură cu blonda cea scundă, după care urma să-și vadă de drum. Dacă pivnița de vinuri nu era cu nimic mai grozavă decât friptura bourguignon de vită, avea să termine în mai puțin de-o oră și să pornească spre Dockside, pentru a lua cina și a-și pregăti următorul reportaj.

Totuși, nu-i era dat ca situația să evolueze tocmai așa cum prevăzuse el.

– Slavă Domnului că ai apărut, îl întâmpină în ușa din spate Liss Harding, vizibil ușurată să-l vadă. Îl luă de braț, trăgându-l aproape cu forța în bucătărie.

– Credeai că n-aveam să vin? o întrebă el, surprinzător de încântat că părea bucuroasă să-l vadă.

Toată ziua se gândise la femeia micuță ca un spiriduș blond, întrebându-se cum ar fi fost să petreacă o seară întreagă cu ea. Optimismul ei caracteristic, chiar dacă nu întru totul justificat, crea un binevenit contrast cu propria lui perspectivă blazată și cinică asupra vieții.

– Nici nu eram sigură dacă aveai să apari sau nu, răspunse ea, conducându-l prin bucătăria ce forfotea de activitate. Nu sunt sigură nici măcar dacă ar fi cazul să mă bucur că ai venit, având în vedere felul cum te-ai comportat aseară, dar asta e. Siuațiile disperate presupun măsuri disperate.

Se opri, când îi observă obiectele din mână. Una dintre sprâncenele blonde i se repezi în sus, cu suspiciune.

– Asta ce mai e? întrebă ea, vorbind exact ca sora lui mai mică, în copilărie, când Josh îi făcea câte o farsă.

– Un buchet de trandafiri, răspunse Josh, întinzându-i-l, ca să vadă mai bine bobocii de un roșu carmin închis.

– Văd și singură ce e. Te întrebam ce ți-ai pus tu în cap. N-ar strica să nu fie o tentativă de mituire, continuă ea, cu o dezaprobare vizibilă. Pentru că, dacă încerci să apelezi la bunele mele sentimente ca să te iert de datorie, nu prea ai noroc.

– Nu încerc să te cumpăr, spuse el, încercând să se arate jignit, pentru că exact asta urmărise; o tentativă nerușinată de a o doborî de pe piciorușele ei delicate, convingând-o să-i scuze păcăleala din ajun. E un act arbitrar de bunăvoință.

Pentru prima oară de când o cunoștea, Liss Harding îl privi fără nici o expresie pe față:

– Ce spuneai că e?

– Un act arbitrar de bunăvoință, repetă el.

Îndemnul "practică acte arbitrare de bunăvoință și acte iraționale de frumusețe" cunoștea mai multe variante, dar Liss nu părea să fi avut parte de nici una dintre ele.

– De ce? întrebă ea, arătând întru totul la fel de bănuitoare pe cât se așteptase Josh.

– Din nici un motiv. Tocmai de-asta e arbitrar.

– Dacă zici tu... Și cu dulciurile ce e? continuă Liss, în timp ce Josh îi oferea, pe lângă trandafiri, cutia cu bonboane de ciocolată Godiva. Și astea-s tot arbitrare?

– Nu, răspunse el, conștient la modul suprem de fiecare părticică parfumată a făpturii ei scunde. Asta sunt absolut premeditate. În semn de scuză pentru impertinența mea de aseară.

Cu aceeași expresie suspicioasă, Liss ridică florile la nas, mirosindu-le parfumul.

– Deci, înseamnă că astă seară intenționezi să fii cuminte?

Josh zâmbi:

– N-aș spune asta.

– Într-un fel, mă așteptam.

Găsi o vază și o umplu cu apă. În timp ce aranja florile, îi aruncă o privire, când Josh veni lângă ea.

– Ești un om ieșit din comun, știai?

– Și eu îmi spuneam același lucru despre tine.

Socotind că era necesară puțină conversație lipsită de importanță pentru a cimenta efectul florilor și al dulciurilor, Josh rezistă impulsului de a-i potrivi o șuviță de păr scăpată după ureche.

– Nu ești cam tânără ca să conduci un restaurant?

– Nu ești cam bătrân ca să nu ai de lucru? ripostă ea, îndepărtându-se.

Josh o urmă rapid, până îi mai despărțiră doar cincisprezece centimetri.

– Te deranjează că nu sunt angajat?

– }i se pare că m-ar deranja?

– De fapt...

Părea gata să-i dea în cap cu cel mai apropiat scaun, dacă făcea încă un singur pas. O studie, observând că avea obrajii îmbujorați și coada franțuzească puțin cam strâmbă.

– Pari frântă de oboseală.

– Sunt. O discuție cu tine e de ajuns ca să obosească pe oricine. În plus, situația de-aici a fost cam febrilă în ultima vreme.

"Febrilă" părea puțin spus, conchise Josh, în timp ce o privea pe Mary Lee, ospătărița din seara trecută, năvălind în bucătărie, pentru a înhăța un sul de șervețele din hârtie și a o zbughi din nou pe ușă.

– Cum o poți lăsa pe fata asta să se apropie de lichide fierbinți, cu conștiința curată? o întrebă el.

– Nu-ți face griji, își încreți Liss nasul, într-un mod pe care Josh îl găsi neașteptat de fermecător. N-o las niciodată să se atingă de supă sau de cafea. Oricum, cred că de data asta numai salata a căzut pe jos.

– Slavă Domnului pentru micile miracole.

– De fapt, îi putem fi recunoscătoare și pentru cele mari.

Tonul ei îi trezi imediat bănuielile, dar când dădu s-o întrebe la ce se referea, îl întrerupse o explozie de furie în spaniolă, din partea unui bărbat scund și îndesat care stătea în picioare lângă aragaz, cu o tichie de bucătar pe cap.

– Madre de Dios, pufni el, în timp ce lua furios o fleică și aproape o trântea pe grătar. Josh se întoarse spre Liss, ridicând întrebător o sprânceană.

– Anthony nu prea e în apele lui astă seară, spuse ea, ca și cum ar fi fost întru totul obișnuită să lucreze cu un bucătar temperamental.

– A, făcu Josh, începând să se întrebe în ce casă de nebuni se băgase.

– Astă seară, trebuie să-ți schimb pentru un timp însărcinarea, continuă Liss.

– În ce? întrebă Josh, aruncând din nou o privire spre bucătar. În soră de caritate?

Neintimidată de sarcasmul lui, Liss se mulțumi să-i zâmbească:

– Nu, în maître d' provizoriu. Lui Rob i s-a stricat mașina. A dat telefon la A.A.A., dar încă n-au venit. Mi-a spus că mai bine să nu-l aștept prea curând. Și nu îndrăznesc să ies din bucătărie până nu-i trec dracii lui Anthony, altfel s-ar putea ca totul să se facă scrum, încheie ea, privindu-l cu speranță.

– Rob e șeful de sală? întrebă Josh, constatând că-i era greu să-și ia ochii de la gropița din obrazul ei stâng.

– Nu, e fratele soțului meu. Aseară îl înlocuia pe maîre d', Peter, care e bolnav de gripă.

Lui Josh nu-i veni să creadă cât de dezamăgit se simțea.

Presupusese – ba nu, sperase chiar – că nu era măritată. Ceea ce, recunoscu el, fusese o prostie. Liss Harding n-ar fi trebuit să-i trezească nici un interes romantic, din cel puțin două motive: unu, tocmai era în curs de a-i critica restaurantul, pe un ton deloc favorabil; și, doi, în mod normal prefera brunetele înalte și sofisticate, nu blondinele obraznice și exagerat de optimiste.

Chiar dacă l-ar fi interesat un flirt cu Liss, lucru de care nu era deloc sigur, ar fi fost primul care recunoștea că nici nu l-ar fi lăsat să-i treacă pragul – necum pe acela al bucătăriei – dacă ar fi știut cine era în realitate.

– Nu sunt îmbrăcat ca să apar în public, spuse el. Credeam că urma să mă căznesc prin pivniță.

La drept vorbind, își luase cămașa albastră de lucru și blugii pe care în mod normal îi păstra pentru munca în grădina sa de plante medicinale, pentru că păreau să corespundă poveștii lui cu "șomajul și ghinionul" mult mai bine decât costumul trois-pièces de mătase.

– }in la îndemână câteva sacouri și cravate pentru Rob, când preia funcția, spuse Liss.

Nu părea deranjată de lipsa unui maître d', nici de faptul că omul căruia voia să-i încredințeze rolul era îmbrăcat nepotrivit, ba chiar, din câte știa ea, habar n-avea de meserie.

– Îl poți lua pe unul dintre ele. Cu blugii, n-avem de face. Cine știe? Poate lansăm o nouă modă a șefilor de sală. Numai ai grijă cum te porți, că altfel Anthony o să se ia după tine cu satârul de tocat carne. Uneori, devine foarte protector.

Și, cu un gest spre mica debara din fundul bucătăriei, se duse să scoată un tort din răcitor.

Rămas singur, Josh înjură printre dinți, privind spre cele câteva sacouri. Ce să facă? Numai de-o muncă în care să apară în public nu avea chef. Și încă într-un restaurant, pe deasupra! Nu puteai ști niciodată cine intra pe ușă.

Cu toate că își ținea secretă identitatea de ziarist, existau totuși destule persoane care îl cunoșteau și îl puteau demasca fără voie.

Mai bine plătea nenorocita aia de cină și pleca, încă de-aseară. Sau își ducea până la capăt planul obișnuit, prin care îi achita a doua zi proprietarului serviciile prestate.

Încercând să se gândească la o cale cât mai sigură pentru a fi dat afară din sala de mese încă înainte de a începe, Josh căută dintre sacouri și îl alese pe cel mai țipător – țipător de-a binelea, după părerea lui.

Ridică haina cu carouri maro și gri, împreună cu o cravată de culoare roșie-stridentă.

– Pe-astea cine ți le-a ales? Chuckles clownul?

– Nu, răspunse Liss, tăind calmă un tort cu zmeură deasupra, în opt felii egale. Răposatul meu soț.

La toți dracii. Josh rezistă imboldului de a se târî sub cel mai apropiat covor, chiar în timp ce asimila informația că nu era căsătorită, ci văduvă.

– Îmi pare rău, spuse el.

– Nu e nevoie să te scuzi.

Cu mișcări uluitor de repezi – cel puțin pentru Josh, căruia îi plăcea să găsească pe îndetele specialități gourmet complicate pentru prietenii apropiați – Liss rase ciocolată peste tort, verifică ceva în cuptor și aranjă garnitura din frunze de mentă peste două parfait-uri, în timp ce continua:

– N-aveai de unde ști. Oricum, Ray era un bucătar extraordinar, însă ar fi fost primul care să recunoască faptul că în veci n-ar fi apărut pe vreo listă a eleganței vestimentare.

Întrebându-se cum o fi fost Ray ca om și cât timp fuseseră căsătoriți, Josh încercă să adopte o atitudine spășită. Totuși, nu peste măsură, din moment ce încă mai dorea să scape de munca în sala de mese.

– N-am vrut să fiu nepoliticos.

– Nu? îl privi lung Liss, cu un zâmbet șiret. Mie mi s-a părut că exact asta încercai. N-o să-ți meargă, adăugă, în timp ce Anthony îi arunca lui Josh o privire amenințătoare, peste umărul ei.

Josh își dădu foată silința să păstreze o expresie neutră.

– Ce n-o să-mi meargă?

– Încercarea de a mă determina să te dau pe ușă afară înainte de a începe treaba, bineînțeles, îl măsură ea scurt cu privirea. Vrei să-ți pui cravata roșie? Cea albastră s-ar asorta mult mai bine cu cămașa.

Dându-și seama că rămăsese cu cravata roșie în mână, Josh o puse la loc, pentru a o înhăța pe cea albastră, mult mai discretă.

– Ce te face să crezi că aș încerca să fiu dat afară? o întrebă, căutând să înțeleagă cum putea arăta atât de tânără și naivă, pe când părea totuși să-i cunoască gândurile chiar înaintea lui însuși.

– Recalcitranța ta hotărâtă.

– Întotdeauna sunt recalcitrant.

Era adevărat, dar nu sută la sută. Cu toate că avea o tendință înnăscută de a tachina oamenii, de obicei își rezerva cele mai caustice tratamente pentru rude și prieteni. Din cine știe ce motiv, simțea o pornire deosebit de puternică de a o provoca pe Liss Harding la tot pasul, numai ca să vadă cum reacționa.

O privi clătinând din cap resemnată:

– Cred că vom avea o seară memorabilă. Cu ajutorul tău și al lui Mary Lee, o să scăpăm de mușterii cât ai bate din pale. Ia spune-mi, ai cât de cât idee cum să te comporți ca maître d'? îl întrebă ea, în timp ce separa cu dexteritate gălbenușurile dintr-o duzină de ouă.

Consimțind că nu voia s-o vadă pierzându-și clientela, ceea ce s-ar fi întâmplat cu siguranță dacă el nu redevenea serios, Josh își înnodă cravata fără a avea nevoie de oglindă și luă din debara un sacou bleumarin.

– Cred că am idee, la modul general. Le urez bun venit oamenilor și-i instalez la mese. Și mă străduiesc ca toată lumea să fie mulțumită.

Și cum anume avea s-o rezolve pe aceasta din urmă, se întrebă el, cu un bucătar șef care lucra de parcă ar fi vrut să masacreze mâncarea, nu s-o gătească, și o chelneriță care scăpa pe jos tot ce lua în mâini? Răspunsul îl depășea.

Pe tot parcursul serii, Liss nu-l scăpă un moment din ochi pe Joshua Farrington, observându-l prin ferestruica rotundă din ușa batantă a bucătăriei.

Cine Dumnezeu era? se tot întreba ea. Și ce anume avea de ascuns? Sau, mai bine zis, ce nu voia ca ea să afle?

Își făcuse nodul cravatei ca un om care toată viața numai cu așa ceva se ocupase, lucru mult mai grăitor decât tot ceea ce văzuse până atunci. Dar, pe de altă parte, în loc să se bucure că avea de lucru, numai că nu se rugase de ea să-l dea pe ușă afară.

Era ridicol să presupună că nu putea găsi nicăieri o slujbă, ba chiar una bine plătită. Întâmpina clienții cu farmec și încredere în sine însuși și-i repartiza competent la mese, astfel încât nici o ospătăriță să nu fie sufocată de comenzi, în timp ce alteia îi rămâneau mese neocupate. Efectiv, părea să aibă meseria în sânge.

Sau cel puțin, se corectă ea, așa păruse până în urmă cu vreo oră. O zărise privindu-l și dintr-o dată devenise mai inventiv cu alegerea meselor, plasând toți oamenii cu haine deschise la culoare într-o parte a salonului, iar pe cei în culori închise, de cealaltă parte. Liss nu se îndoia că o făcuse fiindcă își dăduse seama că propria sa credibilitate se scufunda mai rapid decât "Titanic"-ul.

Nimeni n-ar fi putut să fie atât de exasperant fără nici cel mai mic efort, medită ea. Ba chiar, era nevoie de multă inteligență pentru a fi așa de inept, reușind totodată să pară complet nevinovat.

Joshua Farrington ascundea multe, conchise Liss. Dar probabil că printre acestea nu se ascundea și inocența.

Atunci, ce naiba se întâmpla?

Oare Joshua Farrington era într-adevăr neangajat? Și dacă da, apărea vreo problemă? Exista în trecutul lui ceva care să anunțe pericol? Făcuse ceva, pe lângă că se comporta intenționat exasperant, care determina să șefi să stea serios pe gânduri înainte de a-l angaja?

Desigur, recunoștea Liss, majoritatea patronilor de perspectivă i-ar fi pus întrebări despre trecutul lui, spre deosebire de ea. Se strâmbă, când își închipui cum ar fi clătinat Ray din cap, descurajat de metodele ei de angajare.

N-or fi reprezentat o practică acceptabilă, dar lui Liss îi reușeau bine. Avea un al șaselea simț în relațiile cu oamenii. Și, mai important, o puternică dorință personală de a-i ajuta pe cei care căutau de lucru. N-o fi ales ea întotdeauna învingători – Dumnezeu îi era martor câte greșeli făcuse în ultimul an – dar de obicei îi recunoștea pe ratații irecuperabili. Cei care furau sau pur și simplu nu se deranjau să vină la muncă.

Joshua Farrington nu era un ratat.

Liss o simțea din toate fibrele ființei sale. Era un om inteligent. Capabil. Prezentabil. Poate cam prea răutăcios și curios să-i testeze limitele răbdării. Însă, după standardele oricui aproape, avea niște calități eminente pentru a fi angajat. Mai mult, era chiar genul de om de la care te-ai fi așteptat să-i angajeze el pe alții. Genul care prelua conducerea fără a sta un moment pe gânduri.

Și-atunci, se întreba Liss, care era problema? Și, mai important decât asta, cine era omul care crea o asemenea senzație în sala de mese a restaurantului ei?

Capitolul trei

Îi trezise bănuielile, își spunea Josh, și singurul răspunzător era el însuși.

Văzând că Liss îl privea din nou prin fereastra ca un hublou a ușii batante, Josh înjură în sinea lui, pe când așeza la masă un cuplu vârstnic, urându-le celor doi o seară minunată. Cât de minunată avea să fie, rămânea de văzut, ținând seama că o aveau ca ospătăriță pe Mary Lee, dar Josh se străduise din răsputeri toată seara să se asigure că măcar de data asta clienții Restaurantului Lakeview aveau liniștea garantată.

De ce anume, nici el nu știa. Dacă ar fi avut cât de cât minte, probabil că ar fi lăsat să se adune o coadă lungă de clienți nervoși, ar fi ocupat toate mesele dintr-o parte a localului, în timp ce pe cele din latura opusă le lăsa goale, și în general s-ar fi comportat ca un om care n-are nici cea mai vagă idee cum să mulțmească pe cineva, și cu atât mai puțin pe propriul său șef.

Așa ceva s-ar fi potrivit cu povestea lui mult mai bine decât faptul de a fi capabil și eficient, dar din cine știe ce motiv nu se putea îndura s-o facă pe Liss Harding să piardă și mai mulți bani decât reușise deja Mary Lee.

O învățase chiar pe neîndemânatica ospătăriță cum să nu mai verse totul pe unde se nimerea. Aflase, după ce Mary Lee se ciocnise de el pentru a enșpea oară, că avea dificultăți de percepție a distanței pe partea stângă. Îi sugerase politicos să servească mâncarea și să strângă vasele folosite pe dreapta, renunțând naibii la procedura standard din restaurante.

Așa ceva nu-i stătea deloc în fire. În mod normal, nu se implica, la nici un nivel, în relații cu patronii sau personalul restaurantelor despre care scria. Nu-și permitea să fie preocupat de binele lor, nici dacă dădeau sau nu faliment după ce-i erau publicate cronicile. Iar acum, într-o singură seară, încălcase cel puțin jumătate din toate regulile pe care și le stabilise. De ce?

După ce stătu un moment pe gânduri, hotărî să pună totul pe seama unei atracții instantanee și inexplicabile față de mica și blonda Liss Harding, antiteza a tot ceea ce crezuse el până atunci că-l atrăgea la o femeie.

Fascinat de insolența ei netulburată și, mai ales, intrigat de faptul că avusese destulă încredere pentru a-l angaja fără să știe nimic despre el – deși probabil că în acest moment o regreta – dedusese deja că Liss era de o generoziate fără cusur.

De pildă, Chester. S-avem pardon! Ca piccolo, puștiul ar fi fost un mecanic auto grozav. De fapt, Josh era aproape sigur că ziua lucra la un service. Sau, poate, era hoț de mașini. Toată seara se zgâise cu un interes suspect la luxosul Chevrolet Corvette negru al lui Josh, parcat în fața restaurantului, ca să nu-l scape din ochi.

Și apoi, desigur, mai era și Mary Lee.

Biata fată părea să atragă necazurile ca un magnet. Ce naiba, le căuta cu lumânarea. Cu toate că nu-i vărsase nimic pe haine, un tânăr armăsar la mare nevoie de o ajustare a atitudinii se supărase foc pe ea. Josh reușise să-l scoată pe scandalagiu din restaurant cu minimum de tevatură, ceea ce, știa, sporise și mai mult curizoitatea lui Liss. Și totuși, nu putea să nu fie atent la Mary Lee, iar după ora închiderii n-o lăsă să plece acasă până nu se asigură că tânărul cu chef de ceartă plecase de-a binelea.

În timp ce privea luminile de poziție ale mașinii lui Mary Lee dispărând în noapte, Liss se apropie de el.

– Asta m-a edificat, spuse ea, scuturâdu-și zahărul pudră de pe mâneca bluzei negre de satin.

– Ai descoperit ceva? întrebă sec Josh.

O dojenise deja că, trecând peste recomandarea lui, îl primise pe scandalagiu în restaurant.

– Da, răspunse Liss, în timp ce reveneau înăuntru. Deși nu ceea ce dorise, recunoscu ea în gând. Nu era de loc cuviincios însă, cu curioziatea ei înnăscută, încercase toată seara să-l păcălească pe Josh spre a-i smulge vreo dezvăluire. Reușise mai mult de-o grămadă.

Jurând să nu cedeze până nu afla măcar un singur lucru despre el, îl întrebă cu un interes chipurile nepăsător:

– Presupun că n-ai avut niciodată de-a face cu legea?

În zâmbetul lui prompt se citi un amuzament pur.

– Din ce punct de vedere?

Știind că n-avea de gând să-i răspunde, Liss spuse:

– Înțeleg că ajutorul pe care i l-ai acordat lui Mary Lee n-a fost decât alt "act de bunăvoință arbitrară".

Josh ridică din umerii săi lați:

– Mary Lee e o fată bună, chiar dacă n-are cea mai perfectă coordonare mecanică din lume. Cu siguranță, nu merită să fie tratată ca o cârpă de șters pe jos, de toți mitocanii care n-au auzit în viața lor despre eticheta din restaurante.

– Știi ce meriți pentru ceea ce-ai făcut în seara asta? îl întrebă Liss, în timp ce se uita să se asigure că toate zaharnițele, borcanele cu condimente, solnițele și pipernițele, fuseseră curățite și umplute din nou pentru a doua zi.

– Un sărut și/sau gratitudinea ta nemuritoare?

Hotărâtă să nu-i facă o impresie greșită numai pentru că rămăseseră singuri în bucătărie, Liss ridică sprânceana, cu severiate:

– Mă gândeam mai mult la o șansă de a te reabilita.

– Crezi că am nevoie să mă reabilitez?

– Cred că eu am nevoie de o opinie obiectivă. Și, înafara mea, doar tu mai ești aici.

– Aș prefera totuși un sărut, murmură el, cu un glas senzual care-o făcu să simtă fiori pe șira spinării.

Impunându-și să nu-i facă jocul, întrucât era deja o splendoare de bărbat și fără încurajarea ei, Liss îl privi cu suspiciune:

– Întâmplător, încerci cumva să-mi faci curte?

Ochii lui căprui îi capturară pe ai ei, trimițându-i un nu val de furnicături până-n vârful degetelor de la picioare.

– Ai vrea să-ți fac curte?

Voia? se întrebă Liss. Dumnezeu îi era martor că se simțea atrasă de el, deși nu știa deloc cum se întâmplase, și mai ales atât de repede. Era o senzație extrem de neliniștitoare. Nici nu se uitase la alt bărbat, după moartea lui Ray. Crezuse, cu toată sinceritatea, că niciodată n-avea să mai simtă acea atracție nebunească, acel impuls inexplicabil, care îi alăturase pe ea și Rey în ciuda tuturor deosebirilor care-i despărțeau.

Se îndreptă de spate, încercând să răspundă cu convingere:

– Încerc să nu am relații personale cu angajații mei.

Mințea. Avea relații mult prea strânse cu angajații și o știau amândoi. Josh o văzuse împrumutându-i lui Mary Lee o sută de dolari, chiar în seara aceea. La vederea zâmbetului său neîncrezător, Liss se înroși în obraji.

– Deci, spuse el, cred că n-am putea ajunge la un compromis, cu o bătaie pe umăr impersonală? întrebă el.

– Nu, n-am putea. De fapt, mă gândeam să-ți dau voie să guști unele din celebrele clătite flambate de la Lakeview. Dacă stai cuminte mai mult de douăzeci de secunde consecutiv.

Josh își scoase sacoul de împrumut, punându-l pe spătarul unui scaun.

– N-am știut că Restaurantul Lakeview oferă clătită flambate,

– Încă nu oferă. Încerc să perfecționez rețeta.

– Asta n-ar trebui să fie sarcina bucătarului șef?

Liss se asigură că ușa din față era încuiată și asigurată.

– Clătitele nu sunt tocmai stilul lui Anthony.

– Într-adevăr, îmi dau și eu seama, confirmă Josh, desfăcându-și nodul cravatei.

– Anthony e un bucătar bun, spuse ea, privindu-l cum își scotea cravata. E doar puțin cam... împrăștiat.

– Iar "împrăștierea" asta nu are efect asupra modului cum gătește? se interesă Josh, în timp ce-și descheia nasturele de la guler al cămășii albastre.

Avea efect, slavă Domnului, dar Liss refuza s-o recunoască. În schimb, se uită la Josh care-și sufleca mânecile cămășii pe antebrațele musculoase.

– Ce faci? îl întrebă.

– Dau înapoi ce-am luat cu împrumut și mă relaxez. Ce e, Liss? N-ai încredere în mine?

– Nu sunt sigură.

Trase adânc aer în piept, pentru a-și alunga încordarea.

– N-ai fost arestat recent pentru escrocherie, sau așa ceva, nu?

– Sunt demn de încredere ca soarele de pe cer, o asigură el.

Și periculos ca flacăra de la aragaz, conchise Liss. Nu față de siguranța ei fizică, ci pentru liniștea sufletească. Își formase un program de viață comod, constând din muncă, muncă și iarăși muncă. Joshua Farrington arăta de parcă ar fi fost gata să tulbure complet această existență, la cel mai mic semn.

– Deci. Ai să-l concediezi?

Cumva, în câteva secunde, scurtase până la un pas distanța dintre ei.

Hotărâtă să-l țină la respect, Liss rămase cu ochii pe el, în timp ce se chinuia să închidă foraibărul unei ferestre.

– Pe cine?

Mai înalt decât ea cu vreo douăzeci de centimetri, Josh întinse brațul peste capul ei, trase cârligul, apoi își rezemă mâna pe perete, lângă umărul ei.

– Pe bucătarul tău cel "împrăștiat". Anthony.

Era atât de aproape, încât Liss îi putea simți căldura trupului, direct prin haine. Întrebându-se dacă numai în imaginația ei o dezbrăca din priviri de fiecare dată când credea că nu era atentă la el. Trecu pe sub brațul lui întins, spre fereastra următoare.

– Pentru ce?

– Când mă gândesc cum arunca de colo-colo mâncarea și ustensilele în seara asta, aș zice că e un accident care pândește momentul.

În timp ce bloca fereastra, Liss trase aer în piept, adânc, pentru a-și face curaj, când îl simți pe Josh venind în spatele ei.

– Anthony e puțin cam temperamental, dar nu e periculos, nici predispus la accidente.

– Sunt convins că firma la care ești asigurată se va bucura să audă.

– Ai lucrat în asigurări? întrebă Liss, parțial pentru a schimba subiectul și parțial ca să afle ceva, orice, despre Josh. Era frustrată că, în pofida numeroaselor ei eforturi, încă nu știa aproape nimic despre el. De obicei, reușea să afle aproape toată viața unui nou angajat, în cel mult două ore. Uneori, doar în câteva minute. Dar, în fond, nu mai avusese de-a face niciodată cu cineva ca Joshua Farrington.

Când îi răspunse, în glas i se simțea o undă răutăcioasă:

– Nu, n-am lucrat și nici nu lucrez în asigurări. Și nici astronaut sau chirurg pe creier n-am fost vreodată.

Liss termină de blocat toate ferestrele și se întoarse spre el:

– Nu ai de gând să-i spui din ce ți-ai câștigat existența, așa-i?

– Nu intenționam s-o fac.

– Nu ți se pare că ești cam mare ca să te mai ții de jocuri? îl întrebă ea, în timp ce Josh o urma prin sala de mese.

– De ce joc crezi că mă țin?

Răsucindu-se, îl privi drept în ochi:

– De ăsta, în primul rând. Flirtezi cu mine.

Privirea lui Josh coborî spre gura ei:

– }i se pare că flirtez?

Liss rezistă imboldului de a-i privi gura în timp ce vorbea.

– Într-un cuvânt, da. Știi, cred că încep să înțeleg de ce ești șomer. La fel te porți tot timpul cu femeile în subordinea cărora lucrezi?

– N-am mai avut niciodată ca șefă o femeie. Am nevoie să mă obișnuiesc cu situația.

– Așa să faci.

– Mai primesc clătitele alea flambate?

– Nu numai că le primești... începu ea, pornind spre bucătăria goală. Poți să te uiți când le fac, dacă vrei.

Josh luă sacoul și cravata, urmând-o.

– Dacă la bucătărie ești pe jumătate la fel de distractivă ca Anthony, regret că nu mi-am adus camera video.

– Nimeni nu e la fel de distractiv ca Anthony la bucătărie, îl privi ea, în timp ce agăța haina în cui. Dacă stai prost cu banii, cum se face că ai cameră video?

Josh se întoarse cu fața spre ea:

– Glumeam. Nu am. Ce este, Liss? o dojeni el, într-un mod care creă pe loc o atmosferă mai intimă între ei. Nu mă crezi?

– Cum aș putea să te cred sau să nu te cred? Încă nu mi-ai spus nimic.

Hotărâtă să nu se lase manipulată de el, Liss îl studie pe deasupra bufetului, pe când aducea un castron.

– Pot să te întreb ceva?

– Ce vrei să știi? Cum stau cu contul în bancă?

– Nu mă interesează contul tău din bancă. Mi-am făcut deja planuri cum să obțin plata pentru poznele pe care le-ai făcut.

Scoase un tel din sertar.

– De ce ești atât de înverșunat?

Josh arcui o sprânceană, așezâdu-se pe un taburet.

– Mă găsești înverșunat?

– Întotdeauna răspunzi la întrebări cu alte întrebări, când nu vei să dai răspunsurile?

– }i se pare că evit să-ți răspund?

– Având în vedere că nu mi-ai răspuns încă, da.

După un moment de gândire, Josh spuse:

– Cred că sunt într-adevăr puțin cam înverșunat.

Liss adună ingredientele și pe puse pe bufet.

– În legtură cu ceva anume? Sau doar așa, pe viață în general?

O privi cu un amestec de amuzament și prudență. Știa că, dacă-i spunea prea multe despre sine însuși, avea să ajungă pe un teren periculos, dar presupunea că avea dreptul să-l întrebe, dacă nu din alt motiv, fie și doar fiindcă nu-i dăduse una în cap pentru inventivitatea aranjamentelor la mese din seara aceea.

Totuși, nu putu să nu ezite, înainte de a reunoaște:

– Dacă par înverșunat, cauza e aceea că am avut odată ceva ce însemna mult pentru mine, și am renunțat, fără luptă, numai din comoditate.

Liss scoase o lingură dintr-un sertar.

– Și nu mai poți obține înapoi acel ceva?

Josh se gândi la iubitul său restaurant pe care-l înființase pornind de la zero, în Manhattan. Nu-l rodea numai faptul că i-l lăsase Moirei, ci mai ales că ea nu-l dorise cu adevărat, ci numai ca un mod de a se răzbuna pe el. Voise să fie cea care râdea la urmă. Și reușise, făcând praf "La Petite Maison", până dăduse faliment, după nici trei luni de la plecarea lui din New York.

– Nu, spuse el într-un târziu. Nu-l mai pot lua înapoi.

Nu s-ar fi putut spune că nu-și făcea planuri de viitor. Dar nu i le putea dezvălui lui Liss. Și nici propria lui identitate nu i-o putea divugla.

Amintindu-și cina din seara trecută și motivul pentru care o comandase, Liss contemplă expresia captivată și mâinile iuți ale lui Liss, în timp ce amesteca ingredientele pentru aluatul de clătite.

– Pari să fii în elementul tău, îi spuse, începând să înțeleagă că salvarea Restaurantului Lakeview – patisera șefă – putea fi una și aceeași persoană cu cea care părea să fi încropit acel bourguignon de vită perfect mediocru pe care-l mâncase în ajun. Faci de mult timp treaba asta?

Liss ridică din umeri:

– Sunt rezonabil de competentă la bucătărie.

Dar nu urmase niciodată cursuri profesionale. Și nu avea talentul înnăscut al lui Ray, decât în materie de prăjituri. Prin urmare, după moartea lui Ray fusese nevoită să simplifice lista de bucate a Restaurantului Lakeview, fiindcă atunci când bucătarul era bolnav trebuia să-i țină ea locul.

– Ray a fost bucătarul familiei, îi explică ea, încercând să nu pară neliniștită când Josh îi veni alături. El a fost cel care dorea să deschidem un restaurant, de la bun început. Toți prietenii noștri ne-au încurajat s-o facem, din moment ce lui Ray nu numai că-i plăcea să gătească, ci era chiar foarte talentat.

Josh o privi cum turna lichidul peste crevetele care se frigea sauté în unt.

– }ie îți place să gătești

Ridică privirea spre el, cu un zâmbet cam abătut:

– De fapt, îmi place. Numai că nu-mi mai găsesc timp ca s-o fac în liniște, cu savoare. În orice caz, mă simt mult mai bine când prepar deserturi, nu mâncăruri gătite.

Motiv pentru care acum încerca un aperitiv nou. Dacă nu-i prindea șpilul, nu-l putea oferi decât în prezența bucătarului.

– Oare de ce am sentimentul că vrei să-mi pui o întrebare personală?

Josh o privi inocent:

– Fiindcă ești o femeie bănuitoare?

– Orice femeie ar trebui să fie o proastă ca să nu aibă bănuieli, în compania cuiva atât de evaziv ca tine. Ce vrei să știi?

Începu s-o ajute la tăiatul usturoiului.

– Mă întrebam doar de unde ai rețeta pentru acel bourguignon de vită pe care l-ai făcut aseară.

Îl privi îngândurată:

– De ce te interesează?

– Din simplă curiozitate, să zicem?

Îndoindu-se sincer, Liss îl privi cum tăia cățelul de usturoi, cu mișcări repezi și sigure.

– E o variațiune după una dintre rețetele lui Ray.

Nu adăugă că varianta lui Ray era atât de complicată, încât întotdeauna simțea că ar fi avut nevoie de o diplomă de inginer ca să-o realizeze.

– Ai fi jignită dacă ți-aș propune ceva?

Liss mai luă un vas și îl puse pe bufet.

– Cred că depinde dacă propunerea ta are vreo legătură cu practicile mele de patroană, sau cu tehnicile culinare.

– Suspicioasă mai ești, o mustră el. Voiam să sugerez că bourgugigon-ul de vită ar fi mai interesant dacă l-ai asezona puțin mai mult.

În primul moment, Liss fu prea surprinsă ca să răspundă ceva. Simțind că era pe punctul de a afla un lucru important despre el, indiferent dacă Josh o dorea sau nu, îl întrebă în cele din urmă:

– Ce anume ai sugera?

Josh pomeni un condiment de care nu mai auzise niciodată.

– Nu cred că am așa ceva, răspunse ea, întrebâdu-se dacă i se părea, numai, că Josh se simțea dintr-o dată mult mai dezinvolt în bucătăria ei. Altceva n-ar merge?

– Mi-ar fi mai ușor dacă aș ști ce anume ai.

Liss se dădu la o parte, pentru a-l lăsa să studieze raftul cu condimente, în căutarea unui înlocuitor convenabil. După un moment, Josh îi dădu un borcănel:

– Ia încearcă-l pe ăsta.

– Ai lucrat la conducerea unui restaurant, nu-i așa?

Deși se uita la borcanul cu mirodenii, nu la el, Liss îi simți zâmbetul la adresa ultimului ei șiretlic.

– Cred că toată lumea din New York a lucrat în câte un restaurant, cândva, spuse el. Mai ales toți actorii. Ai fost vreodată la New York?

Conștientă că schimbase netulburat subiectul – iarăși – Liss se întrebă dacă nu cumva o fi fost actor. Așa, s-ar fi explicat de ce mama lui considera că trebuia să-și găsească o "slujbă serioasă".

– Numai o dată, răspunse ea. Era să-mi cadă pantalonii, de frică.

– Aș vrea să fi fost de față.

– Ca să mă încurajezi?

– Pe naiba. Ca să văd cum îți cădeau pantalonii de frică.

Zâmbind la vederea privirii ei pârjolitoare, Josh se rezemă de teghea.

– Nu-mi pari genul de femeie care se sperie ușor.

Fără a lua în seamă intesitatea cu care inima începea să-i bată step în apropierea lui, Liss adăugă puțin lapte peste ingrediente, apoi începu să bată aluatul subțire de clătite, până deveni omogen.

– Nici nu sunt. Aveam abia zece ani, când m-au dus ai mei acolo. Cât timp ai locuit la New York?

– Destul ca să știu că nu voiam să mă apuce bătrâețile acolo. Nici să-mi cresc copiii.

Interesul lui Liss se învioră din nou:

– Ai vreunul? Vreun copil, vreau să zic.

– Insistentă mai ești, comentă el, cu o undă de amuzament în glas.

Liss lăsă să cadă o picăură de apă în tigaia încinsă, pentru a-i verifica temperatura.

– Băgăreață, vrei să spui.

– Și asta. Nu cumva încerci iarăși să mă descoși?

Nu-și putu stăpâni un zâmbet:

– S-ar putea. Deci, cum e? Ai copii?

– Nu. Dar tu?

– Nici eu, răspunse ea, turnând în tigaie un strat subțire de aluat. Ray și cu mine voiam să așteptăm cu întemeierea unei familii până după ce puneam restaurantul pe picioare.

– Când a murit? Dacă nu te superi că întreb.

Liss simți un nod în gât, ca întotdeauna când se gândea cât de scurt fusese curmată viața lui Ray.

– Acum un an. Într-un accident cu barca. Era hotărât să prindă cel mai mare pește, la Lake Trout Derby, indiferent cât de urâtă era vremea.

Iar vremea devenise foarte, foarte urâtă, din cauza unei furtuni care izbucnise pe neanunțate.

– Ray avea multe idei pentru a moderniza Restaurantul Lakeview, adăugă ea.

– Am sentimentul că și pe tine te cam muncesc câteva idei de modernizare.

– Serios? aruncă Liss cu abilitate clătita din tigaie pe farfurie și turnă aluatul pentru încă una. Și eu am aceeași senzație în ceea ce te privește.

– Pe mine? De ce?

– Te tot uiți la lucruri de parcă ai vrea să le schimbi.

– Nu mi-am dat seama că eram atât de transparent, spuse el, simplu. Cred că sunt un înnoitor înnăscut.

Liss dădu din cap:"

– Și mie îmi place să schimb și să refac aranjamentele.

– După ce am văzut ce fel de oameni angajezi, nu mi-e greu să te cred.

– N-au nevoie decât de unele povețe. Și puțin instructaj.

– De-asta ai insistat să revin aici astă seară? întrebă el, pe un ton amuzat. Ca să încerci să mă schimbi? Să-mi dai câteva povețe?

– Ei, ca să hotărăsc sub ce formă să te schimb, ar trebui să știu ce anume am de schimbat, nu-i așa? Și de vreme ce n-ai fort prea dispus să-mi spui ce fel de om ești, cu ce te-ai ocupat sau de unde vii...

Josh nu voia să se întâmple așa ceva. Dorea să-i abată gândurile de pe acea direcție, dar când Liss se întoarse pe neașteptate, cu un zâmbet obraznic pe față, uită cu totul de ce trebuia să păstreze distanța. Nici măcar nu se opri să se întrebe ce făcea. Pur și simplu, se aplecă și o sărută.