Idila in munti

Idila in munti de Nicola Andrews

Capitolul 1

Fusese o seară de joi foarte ocupată. De obicei, joia era cea mai liniștită zi din săptămână, dar începutul vacanței de Paste și sosirea bruscă a primăverii dublase traficul rutier în Londra și, cum se întâmpla de fiecare dată, și numărul de accidente de circulație. În această seară, operațiile începuseră de la ora zece. Era deja trei fără douăzeci când cele cinci operații programate pentru această seară luară sfârșit, iar sala de operații fu curățată și pregătită pentru intervențiile de urgență, pe care nimeni nu le dorea.

Asistenta de la ortopedie ieși din camera de gardă chiar în clipa în care stingeam luminile din sala de operații.

— Ce mai avem de făcut, soră Wade? mă întrebă ea.

— Numai un ultim tur de verificare, răspunsei, încercând să-mi ascund un căscat. Asta în cazul în care nu apare ceva nou...

— Sper că nu, pentru numele lui Dumnezeu! exclamă ea. Doctorii mai au de făcut vizita de noapte. Mi s-a părut mie, sau i-am auzit trecând când mă schimbam?

— Da, domnul Dawkins – medicul șef ortoped – m-a rugat să-ți spun noapte bună.

Făcu o grimasă.

— E păcat că bunele maniere ale domnului Dawkins nu sunt la fel de bune ca talentul lui de chirurg, dar cred că nu putem avea prea multe pretenții. Mă duc în birou să scriu raportul, iar după aceea sper că putem să ne ducem amândouă la culcare. Pari foarte obosită după acest tur de forță.

— A fost la fel de dur și pentru tine.

— Da, dar după zece ani de vechime în această meserie, sunt mai obișnuită.

După plecarea ei, verificai cu multă grijă toate saloanele și stinsei luminile. Asistenta sefă, cea de la ortopedie, nu avea foarte multe fixații, dar era foarte hotărâtă că nimeni n-are voie să adoarmă în vreuna dintre camerele spitalului. Pentru că era o femeie cu suflet mare, toată lumea se străduia să-i facă pe plac. Toată lumea, cu excepția domnului Dawkins...

Lăsai la urmă cabinetul doctorilor, cu toate că știam că aceștia plecaseră de mult. Din obișnuință, bătui la ușă înainte de a intra. Era știut de toată lumea că în spitalul nostru, St. Martha, dacă o soră medicală intră în cabinetul medicilor în timp ce aceștia sunt înăuntru, riscă nu numai furia asistentei șefe, dar și să fie obligată să practice altă meserie, cea mai veche din lume. Eram deja la jumătatea camerei, când îl observai pe Joe Fenton, care adormise la birou.

— Hei, Joe! Trezește-te!

Părea că avusese ceva de scris și adormise. Capul lui cu păr blond se sprijinea pe un braț, și nu făcu nicio mișcare ca răspuns la strigătul meu.

Luând un prosop, îl muiai în apă rece, apoi îl lovii ușor cu el peste obraz:

— Îmi pare rău, dragul meu, dar nu poți să dormi aici! Asistenta șefă n-ar fi de acord!

— Dumnezeule! Liz, afurisito! exclamă el, împingându-mă și scuturându-se ca un cățel. Oh, de ce nu sunt lăsat să mor în pace? Au plecat ceilalți?

— De secole!

În timp ce se spăla, adunai hârtiile împrăștiate de pe birou.

— Trebuie să pleci și tu. Sora e în birou să scrie raportul, dar o să facă o crimă dacă se întoarce și te găsește aici. Mick Dawkins nu i-a spus noapte bună, așa cum îi place ei.

— Da, e un cretin care crede că, dacă are talent de chirurg, este un mic Dumnezeu. Dar trebuie să recunosc: se pricepe la mânuirea bisturiului!

— La fel de bine se va pricepe și asistenta șefă dacă te prinde aici, răspunsei, aruncându-i haina din cuier, strecurându-i hârtiile sub braț și împingându-l spre ușă. Hai, mișcă-te!

— Nu încă, mormăi el, oprindu-se în prag și încheindu-și haina. Mi-am adus aminte de ce am rămas în urmă. Trebuie să-ți spun ceva.

— Bine, dar nu poate să mai aștepte?

— Nu, e prea important. N-ai liber în weekendul ăsta?

Aruncai o privire spre ceasul din perete. Cu puțin noroc, mai avea la dispoziție cinci minute.

— Ba da, de la unu și jumătate vineri după-amiază până la șapte și jumătate luni dimineață. De ce?

Mă privi cu atenție, ezitând.

— Îți aduci aminte că stabilisem să-i duc pe copii la Glasgow, cât timp tata e plecat în Italia în excursie?

— Da, și?

— Cred că știi că, în pauza dintre primele două operații, JadleyGrey i-a dat un telefon lui Dawkins... Ghici despre ce e vorba? Dragul nostru domn Jadley-Grey vrea să facă o operație demonstrativă pentru niște potențiali sponsori, tocmai sâmbătă. N-am ce face. Așa că m-am gândit la tine, Liz. Crezi c-ai putea să-i duci tu?

Mă sprijinii de perete.

— La Glasgow?

— {tiu că-ți cer un serviciu imens, dar n-am altă soluție. Tata nu e în niciun caz de acord să plece singuri, chiar dacă sunt sigur că s-ar descurca. Numai că el e tatăl nostru și trebuie să-l ascultăm.

— Și acolo, ce trebuie să fac?

— Îi conduci la unchiul Dougal, de la spitalul central din Glasgow, sâmbătă dimineața. El nu poate să vină aici să-i ia, pentru că trebuie să participe la o conferință mâine seară. El plătește biletele pentru ei la ducere și pentru mine dus-întors, iar tata va plăti biletele lor la întoarcere. Totul e aranjat, sunt făcute și rezervări pentru tren. Oh, nu! exclamă el, mi-am adus aminte că sâmbătă ești invitată la o petrece la o prietenă din Sussex!

Nu era genul de bărbat care să se piardă repede cu firea, dar acum era foarte obosit. Părea în pragul lacrimilor.

— Oh, Liz ce mă fac?

— Liniștește-te, dragule. Dacă tatăl tău e de acord, o să-i duc eu.

— Păi, petrecerea?

— Vor mai fi și alte petrecerioricum, parcă văd că mi s-a ales deja un partener „minunat”.

— Dar prietena ta?

— O să înțeleagă, are o inimă mare.

— Ești sigură? mă întrebă el, privindu-mă cu afecțiune. Oh, Liz, aș putea să te sărut!

— Aici în niciun caz, viteazule! Acum fugi, o să-mi dai restul detaliilor mâine.

Îmi trimise o bezea și dispăru, cu trei minute înainte de apariția asistentei șefe.

Seara fu liniștită, nu mai apăru nicio urgență, așa că ne duserăm la culcare. Nu avusei timp decât să mă întreb o singură dată dacă n-ar fi cazul să-mi fac un control psihiatric, înainte de a adormi profund.

Același lucru mă întrebă și prietena mea dimineața următoare, când îi dădui telefon să-i explic.

— Și ce te privește pe tine? E iubitul tău?

— Nu, doar că țin la el.

— Elizabeth, de ce nu-mi spui adevărul?

— Nu te mint.

Îi povestit că îl cunoșteam pe Joe Fenton de mult timp.

— Mama lui a murit cu două luni înaintea bunicului meu.

Tonul vocii ei se schimbă:

— Oh, da. Înțeleg acum. Continuă.

— N-am cunoscut niciodată restul familiei, pentru că locuiesc în Cornwall. E o diferență foarte mare de vârstă între el și restul fraților. Mai are doi frați gemeni, fată și băiat, de doisprezece ani și încă un frate de paisprezece ani.

— Ești sigură că nu sunt destul de mari să călătorească singuri?

— Mi-am spus același lucru și la fel crede și Joe. Numai că tatăl lor nu e de acord. Pentru că nu s-a recăsătorit, adăugai gânditoare, probabil că simte că e cazul să-și facă probleme pentru doi. Cum făcea și bunicul.

— Dar, Liz, draga mea, el era mult mai bătrân! exclamă ea, apoi schimbă subiectul. În ce parte a Scoției?

— Mă întrebi în ce parte a Scoției trăiește unchiul lor? Nu știu, undeva în Highlands, în munți. Dar nu mă interesează, din moment ce nu trebuie să merg decât până la Glasgow.

— Și unchiul are familie?

— Din câte știu eu, nu. E medic specializat în boli tropicale și a lucrat în Africa până la Crăciunul trecut. Nu sunt sigură ce face acum, Joe nu mi-a spus.

— Ai mai fost în Scoția, Liz?

— Nu, crezi că o să pot vedea destule din tren?

— Dacă vezi bine în întuneric, râse ea. Distracție plăcută și vino să ne vezi cât de repede.

Țineam foarte mult la prietena mea și eram bucuroasă că primise vestea atât de bine. Îl pusesem pe Joe pe primul plan dintr-un motiv pe care nu prea puteam să i-l explic, deoarece dintre toți prietenii mei, era singurul care a înțeles cu adevărat cât de mult m-a afectat moartea bunicului meu. Era și singurul prieten din St. Martha căruia îi putusem povesti despre moartea părinților mei într-un accident aviatic, când aveam abia șapte ani. Eu eram în vizită la bunicul din partea tatălui, văduv și singura rudă apropiată. Casa lui a devenit a mea până când a murit în somn. Pentru mine fusese mamă, tată și întreaga lume. Lumea lui Joe s-a clătinat la moartea mamei lui. Am recunoscut unul în celălalt suferința ascunsă și am găsit sprijin în durerea noastră. De atunci, cu toate că ne-am mai făcut și alți prieteni, am avut iubiți, dacă aveam nevoie de sprijin ne duceam unul la altul. Țineam foarte mult la relația noastră și eram amuzați de analizele și diagnosticele puse de ceilalți privind sentimentele noastre. Joe spunea că restul cunoștințelor noastre erau uluite de faptul că rămăsesem atât de buni prieteni, fără să avem o relație amoroasă.

— Oare suntem bolnavi, Liz? Sau suntem fosile din epoca victoriană? mă întreba el adeseori, dar nu găsisem încă răspunsul.

Oricum, nici nu ne preocupa prea mult.

Dimineața fu atât de ocupată, încât nici nu ne puturăm vedea, dar să stăm de vorbă. La pauza de prânz, în sertarul pentru corespondență găsii un plic mare, care conținea bilete de tren, precum și un bilețel, scris pe spatele unei fișe medicale:

„Am schimbat rezervările pe numele tău și am dat telefon acasă. Doamna Evans, menajera tatii, va fi la Euston, plus copiii, la unsprezece noaptea. Unchiul D. E la Spitalul Central Glasgow. Copiii îi cunosc mașina. Sper că nu vor profita de tinepoți să folosești lupta corp la corp, dacă e nevoie. Transmite toate salutările mele unchiului D., iar dacă vrei să-l faci fericit, întreabă-l despre medicina tropicală. Nu vorbește prea mult, dar e de treabănu cred c-a mai atins o femeie de ani de zile. Mulțumesc din nou. Cu dragoste, J”.

Pentru că aveam o după-amiază liberă, împinsă de curiozitate, mă dusei la biblioteca Facultății de Medicină.

Bibliotecarul fu șocat:

— Doctorul D. R. Grant din Edinburgh, soră? Dacă a publicat ceva despre medicina tropicală? Cred că glumiți! Lucrările profesorului sunt lucrări de referință în acest domeniu, căutate în toate bibliotecile și librăriile. Stiți că, începând din toamnă, va fi șef de catedră la secția „Boli tropicale” de la Oxford? Sau era Cambridge? Profesorul Mullen vorbea despre el zilele trecute.

Îmi cerui scuze pentru ignoranța mea.

Cu o privire dezaprobatoare, bibliotecarul îmi puse în față un număr impresionant de cărți și reviste. Până la cinci după-amiază, numele profesorului îmi devenise foarte cunoscut, și eram pusă în gardă cu privire la obiceiurile proaste ale muștei țețe.

În taxi, repetai în gând toate frazele inteligente și bine documentate pe care voiam să i le spun doctorului.

Taxiul meu opri și imediat după el opri un altul. Un băiat înalt, foarte blond, sări din el, începând să descarce bagaje. Era fratele lui Joe, nici nu putea fi altfel, iar acest gând mă făcu să zâmbesc. El îmi aruncă o privire aspră, văzându-și de treabă. O femeie în vârstă, care coborî repede din mașină, veni spre mine.

— Domnișoara Elizabeth Wade? Mi-am dat seama că sunteți dumneavoastră. Îmi pare foarte bine să vă cunosc. Eu sunt doamna Evans, iar aceștia sunt copiii: Robin, Judy, Johnnie. Dragilor, aceasta este amabila prietenă a fratelui vostru, domnișoara Wade.

Cei trei mă priviră în tăcere.

— Bună, ce faceți? spusei eu.

Se pare că era secret, pentru că nu primii niciun răspuns.

— Din nefericire, suntem foarte timizi, interveni doamna Evans – cu toate că n-ați fi crezut, dacă i-ați fi văzut pe drum. Eu i-am înțeles întotdeauna foarte bine pe tineri, poate pentru că n-am fost binecuvântată cu urmași. Dar unii dintre noi sunt destul de dificili, adăugă el, ridicând un deget mustrător spre copii.

N-o prea ascultam, ci îi priveam cu atenție pe cei trei copii. Robin, băiatul cel mare, era mai înalt decât mine, avea acnee și o expresie posomorâtă. Dar, pentru că semăna atât de mult cu Joe, eram dispusă să trec acest lucru cu vederea. Judy era la fel de blondă, subțire, mult mai înaltă decât fratele ei geamăn. Avea părul lung, o figură micuță și inteligentă. Era foarte palidă, dar nu aveam de unde să știu dacă de vină nu e oboseala călătoriei, sau este culoarea ei obișnuită. Abia dacă deschise o dată gura înainte de plecarea trenului.

Johnnie Fenton părea din altă familie. Era un băiat robust, cu păr șaten, ondulat, cu o față rotundă și plină de voioșie, cu ochi mari, aproape negri, mărginiți de gene lungi și dese. Avea cei mai largi umeri și cea mai directă privire pe care le-am întâlnit la un băiat de vârsta lui. Era la fel de tăcut ca frații lui, fără să pară posomorât și, cu toate că-mi dădea impresia că nu i-ar fi păsat dacă aș fi căzut moartă în fața lui, mă îndoiam c-ar fi participat la crimă.

Începusem să număr deja orele pe care trebuia să le petrec împreună cu ei până la Glasgow cu mult înainte de plecarea trenului. La un moment dat, Robin descoperi că lăsase una dintre valize de cealaltă parte a barierei. Doamna Evans spuse că nu era decât un semn care arăta câtă dreptate avusese tatăl lor, nelăsându-i să plece singuri, în grija lui, ca frate mai mare.

— Dragul de el, micul Robin! exclamă ea. E un tânăr atât de visător, nu-i așa? Sunt sigură că, până la Glasgow, ar fi pierdut biletele, bagajele și, până la urmă, pe cei doi gemeni.

„Micul Robin” îi aruncă o privire care spunea c-ar vrea s-o strângă de gât și dispăru în interiorul trenului, împreună cu cei doi gemeni. Rămăsei la fereastră, în timp ce trenul se punea în mișcare. Deodată, pe peron apăru un bărbat, urmat de un hamal care-i ducea bagajele, alergând amândoi după tren. În ultima clipă, bărbatul se agăță de ușă și urcă, iar hamalul îi aruncă bagajele lângă el.

Noul venit îmi zâmbi, străduindu-se să-și recapete răsuflarea.

— Chiar c-am ajuns în ultima clipă!

— Nu mai contează, ați ajuns.

— Și ce e mai important, într-o singură bucată, răspunse el, verificându-și bagajele. Cred că n-au pățit ceva undițele. Sper să mă bucur de un pescuit pe cinste. E primul concediu pe care-l iau de ani buni. Sunteți în vacanță?

— Nu, am doar un weekend liber.

Îl privii cu atenție, în timp ce și el mă cântărea din priviri. În niciun caz nu era genul de privire pe care mi-o aruncaseră frații lui Joe.

Părea să aibă în jur de treizeci de ani, era înalt, cu păr de culoarea nisipului, ochi albaștri și un zâmbet atrăgător, mai degrabă timid.

De noi se apropie un însoțitor, dornic să-l ajute.

— Am urcat unde trebuie? întrebă călătorul, întinzându-i biletul.

— În vagonul următor, domnule MacDonald. O să vă ajut cu bagajele. Doriți să mă urmați?

— Imediat, răspunse americanul, întinzându-mi mâna. Îmi pare bine de cunoștință, zâmbi el. Vă urez o călătorie plăcută.

— Mulțumesc, răspunsei, la fel și dumneavoastră.

Îmi părea rău să-l văd că pleacă, îmi făcuse plăcere să-mi aducă aminte că sunt femeie. Apoi îmi adusei aminte motivul pentru care eram în acest tren. Păcat, oftai.

Însoțitorul ne arătase deja care era cușeta noastră. Cei doi băieți aveau un compartiment separat, iar eu împărțeam unul cu Judy. Când ajunsei în patul meu, ușa despărțitoare era închisă.

Mă urcai în pat, întrebându-mă dacă cei trei erau pregătiți pentru noapte și dacă n-ar fi cazul să verific.

Auzii în acea clipă vocea lui Judy:

— Da, intrați! E în patul ei.

Vocea lui Robin părea furioasă:

— De ce naiba trebuie să suportăm și pacostea asta?

— Putea să fie și mai rău, interveni Johnnie, nu arată la fel de nesuferită ca monstrul de doamna Evans.

— Da’ de unde, au același nume, mormăi Judy. Pun pariu că bombăne la fel ca ea, dacă nu-i convine ceva. Toate fac la fel. Cu Joe ar fi fost altfel, el e amuzant. Mi-ar fi plăcut să fi venit el.

— Cred că, dacă ar fi vrut, ar fi putut să vină, răsună din nou vocea lui Robin. E la fel ca restul, nu face ce promite. Toți sunt la fel.

Judy începuse să suspine.

— Da, și ne-a promis că ne va duce la unchiul Douglas...

— Oh, Ju, la naiba! protestă fratele ei mai mare. Ai început deja să suspini! Nu înțeleg de ce fetele trebuie să facă asta?

— Dar nu suspin! răspunse fata cu indignare. Știi foarte bine că am răcit! Nu puteam să-i spun tatii, ar fi luat-o razna!

Johnnie spuse cu voce voit veselă:

— Unchiul Dougal te va face bine, Ju. Tata spune despre el că e foarte deștept, iar eu cred că e de treabă. Mă aștept să fie minunat în Gairlie. De Crăciun mi-a spus că se bucură foarte mult că și-a recăpătat casă, după plecarea chiriașilor, și vrea să stăm cu el foarte mult. Mi-a mai spus că mama a fost o soră mai mare grozavă și că i-a părut îngrozitor de rău când a murit.

Tăcerea se lăsă în compartiment, aducându-mi amintiri la care preferam să nu mă gândesc, nici măcar acum, după cincisprezece ani. Cu toate că acum știu că sunt și lucruri mai rele decât să fii orfan de mamă, nici la vârsta lui Robin nu eram capabilă să gândesc așa.

Coborâi din pat și bătui la ușă.

— Pot să intru, Judy?

Erau cu toții în patul lui Judy. Picioarele lungi ale lui Robin se sprijineau de chiuvetă, dar nu făcu nicio mișcare să le ia. Se încruntă la mine.

— Johnie și cu mine ar fi trebuit să fim deja în pat, dacă asta vrei să spui.

— Nu, răspunsei, sprijinindu-mă de ușă. Nu știu la ce oră vă duceți la culcare de obicei, dar sunteți destul de mari ca să stați, cel puțin într-o noapte, până mai târziu, fără să se întâmple nimic grav. Voiam să vă spun noapte bună.

— Noapte bună! răspunseră în cor.

— Mulțumesc, somn ușor și vouă, zâmbii, aruncând o privire spre ceas. E aproape miezul nopții. Sper că Joe se duce mai devreme la culcare în această noapte. Stiți la ce oră s-a culcat ieri?

Nu mă așteptam să primesc un răspuns la această întrebare, așa că le povestit ce se întâmplase la spital ziua trecută și cum primise Joe vestea operației demonstrative.

— E o poveste neplăcută, mai ales că trebuia să fie liber. Numai că nu poate risca, pentru că șefii se vor răzbuna, cel mai probabil când ar trebui să fie avansat.

— Dar e nedrept! exclamă Johnnie.

— Asta spune și ea, mormăi fratele lui.

— Da, e nedrept, repetai, dar așa stau lucrurile. Astea fiind spuse, ne vedem mâine dimineață. Apropo, mă numesc Elizabeth și sunt mai mică decât fratele vostru cu un an.

După ce închisei ușa, auzii murmurul lui Johnnie:

— Ce picioare lungi are!

Mă așezai în pat zâmbind.

A doua zi, când mă dusei s-o văd pe Judy, încă dormea.

— Ajungem în patruzeci de minute la Glagow, Judy. Bună dimineața! Ai dormit bine?

Părea îmbujorată și clipea des.

— Da, mulțumesc, răspunse, întorcându-se cu spatele.

Ezitai, pentru că vocea ei era răgușită.

— Te doare gâtul?

— Nu, mă simt bine.

N-o credeam, dar n-avea niciun rost s-o deranjez cu alte întrebări, așa că mă îndreptai spre compartimentul băieților, să văd dacă s-au trezit. Johnnie venea pe culoar, deja îmbrăcat.

— Robin se îmbracă. Sunt mort de foame! Sper că unchiul Dougal nu va întârzia. Ne-a promis că vom lua micul dejun împreună.

Îi oferii o ciocolată.

— Dacă poți să mănânci așa ceva la această oră, chiar te rog!

— Oh, Doamne! Pot să mănânc dulciuri la orice oră. Tu nu poți?

— Nu, trebuie să am dispoziția necesară. Numai ideea de a mânca dulciuri înainte de masă mă face să vomit. Ia-o cu încredere. Dă-i și lui Robin.

— O, Elizabeth, mulțumesc! E foarte frumos din partea ta să ne-o dai nouă pe toată, zâmbi el.

Îmi venea să-l iau în brațe.

— Sper să nu vă strice pofta de mâncare.

— O, nici pomeneală! Nimic nu-mi strică pofta de mâncare!

Robin apăru în cadrul ușii.

— Vino și adună-ți lucrurile, Johnnie. Nu vrem să întârziem la întâlnirea cu unchiul Dougal.

Din nefericire, profesorul Grant fu acela care întârzie. Așteptarăm pe peron, iar copiii mă văzură schimbând saluturi și fluturări de mâini cu americanul. Judy arăta de parcă ar fi avut și o durere de cap. În gând, spusei câteva la adresa profesorilor nepunctuali, dar cu voce tare propusei să-l așteptăm în bufetul gării.

— Dacă vom sta la fereastră, o să-l vedem apărând în timp ce mâncăm.

Robin murmură:

— Nu trebuie să-ți faci probleme, o să luăm micul dejun cu unchiul.

Numai că aliatul meu era Johnnie.

— Cred că e o idee minunată, Elizabeth. Putem să mâncăm și acum și cu unchiul Dougal. Haideți, ce mai așteptați?

Eram încântată că reușisem s-o iau pe Judy din frig, dar masa fu destul de posomorâtă. Numai Johnnie mâncă totul cu plăcere și mă ajută în încercarea de a face conversație. Judy abia putea să bea ceaiul. Rămaserăm în bufet cât puturăm de mult, iar apoi ne așezarăm pe o bancă la soare. Cu toate că în jurul nostru veneau și plecau multe mașini, cea a profesorului nu se vedea nicăieri.

După o oră, eram în același loc. Judy devenise cenușie, în afară de un cerc alb în jurul gurii. Eram de părere că purtarea profesorului era de neiertat.

Robin se întoarse de la un alt tur la biroul de informații, clătinând din cap. Judy își pusese capul pe umărul meu, acceptând să-i iau pulsul. Mă îngrijora.

Fratele cel mare se așeză pe bancă.

— Dar dacă unchiul Dougal a uitat de noi?

— N-ar putea să facă una ca asta! protestai. Probabil a dormit mai mult după prelegerea pe care a ținut-o aseară, iar acum e blocat undeva în trafic. Glasgow e un oraș mare. Îmi vine să-mi dau palme pentru că nu i-am cerut lui Joe numărul de telefon de la hotelul în care stă unchiul vostru. O, sau am putea să dăm un telefon la el acasă, cred că găsim pe cineva care să ne ofere vreo informație.

— Dacă e blocat în trafic, n-are niciun rost, suspină Judy. Dacă a avut un accident? Dacă nu poate să ajungă aici mai devreme de câteva ore? Tu va trebui să iei trenul spre Londra, Elizabeth!

— Nu, draga mea, zâmbii, simțind privirile tuturor ațintite asupra mea. Îmi pare rău, dar trebuie să te anunț că nu scăpați de mine până când nu vă predau unchiului vostru. I-am promis lui Joeși e mai puternic decât mine, n-am curaj să nu mă țin de promisiune.

Gemenii erau vizibil ușurați.

Robin spuse, pe un ton supărat:

— Știu că suntem o povară, dar.

Deodată, se întrerupse, sărind de pe bancă, într-un elan de bucurie:

— Mașina unchiului Dougal! strigă el.

— Da, dar nu e el cel care o conduce, murmură Judy.

Băieții se ridicaseră și luaseră bagajele, în timp ce o mașină mare, cenușie, întorcea în fața noastră. Le lăsară jos, arătând nesiguri.

Mă ridicai.

— Sunteți siguri că e mașina lui? Bine. Stați aici, mă duc să văd despre ce e vorba.

Mașina era oprită la celălalt capăt al parcării. Soferul era un tânăr bronzat. Aruncă o privire nesigură de la mine la cei trei copii.

— Domnișoară, îl așteptați cumva pe domnul profesor Grant?

Îi explicai ce se întâmplase. Încă nedumerit, îmi întinse o scrisoare adresată lui Joe.

— Cumnata mea, Mary Cameron, care e menajera domnului profesor, m-a rugat să dau această scrisoare domnului Fenton. Pentru că ajungeam azi la Glasgow, fiind ultima zi de permisie, înainte să mă întorc pe mare, am putut să aduc mașina. Cred că e mai bine să citiți ce scrie profesorul. Puteți să conduceți o mașină, domnișoară Wade?

Cuvintele lui mă luară prin surprindere.

— Așadar, domnul profesor nu e în Glasgow? N-ar fi trebuit să țină o prelegere?

— Ba da, dar a fost anulată din cauza căutării.

— Căutare?

— Da, sus pe Ben. S-au rătăcit doi tineri pe culmea nordică, adăugă el, de parcă asta ar fi clarificat totul.

— Sus pe Vrei să spui pe munte? înțelesei în sfârșit.

El dădu din cap, făcând o plecăciune.

— Chiar așa, pe Ben Gairlie. Sunt rătăciți de două zile, iar ceața groasă îngreunează căutarea.

— Probabil.

Respirai adânc și deschisei scrisoarea.

Fusese scrisă de profesorul Grant înainte de plecarea de acasă, ieri dimineață. Explica în câteva rânduri că n-avusese timp să dea telefon la Londra să anunțe, dar că spera că va ajunge acasă în timp util.

„Evident, dacă ai această scrisoare în fața ochilor, înseamnă că n-am reușit să ajung. În acest caz, vrei să-i aduci tu pe copii la Gairlie? O s-o rog pe Mary Cameron să-ți rezerve un bilet pentru

Londra de la Inverness, pentru duminică. Vino pe drumul principal, are suficiente indicatoare de circulație. Găsești hărți în mașină. Drumul are cam o sută patruzeci de mile. Nu te grăbi, poți ajunge la orice oră, nu deranjezi. Îmi pare foarte rău că trebuie să te rog să faci asta, dar n-am altă soluție”.

Citii scrisoarea de două ori, apoi aruncai o privire spre banca pe care stăteau cei trei copii. Erau foarte atenți și răbdători, ceea ce era ciudat. Își dăduseră seama că era ceva în neregulă, iar niște copii mai siguri pe ei ne-ar fi copleșit pe amândoi cu o mulțime de întrebări. Numai că ei așteptau în liniște. Copiii care se simt în siguranță nu cred niciodată că li se poate întâmpla ceva rău. Ei știau că, dacă s-a întâmplat ceva rău o dată, se poate întâmpla și-a doua oară. Sentimentul acesta îmi era foarte cunoscut.

Privii din nou scrisoarea.

— Profesorul Grant spune că până la Gairlie sunt o sută patruzeci de mile.

— Așa e.

Aruncai o privire de profesionist spre Judy. Speram că n-are nimic prea grav, dar dacă are ceva infecțios, niciun spital nu va vrea s-o primească. Dacă n-avea decât o mică răceală, nici atât. Orice medic ar fi dat același sfat: „În pat și ținută sub observație”.

Aveam permis de conducere și mă pricepeam să urmez o hartă. N-aveam pe nimeni acasă, care să-și facă probleme dacă întârziam. Îmi era clar că n-am ce face, așa că-l întrebai pe domnul Cameron dacă poate să-mi arate cel mai potrivit drum pentru a ieși din Glasgow.