Imposibila intoarcere

Imposibila intoarcere de Marin Preda

REFLECȚII ASUPRA PREZENTULUI

În zilele noastre, o țară în care locuitorul ei câștigă mai puțin de o sută de dolari pe lună este numită cu dispreț țară subdezvoltată. Cum ai spune despre un om a cărui inteligență nu răspunde la un anumit test că e întârziat mintal! Cine a hotărât să fie numite astfel majoritatea popoarelor lumii? Și cine a decis ca suta asta de dolari să devină, pentru un imens număr de oameni, o obsesie? Oare înainte de apariția acestei sute de dolari oamenii nu trăiau fericiți?

Un poet spaniol din generația mea, pe care l-am cunoscut fugitiv aici, la noi, avea fruntea încrețită de o neliniște și o indignare care i se întipăriseră pe figură parcă pentru totdeauna. Ședea la masă și abia se atingea de felurile de mâncare, în timp ce colegii săi români, spre a nu-și dezminți latinitatea, erau sau păreau veseli nevoie mare, ca și când ar fi vrut să spună că alții au motivele lor să-și încrețească frunțile, în timp ce noi le „aranjăm” pe toate și n-avem de ce să ne îngrijorăm. Recunosc că filosofia asta nu e lipsită de temei, deși ar trebui puțin reconsiderată. „Aranjarea” asta ne costă, în momentele de răscruce, vieți omenești. Asta nu mai e „aranjament”, ci tragedie. Mi se poate răspunde, printr-un eseu filosofic, că e o trăsătură specifică a poporului nostru să ocolească denumirea dezastrelor și să facă haz de necaz. Da, așa este. Numai că pe spinarea acestei filosofii unii dintre noi am prins obiceiul să facem haz și când nu e cazul, și atunci când treburile ne așteaptă și gunoiul s-a adunat maldăr la ușă și nu mai putem ieși din casă. Ce mai e de râs într-o asemenea situație?

Să revin însă la spaniol. „Domnule, a început el cu o grimasă parcă de disperare, după ce i-am pus o întrebare pe care o pun adesea străinilor: care e situația țăranilor din țara lor? Domnule, eu sunt țăran de origine și vara asta am petrecut-o la ai mei. Sunt indignat: nu-i mai recunosc, își pierd demnitatea. Mândria lor… își pierd mândria! Nu mai muncesc ca să-și câștige existența, ci ca să-i întrețină pe străini… Să câștige dolari! Citesc în presă că își oferă la cele mai scăzute prețuri din lume camerele lor, peisajele lor, potecile și mormintele lor. Își dărâmă frumoasele lor case și construiesc peste ele altele, care seamănă cu hanuri… infame hoteluri… birturi și industrii, pentru ca posesorii de dolari din întreaga lume să vină la ei, să se simtă în largul lor și să mai vină și la anu’.. Sunt revoltat, domnule… Sunt gonit din propria mea țară… Sunt un om fără țară, n-am unde să mă mai duc…”

Și poetul spaniol se opri din vorbit și expresia chipului său deveni tragică. O simpatie adâncă mă năpădi pentru el, cu toate că-mi dădeam seama că în starea sa de spirit era și ceva din exagerarea donchișotescă a vestitului hidalgo, și încercai deci să-l aduc pe terenul realităților. „Domnule, îi spusei, înțeleg că o mare rușine s-a abătut asupra plaiurilor dumneavoastră natale. În schimb, puteți fi mândri că ați scăpat în felul acesta de o altă rușine, poate mai mare: nu mai sunteți subdezvoltați. Am citit recent că Spania a depășit nivelul fatal și a intrat în rândul țărilor ai căror locuitori câștigă mai mult de o sută de dolari pe lună. Gata! Ați câștigat! Sunteți dezvoltați! Victorie! Rușinea a fost spălată. Mândria spaniolă…”

Dar tragicul poet, după ce mă ascultase câteva clipe și pesemne dându-și seama că i se cântă același cântec pe care îl auzise și răsauzise până la saturație, își întoarse privirea în sine și încetă să mai fie atent la spusele mele.

REFLECȚII ASUPRA VIITORULUI

Astăzi, fiul meu (șase luni!) a vrut să mănânce globul pământesc. Cititorul să fie liniștit, nu voi divulga cu ajutorul literaturii viața intimă a băiatului, scriindu-i rânduri „pentru adormit”, sau, în vreun roman, „sfaturi pentru fiul meu” etc. Întâi, pentru că ignoranța e o stare care trebuie trăită la vârsta necesară, ca o protecție împotriva a tot ce o poate lua înaintea experienței, adică a inteligenței precoce. Și apoi, libertatea, acel sentiment divin de triumf care ne stăpânește când privim cerul și pădurile, numai în anonimat țâșnește parcă atât de copleșitor din ființa noastră. Asta nu înseamnă, firește, că neanonimii sunt înlănțuiți, ci doar că ei au, vorbind în jargon științific, o genă de adaptare în plus la o anumită activitate publică. Dacă fiul dumneavoastră n-o are, de ce să-l nenorociți atentând la anonimatul lui, în care el e stăpân fericit pe un avion, pe o locomotivă sau pe un transatlantic? Un băiat, călare pe un excavator care înfige în moloz cu zgomot și manevre julverniene dinții cupei uriașe de metal pe care o manevrează de sus, sau un tânăr inginer monteur, care așteaptă un tren cu piese împachetate, fără viață, cărora el urmează să le găsească subtilele ghiventuri, să le îmbuce și să facă astfel să apară, strălucitoare de frumusețe și de putere, turbina și generatorul de curent care va lumina orașul – ce-și poate dori mai mult un părinte pentru fiul său?

Așa gândim, noi, părinții! Dar ce vor gândi ei, copiii, când vor fi în stare să gândească? m-am întrebat văzându-l cum se uită, cu o expresie de încântare extremă, spre globul pământesc de pe biroul meu. Culorile lui frumoase îl atrăgeau și a întins mâinile spre el. Cred și eu, am gândit, e frumos pământul nostru, culorile lui sunt adevărate, nu e nicio iluzie, ne place și nouă, nu numai ție. Și i l-am dat să văd ce face cu el. L-a apucat foarte strâns în brațe și, odată luat în posesie, după câteva clipe în care uimirea lui s-a întors înapoi de unde ieșise, l-a dus la gură și a vrut să muște din el.

Ei bine, i-am spus, asta să n-o faci, chiar dacă soarta te va împinge să ajungi un cuceritor. Pământul nostru nu e nici de luat în posesie de o singură persoană și nici de înfipt dinții în el și de mâncat. Mai trebuie și la alții, nu e numai al tău!

Și i-am luat, enervat, globul nostru terestru din brațe. Da, mi-am zis, dar când va fi cu adevărat pe mâna lor, ce vor face din el? Unii se mândresc în mod stupid văzându-i pe copii jucându-se de-a rachetele și de-a cosmodroamele, zicând că vor face și vor drege cu ele prin cosmos, că asta e o mare ispravă, ca și când isprava asta n-am fi început-o noi, și ca și când nu ne-ar trebui un secol de aici înainte să ne gândim dacă drumul pe care am apucat este sau nu cel bun, și dacă nu e, să lăsăm acest mare semn de întrebare copiilor noștri, să răspundă la el și să oprească energic, dacă asta va fi concluzia la care vor ajunge, cursa care se impune omenirii nu știm de către cine și ne turbură mințile.

Degeaba citește un posesor de automobil că, în frumoasa dimineață în care el se pregătește să plece și să-și petreacă weekendul la iarbă verde, o sută dintre cei ca el au deja certificatul de deces în buzunar, iar pe câteva mii îi așteaptă deja scaunele cu rotile în care își vor petrece restul zilelor, sau cârjele care le vor înlocui picioarele. Nimeni, citind acest adevăr al statisticilor, nu se va duce speriat la C.E.C și nu va da altă destinație banilor pe care îi strânge pentru mașină. Deși ardeleanul, mai înțelept parcă, are o vorbă:

dacă vrei să more

cumpără-ți motore…

Și nimeni, având deja acest motore, nu se va duce să dea un anunț la mica publicitate: vând Fiat 1300, stare excepțională, ducă-se pe pustii! Nici semnatarului acestor rânduri nu-i trece prin cap să facă așa ceva. Acei o sută de morți săptămânal și acele câteva mii de grav răniți sunt alții, nu noi. Sunt persoane abstracte, ființe fără chip și formă, și numai lor o să li se întâmple astfel de pocinoage, pe-acolo, prin Franța, nu nouă, aici, în România.

Ce legătură are asta cu cosmosul? ar putea să mă întrebe cineva. Cucerirea spațiului extraterestru și a planetelor este visul milenar al omenirii. Cum o să ne oprim de a o mai face? Are legătură, fiindcă face parte din același sistem tehnic care a creat și automobilul. Și dacă, așa cum ne arată studiile, acesta din urmă ne face mai agresivi la volan, unde e progresul? „Faptul că un individ poate fi învestit brusc, din chiar clipa demarării, cu o putere materială și cu o forță disproporționată față de mijloacele naturale de care dispune fără efort apreciabil constituie o sursă posibilă de abuz”, scrie cercetătorul. Dar cei care dispun de mijloace mult mai mari? Are omul destulă minte ca să stăpânească forța colosală pe care inteligența lui iscoditoare a descoperit-o?

Am citit și am recitit în acești ani de câteva ori admirabila carte de o mie cinci sute de pagini a ziaristului american William Shirer despre Cel de-al treilea Reich, de la origini până la cădere, într-o traducere franceză, care mi-a plăcut așa de mult, încât simt un regret că divulg aici această lectură parcă numai a mea. Am avut acest sentiment, și am fost gelos să citesc parcă un al doilea „război și pace” al timpurilor noastre, scris pe bază de documente, căzute în mâinile armatei americane, vârâte în cutii și lăsate să zacă undeva în arhivele secrete ale statului american. Bravul ziarist, care trăise mulți ani la Berlin, adus de meseria lui, le-a cercetat cu pasiune și a avut talentul de sinteză necesar să scrie nu cincisprezece mii de pagini, cât ar fi putut fi tentat, ci de zece ori mai puțin, având deci, asemeni unui mare romancier, intuiția atât a limitelor curiozității și atenției cititorului, cât și a limitei interesului pe care îl poate stârni un astfel de subiect despre care s-a scris atât de mult. Expunerea este simplă și autorul posedă puterea de a se abține de la comentariile la care un european ar fi fost ispitit. Format la școala „faptului” la care fuseseră formați scriitori străluciți ai generației sale, W. Shirer se mulțumește cu o singură idee pe care studiul documentelor i-a inspirat-o: avea în față arhivele unor cuceritori. Atât. Să povestească deci lugubrele lor fapte (fiindcă vor fi lugubre, documentele o dovedesc), urmărind această idee simplă și purtat de experiența sa directă pe care i-a prilejuit-o șederea chiar în acei ani în Germania… Iar nouă să ne dea posibilitatea să medităm liber asupra lor.

E greu de înțeles. De ce, după primele anexări, a Austriei și a regiunii sudete, care limitau cuceririle germane la teritorii locuite de germani, și acceptate în mod laș de către celelalte puteri, Hitler nu s-a oprit? Atacul asupra Poloniei a declanșat de facto începutul celui de-al Doilea Război Mondial. De ce a atacat Hitler Polonia? De ce adică a declanșat el războiul? Odinioară Tolstoi, respingând explicațiile istoricilor și militarilor, se întreba ce a căutat Napoleon în Rusia și nu a găsit un răspuns în afara determinismului la care e supusă ființa umană îndată ce pe locul unde trăiește ea apare un mit și un mecanism care îl propagă și îl transformă în forță care supune voințele și influențează conștiințele. I se reproșează lui Napoleon executarea ducelui d’Enghien! Ce glumă! Citiți cum s-a purtat Hitler nu cu un om, ci cu popoare întregi sub ochii unei omeniri care se uita la înjosirile la care erau supuse aceste popoare ca și când n-ar fi privit-o nicidecum!

S-a întâmplat ceva care ne pune o gravă dilemă în față. Acest cuib de cuceritori, care reușiseră să pună mâna pe națiunea germană, se prăbușește deodată în conștiința noastră citindu-le faptele, în clipa când aflăm că la ideea lor de cucerire s-a adăugat, sau a fost însoțită în planurile lor, ideea de exterminare a celor cuceriți sau transformarea lor în sclavi, în sensul pe care îl avea în antichitate acest cuvânt. Idee care a fost pusă în practică. Istoria însăși parcă stă la îndoială: să-i treacă pe acești posedați în filele ei? Intră și astfel de fapte în istorie?

Dar pe ce s-au bizuit ei totuși pornind la neagra lor aventură? Nu putem să evităm să ne gândim că s-au bizuit pe puterea armelor, a armamentului modern în general. Mașinile, ingenioasele mașini… Motoarele, ingenioasele și puternicele lor motoare au duduit pe pământul Europei și au îngrozit populațiile cu sinistrele sirene care urlau, însoțind avioanele, Stukasurile lor în picaj. Goring a fost un bun aviator și un bun organizator al acestei arme. Cutare alt bandit ca și el a fost un mare financiar care a făcut ordine în finanțe și a redresat marca prăbușită. Un altul a redresat industria, care a început să lucreze ca un ceasornic de precizie întors bine la timp… Nici nu-ți vine să-ți crezi ochilor citind! Îți cade cartea din mână!

Fiecare secol își are dilemele și temerile lui în ce privește viitorul. Citim, râzând cu ironie, de ce se temea omul din secolul cutare că va fi în secolul următor! În secolul următor, însă, nu s-a întâmplat nimic! Și nici în cele următoare acestuia.

În secolul nostru însă s-a întâmplat. Revoluția franceză e un poem idilic față de ceea ce s-a petrecut cu noi în numai cincizeci de ani. Și copiii sau nepoții generațiilor actuale nu mai au dreptul să ia cunoștință cu ironie de temerile și neliniștile noastre. Și să zică: ia uite de ce se speriau săracii bunici!

Nu suntem săraci! Și dacă vor să nu li se întâmple lor ceva și mai rău, să se gândească bine: din moștenirea pe care le-o lăsăm, acest cult pentru mașini este el bun sau nu?!

Deturnarea atenției are consecințe enorme: Cultul soarelui, de pildă, n-ar fi mai bun, în timp ce am continua să ne perfecționăm utilele noastre mașini cu care să zburăm și spre Sirius, dacă avem chef? Sau al apei, misterioasa apă din care am ieșit, mama noastră, care înconjoară cu albastrul ei strălucitor globul pământesc?