Imposibila revedere

Pentru Dean, misiunea aceasta era îndeajuns de plicticoasă ca s-o considere o povară. Ghinionul lui era că pilota singura cosmonavetă de cursă lungă, una dintre acele nave de interceptare a cărei mare mobilitate îi rezerva întotdeauna un rol important în activitatea unei expediții complexe, dar fără inițiative de anvergură. Begonia se detașase de marele convoi pentru a intersecta curioasa regiune detectată ca un gol imens și inexplicabil în marginea densei galaxii Danaceneiene, urmând să ajungă pe Pământ la două luni după celelalte nave ale convoiului. E lesne de înțeles mirarea lui Dean când, la vreo trei săptămâni după pătrunderea în zonă, constată că, surprinzător, computerul central reduce viteza Begoniei, fixând-o în cele din urmă la vreo 80.000 km/secundă. Locatoarele, cu un mare coeficient de nesiguranță, identificară undeva, în centrul zonei, activitatea foarte slabă a unui astru cu dimensiuni, paradoxal, uriașe. Până atunci, Dean, în pofida unor vechi ștate de serviciu, nu făcuse nici o descoperire mai însemnată. Copleșit de emoția pe care o încearcă orice explorator atunci când trebuie să-și boteze descoperirea, după îndelungi deliberări cu sine însuși, numi steaua singuratică și misterioasă Strania, alăturându-i numele de cod din catalogul galactic. Timp de unsprezece zile terestre, Dean a stat închis în centrul de navigație. Motoarele de frânare funcționau continuu. Efuzoarele mobile de corecție își aruncau cu regularitate jeturile în spațiu. Automatele care înregistrau elementele optice au fost, la un moment dat, blocate de computerul central ce desena pe monitoare liniile de forță ale unui enorm astru invizibil. Cu greu și-a dat seama dean că, în zona Straniei, materia nu putea fi percepută vizual. În a douăsprezecea zi, astronava se găsea la perigeu față de stea. Contoarele nu înregistrau nici un fel de radiație. Dean, care adormise, obosit de sclipirile voalate și cu frecvențe monotone ale aparaturii de control, a fost trezit de semnalele surde ale computerului central, ce pusese din nou în funcțiune receptoarele video ale navei. Teleobiectivul fixat spre astrul invizibil acoperea monitorul 6 cu imaginea unei imense pete sidefii aproape transparente. Pe ecranul următor, care prindea un unghi diferit, stăruia curbura uriașă a Straniei, peste limita căreia se răzvrăteau protuberanțe abia vizibile. Dean era năucit de revelație. Nimerise, probabil, în apropierea stelei într-un moment în care aceasta își intensifica activitatea și devenea parțial vizibilă. Revenindu-și, începu febril să coordoneze funcționarea sistemelor integrate de observație. La intervale scurte, computerul făcea cunoscută situația zonei de influență a câmpurilor create de astru, a cărui vânzolire înregistra pe graficele de pe ecrane curbe tot mai ascendente. Forța de atracție, inițial neînsemnată – infimă față de volumul Straniei – creștea și ea în mod simțitor. În baza elementelor primite, pilotul automat ceru permisiunea de a pune în funcțiune motoarele principale, pentru accelerarea Begoniei, după 25 de minute, câte erau necesare pentru trecerea pe orbita transgalactică. Dean ezită. Abia după patruzeci de minute, când constată că limbile vagi ale protuberanțelor devin tot mai lungi și mai dezordonate, decise cuplarea motoarelor de corecție. Dar, tocmai în momentul în care Begonia se deplasa pe o orbită de tranziție, o trombă gigantică se desprinse de stea și, parcurgând cu o viteză fantastică spațiul până la navă, o învălui timp de câteva fracțiuni de secundă. Cele două minute și mai bine, ce au fost necesare pentru interceptarea astronavei, au fost pentru Dean clipe de o intensitate infernală, fiind convins că impactul va avea consecințe dintre cele mai rele. Spre surprinderea lui însă, interferența cu tromba radiantă n-a avut nici un efect perceptibil. Begonia intră curând pe orbita transgalactică, unde oglinda parabolică, transformându-se într-un soare miniatural, acceleră viteza până la pragul luminic.

Cu mult înainte de pătrunderea în sistemul planetar al Soarelui, Begonia începu operația de frânare. Simultan, Dean învălui întreaga astronavă în câmpul creat de reversonit, după excitarea acestuia printr-un flux sinergic concentrat. După anularea paradoxului temporal*, Dean luă legătura cu prima stație spațială automată pe care o reperă la vreo 59 de milioane de kilometri de Pluton. Aceasta, având misiunea raționalizării traiecto-riilor navelor ce pătrund în sistemul solar, îi comunică elementele necesare pentru interceptarea navei de către stațiile speciale de ghidaj. Cu promptitudine, Pământul răspunse primului apel, Dean având bucuria să vadă pe ecran fața Ei, copleșită de fericire. Mary îi ura „bun venit!”. Centrul de coordonare de pe cosmodromul Armstrong îi comunică faptul că nu recepționează nici o imagine, cerându-i să verifice emisia video – verificare ce nu dădu nici un rezultat. Timp de două zile, până la intersectarea orbitei planetei Marte, convorbirile au avut un caracter banal, de rutină. Apoi, un dispecer de pe Phobos interveni cerându-i lui Dean poziția, afirmând că se îndoiește de exactitatea calculelor, întrucât nici un complex optic nu localiza astronava. Bănuind o eroare a ghidajului spațial, Pământul trecu la supravegherea traiectoriei Begoniei cu ajutorul radiotelescoapelor de pe marile sale observatoare orbitale. Aflat la câteva milioane de kilometri de Pământ, Dean deconectă motorul fotonic, cuplând pentru ultima oară rachetele clasice de frânare. Cu opt ore înainte de aterizare, Dean fu chestionat de o comisie desemnată de Consiliul Expedițiilor Galactice, în legătură cu survolarea zonei în centrul căreia se rotea Strania. Bătrânul Xit Selmar, o personalitate proeminentă în Consiliu, sfârși prin a-i cere în mod solemn să nu intercepteze nici un program al rețelei mondiale de stereoviziune. Contrariat, ceru lămuriri. Selmar îi răspunse că Pământul stabilise existența unei situații neobișnuite, pe care o va cunoaște numai după terminarea misiunii. Dean își regăsi sângele rece și nu mai stărui. Se gândi că, probabil, în timpul evoluției Begoniei în apropierea stelei, se defectaseră sistemele de dirijare automată, iar cei de jos nu vor să-l alarmeze. Se instală concentrat în fotoliul postului de pilotaj manual, pregătind nava pentru aterizare.

Fixându-se temeinic pe platforma metalică a rampei, Begonia fu inundată de liniște pentru prima oară după trei ani de peregrinări. Tom se sculă greoi și se îndreptă spre lift, care-l urcă până la compartimentul de evacuare. Acționând claviatura discului-Coandă, în care urcase, se gândi că toate mecanismele astronavetei funcționaseră perfect – motivul interdicției bătrânului Xit fiind, în cazul acesta, cu totul altul. Trapa se deschise și discul plană ușor, ieșind din corpul navei. De jur împrejur, la o distanță apreciabilă, se afla o mulțime imensă de oameni. Dean își conduse aparatul spre turnul de control, lângă care ateriză. Coborî. Între el și mulțime se afla Mary. Se avântă spre ea, dar micșoră pașii, constatând tăcerea deplină care îl învăluia. Mary plângea încetișor, sprijinindu-se cu o mână de ecranul unui aparat îngust de stereoviziune, cuplat cu un teleobiectiv direcționat spre axa Begoniei. Începu din nou să alerge, fixându-și încordat privirea pe fața udă de lacrimi a femeii. Ajunse la ea, o cuprinse în brațe și îi sărută obrajii palizi, fruntea și nasul mic, mângâindu-i părul lung, mătăsos. Sufocat de emoție, reuși în cele din urmă să o întrebe pentru ce plânge, căci el, Tom, a venit. Mary, căutându-i fața cu palma – ca o nevăzătoare – i-o îndreptă spre aparatul de stereoviziune. Pe ecran nu exista decât imaginea rampei și a antenelor de ghidaj; Begonia nu se vedea. Murmură:

— Oh, Mary. Ce-i asta?!

— Și astronava. Și tu., Dean. Pentru noi, sunteți. Invizibili!

SFÂRȘIT