In umbra lui Hitler – vol.1 și 2

PARTEA ÎNTÂI

Capitolul l ORIGINILE ȘI TINEREȚEA MEA.

Printre strămoșii mei se găsesc atât suabi și țărani săraci din Westerwald, cât și silezieni și westfalieni. Ei făceau parte din marea masă a celor care trăiesc de azi pe mâine. Cu o excepție: mareșalul1 Imperiului, contele Friedrich Ferdinand zu Pappen-heim (1702-1793) care, trăind în concubinaj cu stră-stră-străbuni-ca mea, Humelin, a adus pe lume opt fii de soarta cărora, se pare, nu s-a îngrijit din cale-afară.

Trei generații mai târziu, bunicul meu, Hermann Hommel, fiul unui biet brigadier silvic din Pădurea Neagră, ajunsese, la sfârșitul vieții, proprietarul exclusiv al uneia dintre cele mai mari case de comerț din Germania pentru mașini-unelte și al unei fabrici de instrumente de precizie. Dar, cu toată bogăția lui, trăia modest și se purta bine cu subalternii. Nu era numai sârguincios, dar poseda și arta de a-i face să lucreze pentru el și pe cei care nu-i erau în subordine: un visător din Pădurea Neagră, capabil să stea ore întregi pe o bancă în codru, fără să scoată un cuvânt.

Celălalt bunic al meu, Berthold Speer, ajunsese, tot în vremea aceea, un arhitect înstărit la Dortmund, unde a construit numeroase edificii în stilul clasic, la modă pe atunci. Deși a murit de tânăr, el a lăsat o avere datorită căreia cei patru fii ai săi au putut să-și asigure educația și pregătirea școlară. Bunicii mei au profitat, în ascensiunea lor socială, de începuturile industrializării pe care a cunoscut-o a doua jumătate a secolului al XlX-lea.

Am venit pe lume la Mannheim, într-o duminică, 19 martie 1905, la ora 12. Tunetele unei furtuni de primăvară au acoperit, după cum îmi spunea mama adesea, dangătul clopotelor de la Biserica Mântuitorului, aflată în apropiere. După ce în 1892, la vârsta de douăzeci și nouă de ani, începuse să trăiască pe propriile-i picioare, tatăl meu a devenit unul dintre arhitecții cei mai solicitați din Mannheim. Pe atunci, în Baden, Mannheimul era un oraș industrial în plină dezvoltare, în 1900, când s-a căsătorit cu fiica unui bogat comerciant din Mainz, tata agonisise deja o avere apreciabilă.

Stilul cultivat de marea burghezie își pusese amprenta și pe apartamentul nostru, aflat într-una dintre casele construite sub îndrumarea lui, la Mannhcim. Aceasta corespundea succesului și prestigiului de care se bucurau părinții mei. Un mare portal cu arabescuri din fier forjat străjuia intrarea. Era o construcție impunătoare, cu o curte în care puteau intra automobilele. Acestea opreau în fața unei scări pe măsura casei bogat ornamentate. Trebuia ca noi, copiii, cei doi frați și cu mine, să folosim totuși scara din spate, întunecoasă, îngustă și abrupta, ea te conducea spre un palier de serviciu. Copiii n-aveau ce căuta pe scara principală, acoperită cu covoare.

Regatul nostru, al celor mici, se întindea de la dormitoarele noastre până la bucătărie, sală vastă pe care trebuia s-o străbați ca să pătrunzi în zona elegantă a acestei locuințe de paisprezece camere. Dintr-un vestibul cu mobilă olandeză și cu o imitație de cămin din faianță prețioasă de Delft, musafirii erau conduși într-o cameră mare cu mobilă franțuzească și piese stil Empire. Păstrez și astăzi amintirea deosebit de vie a lustrei din cristal cu patru lumini, precum și a grădinii de iarnă, al cărei mobilier fusese cumpărat de tata laTExpoziția Internațională de la Paris din 1900: piese indiene bogat sculptate, perdele brodate de mână și un divan acoperit cu macat; palmieri și alte plante tropicale recompuneau un colț de lume exotic și misterios. Aici își luau părinții mei micul dejun și tot aici tata ne pregătea nouă, copiilor, sandviciuri cu șuncă din Westfalia lui natală. Amintirea pe care o am despre salonul alăturat s-a mai șters, dar sufrageria lambrisată, în stil neogotic, și-a păstrat, în memoria mea, tot farmecul.

Părinții mei au încercat în toate felurile să asigure copiilor lor o tinerețe frumoasă și fără griji. Dar bogăția, obligațiile sociale, traiul pe picior mare, cu guvernantă și servitori, erau, în același timp, obstacole în calea satisfacerii acestei dorințe. Chiar și azi mai am senzația de artificialitate și de inconfort pe care mi-o dădea lumea aceea, în plus, adesea aveam amețeli, iar uneori leșinam. Profesorul de la Heidelberg, chemat să mă consulte, a constatat o deficiență a nervilor vasomotori. Această debilitate s-a transformat într-un handicap psihic și m-a făcut să percep de tânăr presiunea împrejurărilor exterioare ale vieții. Sufeream cu ațâț mai mult cu cât tovarășii mei dejoacă și cei doi frați erau mai robuști decât mine și, răutăcioși fiind, nu de puține dați mă făceau să mă simt inferior lor.

O insuficiență stârnește adesea niște forțe de sens contrar, în orice caz, aceste dificultăți au avut darul să mă ghideze în contactele mele cu lumea adolescenței și să mă învețe arta adaptării. Dacă mai târziu am fost tenace și capabil să mă descurc în mijlocul unor circumstanțe potrivnice și al unor oameni dificili, aceasta s-a datorat, desigur, nu în ultimul rând, slăbiciunii mele fizice din copilărie.

Când guvernanta noastră franțuzoaică ne scotea la plimbare, trebuia ca noi, pentru a fi la înălțimea statutului nostru social, să fim îmbrăcați ireproșabil. Firește, n-aveam voie să ne jucăm în parcurile orașului și cu ațâț mai puțin pe stradă. Așa că ne jucam chiar la noi în curte. Nu era cu mult mai mare decât însăși casa, înconjurată și sufocată de zidurile din spate ale unor blocuri înalte. Existau și doi sau trei platani oropsiți, suferind de lipsă de aer, un zid îmbrăcat în iederă și niște tufuri strânse într-un colț, închipuind o grotă. De cum se desprimăvăra, un strat gros de funingine acoperea coroanele arborilor, și tot ce atingeam ne transforma în copii ai marelui oraș, murdari și certați cu eleganța, înainte de a merge la școală, tovarășa mea preferată dejoacă era fiica portarului nostru, Frieda Allmendinger. Zăboveam cu plăcere la ea, în locuința modestă și întunecoasă de la mezanin. Atmosfera ce domnea în această familie strâns unită, care se mulțumea cu puțin, exercita asupra mea o atracție ciudată.