Ultimul cuvint

Mircea Vulcănescu (1904-1952) a fost filosof, sociolog, economist și profesor de etică. Studii universitare de filosofie și de drept la București, continuate printr-o specializare la Paris. Asistent de sociologie și de etică la catedra profesorului Dimitrie Gusti, a participat la campaniile monografice, impunindu-se ca „filozoful” școlii de sociologie de la București. Unul dintre teoreticienii „tinerei generații”, deosebit de activ la Asociația „Criterion”. Referent la Oficiul de studii al Ministerului de Finanțe, director al Direcției Vămilor și al Datoriei Publice, unul dintre conducătorii Asociației Științifice pentru „Enciclopedia României”. După 1937 s-a preocupat de elaborarea unui model ontologic al omului românesc, conturat îndeosebi prin Omul românesc, Ispita dacică, Existența concretă în metafizica românească și Dimensiunea românească a existenței. În perioada celui de-al doilea război mondial a fost însărcinat cu gestiunea financiară a treburilor țării. Ca fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe (ianuarie 194l-august 1944) în guvernul lui Ion Antonescu, a fost judecat și condamnat la opt ani temniță grea. A murit în închisoarea de la Aiud.

Pledoarie de o patetică sinceritate și de o solidă întemeiere juridică, amplul cuvânt rostit în apărare de acuzatul Mircea Vulcănescu în cele două procese ce i-au fost înscenate prevestea la vremea respectivă era de injustiții, arbitrar și crime ce avea să se instaureze. Citindu-l astăzi, încercăm sentimentul dureros al unei târzîi restabiliri a adevărului pentru care s-a plătit cu sângele celor mai nobili fii ai neamului. Este un text întru totul comparabil, prin înălțimea sa morală și eleganța argumentării, cu celebra Apărare a lui Socrate scrisă de Platon.

Ultimul cuvânt îl editez după un text dactilografiat (copie, indigou negru) la un rând, cu modificări autografe ale lui Mircea Vulcănescu, operate cu creionul (pe pagina de titlu și paranteze drepte [ ] pentru pasajele care n-au fost citite în fața instanței) și cu cerneală neagră. Sunt două pagini (cea de titlu și planul apărării, nenumerotate) + 65 pagini (numerotate).

Firește, ambele texte au fost confruntate cu cele apărute în „Ethos”; am considerat că nu este necesară o confruntare și cu textul publicat în „Orizont” (mi-a fost suficient să constat că ambele texte au fost puse sub un singur titlu, iar eroarea din subtitlu, privind legea nr. 455 – promulgată în 1946, nu în 1945 cum i-a scăpat autorului –, a fost preluată fără cea mai mică îndoială cartesiană); de asemenea, n-am semnalat în note erori de informație.

Cele două texte mi-au fost puse la dispoziție cu deosebită solicitudine de doamnele Margareta Ioana Vulcănescu și Măriuca Vulcănescu, soția și, respectiv, fiica gânditorului.

Cărarea către lumea lui Mircea Vulcănescu, către procesul acestuia mi-a fost deschisă și orientată de Zaharia Balinca – studentul de odinioară al asistentului de etică, viu angajat în punerea în lumină a personalității filosofului –, care m-a îndrumat vreme de câțiva ani. (La rândul său, acesta fusese călăuzit spre „comoară” de Constantin Noica.)

O serie de informații privitoare la articolele proprii (titlu, an de apariție ș. a.) Mircea Vulcănescu le-a dat din memorie, cu unele erori. Peste tot le-am îndreptat în mod tacit. (În „Ethos” s-a păstrat forma din manuscris.) Alte erori pe care le-am identificat (de exemplu, anul promulgării legii nr. 455 ș. a.) au fost și ele îndreptate corespunzător formei corecte.

Intervențiile în text, strict necesare, ale editorului, au fost marcate prin paranteze drepte [ ].

Transcrierea s-a făcut ținând seama de normele ortografice actuale.

Notă privitoare la ediție

Am reunit în volumul de față două texte: Apărarea și Ultimul cuvânt.

Apărarea a fost scrisă în decembrie 1946 pentru procesul care s-a desfășurat în decembrie 1946-ianuarie 1947 în fața Curții de Apel București, secția a VIII-a Criminală.

Ultimul cuvânt a fost scris în decembrie 1947-ianuarie 1948 și a fost rostit (aproape integral, timp de patru ore) în fața Curții de Apel București, secția a IX-a Criminală.

Cele două texte au fost publicate pentru prima oară de Virgil Ierunca în „Ethos” (Paris), caietul al IV-lea, 1983, p. 9-104. Ele au fost puse sub titlul Ultimul cuvânt (cu subtitlul corespunzător); în realitate, sunt două texte, fiecare cu identitatea lui concretă.

În țară, cele două texte au fost publicate o singură dată, în serial, în revista „Orizont” ce apare la Timișoara (an II, numerele 4-15, 26 ianuarie-13 aprilie 1990), după „Ethos”.

Pentru ediția de față textul Apărării l-am preluat după o copie dactilografiată în anii ’70, aflată în arhiva Mircea Vulcănescu. Textul nu poartă titlu; i-am dat titlulApărarea, spre a-l distinge de cel de-al doilea text, care are un titlu dat de Mircea Vulcănescu însuși.

Nu am avut la dispoziție un manuscris sau un text dactilografiat în anii ’40, cu sau fără modificări autografe ale autorului. N-am reușit încă să identific exact soarta manuscrisului sau a dactilogramei originale.

APĂRAREA

1946

Domnule Președinte și Onorată Curte,

Ascultând rechizitoriul Procurorului General, ca și actul de acuzare, am avut impresia ciudată că mă aflu în fața unui caz dostoievskian.

Nu, Onorată Curte, în fața acelui judecător de instrucție din Crimă și pedeapsă, care, prin acțiunea lui persuasivă, unită cu mustrarea de cuget care lucrează dinăuntru pe acuzat, ajunge să-i smulgă până la sfârșjt mărturisirea crimei săvârșite, ci în fața acelui caz straniu din Frații Karamazov, în care fratele mai mic ia asupra sa, spre ispășire, păcatele fratelui său.

Într-adevăr, nu vi se pare straniu, Onorată Curte, că dintr-un dosar de 200 de file, în care am expus activitatea mea sub trei miniștri, vreme de trei ani și jumătate[1], arătând toate nădejdile, greutățile și rezultatele ei – și d-l procuror spune că pedeapsa se dă pe rezultate –, acuzația să nu rețină niciun fapt, Curtea să nu-mi admită probator decât pentru câteva întrebări, câte una de fiecare martor, din optsprezece, care ar fi putut dovedi tot, dar absolut tot ce am spus în memoriul meu – și să fiu pus să răspund pentru fapte pe care nu le-am făcut eu, prin deducție, pentru o solidaritate a mea cu toate faptele – auziți, Onorată Curte, pentru „toate” faptele trecutei guvernări – printre care se aleg spre încadrare – prin ce neexplicabilă îndurare – numai două; dar suficiente acestea să-mi răpească nu numai viața mea, care în cumpăna dreptății prețuiește cel mai puțin, dar cinstea unui neam nepătat și viitorul unor ființe care nu au nicio vină.

Ascultând această incriminare, nu mi-am putut stăpâni un amestec de mândrie și de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creștin nu este mai mare cinste care să i se poată face decât de a fi pus să plătească pentru semenul său; dar și de ciudă, pentru că acest lucru, înfăptuit în zarea lăuntrică a lumii nevăzute, sfărâmă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptăți pe care sunteți puși s-o apărați și fără de care nu e posibilă conviețuirea pământească.

Încercănd să văd dacă pot lua asupra mea învinuirea ce mi se pune în sarcină și pe care o prevedeam, din clipa în care, cu inima îndoită, împărțit între sentimentul interior al unei tovărășii internaționale neplăcute și obligația în care eram pus să fac față pentru apărarea semenilor mei, pe care n-o solicitasem, am acceptat totuși să fiu subsecretar de stat într-unul din cele mai grele ceasuri ale istoriei țării mele, într-un moment în care românii se băteau pe străzi cu românii, sub ochii străinilor, care nu așteptau altceva decât să folosească pentru ei această sfadă – aș dori numai să vă lămuresc, pe scurt, și nu numai Dumneavoastră, care ascultați aci, dar și celor care sunt afară, departe, risipiți prin gospodăriile lor mărunte, din oraș ori de la țară, ale căror interese am avut greaua și nedorita sarcină să le apăr prin activitatea mea, într-un ceas greu, și cărora nu le-am putut da seamă până acuma – ce-am făcut, ce-am vrut să fac și de ce-am făcut ce am făcut?

Pus a răspunde, eu, subsecretar de stat al Ministerului de Finanțe, de întreaga politică a mareșalului Antonescu – neîndrăznind să iau asupra mea nici acest exces de cinste și nici această cumplită sarcină –, mă voi mărgini să vorbesc despre cele petrecute în sectorul în care am lucrat.

Și dacă nu voi putea vorbi de politica generală a guvernului – pe care nu o cunosc –, și din care unele lucruri le-am aflat abia aici, în ședință, voi vorbi numai de acea parte a activității mele, în care am colaborat cu guvernul mareșalului Antonescu, și anume aceea a politicii sale economice.

La această politică am lucrat, pe ea am urmărit-o, cu îngrijorare, dar cu continuitate sagace, aproape patru ani, și cu ea înțeleg să rămân solidar, asumându-mi întreaga răspundere a rezultatelor ei.

Iar dacă din cele ce voi spune despre ea, Onorata Curte va reține vreo vină, înțeleg să mi-o asum, în sensul în care am spus-o și în memoriul înaintat procurorului care m-a cercetat: „convins că obligația de a face față pentru semeni, care stă la temelia obligațiunii obștești, este o îndatorire a noastră față de noi înșine, prin care ne constituim oameni”.

Onorată Curte, mă veți scuza deci când – răspunzând d-lui procuror general, pe propriul său teren – voi îndrăzni să rostesc o apărare care nu va fi numai a mea, ci a întregului sector economic al guvernului, în care nu am fost decât un modest subsecretar de stat.

Dar procurorul general m-a făcut solidar cu toate faptele acestui regim, la care am colaborat, spre a deduce că eram vinovat și de fapte pe care nu le-am făcut – că am dreptul să arăt, în apărarea mea, cel puțin pe acelea pe care le-am făcut, sau la care am luat parte, personal, alături de toți miniștrii cu care am lucrat în acea vreme.

Onorată Curte, sunt acuzat că prin colaborarea mea cu mareșalul Antonescu m-am făcut solidar cu toate actele lui de guvernare și, în consecință, prin deducție, și cu acelea pedepsite de art. 1, alin. a [din Legea nr. 312/1945] – că, militând pentru hitlerism și fascism și având răspunderea politică, am permis intrarea armatelor germane în țară, și de art. 2, alin. a [din aceeași lege] – că am hotărât declararea războiului contra U.R.S.S. și a Națiunilor Unite.

În ce privește prima acuzație (art. 1, alin. a): „permiterea intrării armatelor germane în țară”, pe care sunt acuzat a fi hotărât-o eu, legea cere ca elemente ale infracțiunii:

1. răspunderea politică efectivă;
2. militarea pentru hitlerism;
3. permiterea efectivă a intrării armatei germane în țară.

1. În ce privește răspunderea politică efectivă, apărătorii mei au arătat că ea nu poate să existe pentru un subsecretar de stat.

2. În ce privește militarea pentru hitlerism:

1. sunt cel dintâi, din această țară, care, fără a fi comunist, am expus, la Fundația „Carol I”, teza leninistă[2], așa cum o înfățișa Stalin, și nu ca propagandist comunist, ci ca sociolog obiectiv, dorind să știe ai mei adevărul asupra unor lucruri copleșite – după cum spuneam și atunci – de propagandă interesată, de calomnie și prostie;
2. am făcut, în 1935, cinci luni cronică politică la ziarul „Prezentul”[3], condus de răposatul Madgearu – cronică, care, prin obiectivitatea ei, era citată deseori la Radio Moscova și de Agenția TASS, înainte de război;
3. în anul 1940, după izbucnirea războiului mondial, am participat la tratarea, la Londra, a unui acord de contrablocadă îndreptat împotriva Germaniei și am explicat, la Londra, într-un discurs, că scopul lui era apărarea independenței noastre economice împotriva presiunilor germane.

Mai mult, am ajutat, la tratativele duse la Londra în acel timp, pentru evacuarea tezaurului B.N.R., în caz de agresiune hitleristă;

d) acceptând postul de subsecretar de stat la Finanțe, în împrejurările arătate, nu am făcut decât să-mi fac datoria de intelectual și de slujbaș al statului, după cum aceeași datorie mi-am făcut-o în vara asta, când – între două închisori — am ajutat ministrului meu, la solicitarea lui, să redacteze Amendamentele românești la clauzele economice ale tratatului de pace, care se discută la Paris și pe care guvernul român de acum și le-a însușit[4].

Aceasta este „militarea mea”. Pentru țară, totdeauna și oricând, și numai pentru ea, spre a se salva, ce se mai putea salva din situațiile grele pe care nu eu le-am creat.

Asta despre militare.

3. În ceea ce privește situația permiterii de fapt a intrării armatei germane, rechizitoriul a recunoscut că armata germană era în țară mai dinainte ca eu să fiu numit subsecretar de stat.

Și că intrarea ei s-a făcut prin actele conducătorilor politicii externe românești împlinite mai înainte ca eu să fiu ministru.

Iar în ce privește argumentul indirect ce s-ar încerca să se tragă din așa-zisa „finanțare a armatei germane”, spre a se găsi în ea un sprijin permiterii acestei intrări, apărătorul meu a demonstrat că finanțarea armatei germane – care nu a fost o finanțare adevărată, ci numai o modalitate deghizată a noastră de a prepara o soluție care amenința să devină catastrofală acestui popor, într-o modalitate de satisfacere a nevoilor statului român – germanii acoperind, până la urmă, cu bunuri nemțești, toată finanțarea armatei lor, așa cum se arată pe larg în memoriul meu de la dosar –, nu poate constitui temeinic un cap de învinuire.

Tot apărătorul meu a dovedit că lipsa acestei așa-zise finanțări nu a împiedicat armatele nemțești să intre în țară, această armată finanțându-se singură, prin prelevări directe, prin jafuri sau prin alte mijloace incompatibile cu legile țării, cu suveranitatea ei ori cu siguranța averii cetățenilor ei, ce, ca miniștri, eram puși a apăra.

Și a mai dovedit că această așa-zisă finanțare nu s-a făcut în interesul german, ci în acela al țării mele, cu scopul de a o limita și de a face pe nemți să plătească singuri contravaloarea bunurilor pe care le-au luat din țară.

S-a mai dovedit, în sfirșit, că soldul activ al cliringului românesc – deoarece s-a făcut atâta caz contra politicii economice a fostului regim –, sold în care s-au acumulat și mărcile date de Germania pentru finanțarea armatei germane, care, aparent, ar reprezenta un export necompensat din România în Germania, este în realitate compensat de un sold egal de bonuri de tezaur românești în mărci/creanță a Germaniei asupra României, reprezentând import românesc neplătit de Germania, a cărui valoare nu este trecută în cliring.

Că, deci, în fond, privind schimbările totale, în care se încadrează această finanțare, România a luat, din 1941 – în afară de armament –, calculate la prețuri antebelice, bunuri de 2,5 miliarde lei [la cursul din] 1938 mai mult decât a dat Germaniei; iar dacă socotim și armamentul propriu folosit exclusiv pentru nevoile noastre și întors împotriva Germaniei în 1944, acest plus de import reprezintă 15,5 miliarde lei [la cursul din] 1938, ceea ce, la cursul $ din 1938, care era de 145 lei, face peste 100 milioane de dolari.

Și, pe deasupra, nemții ne-au mai rămas și datori în balanța totală a schimburilor în R. M.!

În ceea ce privește a doua acuzație, de declarație și continuare a războiului, avocații mei s-au ocupat amănunțit de încadrarea juridică a chestiunii.

Nu insist.

Ceea ce țin să se mai știe aci este că: finanțarea armatei române – care a luptat peste graniță, în acest timp – nu s-a făcut de Ministerul Finanțelor.

Ea s-a făcut de germani; iar armamentul ei s-a dat de către aceștia, fără plată – adică s-a pus în sarcina lor, prin convenții economice.

În schimb, toată activitatea de finanțare a Ministerului de Finanțe a vizat refacerea unei armate pentru nevoi proprii, destinate altui război, cu fața către Vest, pentru dezrobirea Ardealului. (Mărturia generalului Borcescu, șeful Secției Marelui Stat Major, care a organizat această armată, a generalului Mardare și a generalului Stănescu, care, politicește și militaricește a folosit-o!)

La a treia mobilizare, ministrul de Finanțe Neagu s-a opus la Marele Stat Major – fiind eu de față –, după cum am dovedit cu depoziția generalului Mardare, ca această mobilizare să se facă în alte condiții decât cele care asigurau țării libertatea de acțiune, în cazul ieșirii din război.

Iar la Consiliul de Miniștri de la Snagov, din 23 august 1944, nu am fost de față; dar, din informațiile dobândite de la ministrul meu, în acel consiliu nu s-a decis continuarea războiului, ci începerea discuțiilor pentru încheierea armistițiului.

În ceea ce privește acum rezultatele politicii economice la care am colaborat:

1. Este un neadevăr că teritoriul țării a fost jefuit, înainte de 23 august 1944, afară de cazuri izolate, și tocmai acolo unde ministerul n-a intervenit la timp cu un sistem de finanțare.

În cantități, cele trei produse principale de export: cereale, lemn și petrol, s-au exportat în cantități mult mai mici ca în vremurile normale.

În schimb, importul bunurilor necesare României a fost asigurat în cantități record.

Și rezultatul acestor schimburi a fost nu numai satisfacerea nevoilor țării, dar și crearea în țară a unei baze de aprovizionare pentru operațiunile aliate de după 23 august 1944. Ca exemplu, livrările de cereale făcute aliaților în nouă luni după 23 august 1944 au depășit pe cele făcute nemților în patru ani.

Toate afirmațiile de mai sus sunt dovedite prin datele oficiale aflate la dosar, filele 165-190, acte pe care le posed în original, cu semnăturile autorităților respective.

2. România și-a procurat, cu ajutorul nostru constant, începând din 1943, un armament cu care a înzestrat o armată nouă, după dezastrul de la Don, destinată a face față la Vest (mărturiile Borcescu și Mardare), armată care era destinată să asigure – și care a asigurat – libertatea de acțiune politică a țării și i-a permis să realizeze actul de la 23 august [1944], liberând teritoriul național de germani și executând clauzele militare ale convenției de armistițiu, contribuind astfel la liberarea Ardealului, alături de armatele aliaților.

Iar Ministerul de Finanțe, pentru această finanțare, a zis: „Pentru asta, dăm!”;

3. În sfârșit, România a obținut, pe deasupra, și peste opt vagoane cu aur și devize aur de la nemți, ceea ce i-a permis Băncii Naționale [Române] să-și dubleze aproape stocul de aur, față de situația din aprilie 1941, sporindu-se (și cu cumpărăturile interne) de la 15 la 24 vagoane aurul din stoc.

Aurul, știe oricine, fiind putere de cumpărare liberă, primită pe orice piață, este semnul însuși al independenței economice.

Și, pentru că d-l procuror a spus că ceea ce se plătesc sunt rezultatele, să-mi dați voie să rețin aceste trei rezultate, pentru care se cere să fiu condamnat, fiind dovedit că, în afară de ele, alte fapte proprii nu sunt puse de acuzare în sarcina mea.

Toate aceste rezultate, neasemănate cu cele realizate nici de statele mari (Anglia a cedat aur Statelor Unite ca să importe armament), s-au realizat de mica Românie, care nu avea nici monopolul exportului de cereale și nici pe acela al exportului de petrol – care se satisfăceau, în proporție de peste 3/4 de Germania din alte părți –, față de o Germanie, aflată nu numai în culmea gloriei militare, dar care avea și monopolul întregului tranzit european –, afară de statele vecine.

Lucrurile acestea nu le spun eu, le-au recunoscut, cum ați văzut:

1. Adversarii noștri de la Institutul de Conjunctură, condus de un comitet din care fac parte ministrul actual de Justiție, doi foști subsecretari de stat de după 23 august [1944] (Manuilă și Iordan), un fost ministru de Comerț (Christu), doi consilieri economici trimiși azi la Conferința Păcii (Zilber și Christu), doi secretari generali în funcție (E. Demetrescu și E. Ballan), din care unul (Ballan) este membru al Consiliului Superior Economic, și altul, conducătorul Institutului Statistic (Manuilă) și cei mai distinși economiști ai partidului comunist (Zilber și Pătrășcanu), doi subșefi de Stat Major din acel timp (Mardare și Borcescu), însuși șeful guvernului de la 23 august [1944] și șeful de Stat Major al operațiunilor țării împotriva Germaniei (generalul Sănătescu, în procesul generalului Stoenescu de la Secțiunea a VIII-a);

2. Lucrurile acestea le-au recunoscut neutrii, într-un raport, a cărui existență nu ni s-a permis s-o dovedim, din cauză că ni s-a redus numărul de martori și n-a fost permis a pune fiecăruia decât câte o singură întrebare.

În acest raport către guvernul său, această Legație neutră afirma, asupra rezultatelor politicii economice a României față de Germania, următoarele: „Ceea ce România a putut obține de la Germania, în acești ani, ține de domeniul miracolului”;

3. Lucrul acesta l-a recunoscut (și vedeți că consemnul e unanim: foști aliați, adversari, neutri) însuși conducătorul poporului german, când a spus conducătorului statului român, în ultima lor întrevedere, în timp ce acesta îi cerea aur pentru plata subzistentelor armatei germane care lupta pe pământul românesc: „Nu pot pricepe cum România, care a fost așa generoasă cu sângele fiilor săi, a fost meschină când a fost vorba de livrarea de bunuri economice”.

Două politici, deci, clar deosebite:

1. una generală, de care s-a arătat că nu suntem răspunzători;
2. una economică, la care am lucrat și care a fost o politică de rezistență, și ale cărei rezultate contrastează straniu cu dezastrul însemnat al celei dintâi.

Nu știu de ce, ascultând restabilirea, printr-un martor, a mărturiei conducătorului german asupra contribuției economice negative a României la războiul german, spre deosebire de contribuția ei politică, mi-a venit în minte o poveste spusă de mareșalul tuturor rușilor, Stalin, în legătură cu felul în care țăranii prețuiesc apărarea sărăciei lor, uneori mai presus chiar decât viața oamenilor.

Povestea odată, deci, mareșalul Stalin – voind să arate sentimentul prețuirii vieții omenești – cum, în vremea în care era închis în Siberia, în Niatka, apele fluviului din partea locului venind prea mari, au înconjurat o iapă într-o luncă.

Om după om, s-au trimis din sat trei feciori să o aducă, și s-au înecat, până ce ultimul a venit cu iapa. Mirat că se sacrificaseră trei oameni pentru un cal, mareșalul s-a apropiat de un om din partea locului și l-a întrebat: „Cum se poate, moșule, una ca asta? Să jertfiți trei feciori pentru o iapă?” Și moșul, stăpânit de un sentiment care nu era numai al lui, dar pe care l-am regăsit peste tot unde sunt țărani în lume, i-a răspuns: „Feciori facem fiecare iar, câți vrei, dar o iapă? Pas de fă o iapă!”

Așa judecă tot omul acestui pământ și așa judecă, peste tot, neamurile de țărani, care, după vorba unui scriitor francez din vremea lui Napoleon, dădeau împăratului lor „volontiers leurs fils, rarement ieur cheval, mais jamais leur ecu”[5].

Sentimentul acesta că pentru o țară săracă fiecare bun nu este o marfă, ci un rod al acestei lumi, care se înfrățește cu personalitatea lui, e un sentiment adânc.

Sentimentul acesta l-a avut bunica mea, Rada, când, acum 92 de ani, zi de zi, a murit născând pe tatăl meu, pentru că trecuse cu el în pântece, înot, Oltul revărsat, ducând în cârcă vițelul pe care-l apucase în zăvoi puhoiul apelor.

Sentimentul ăsta l-a avut și tatăl meu când a robit o viață de om nepătat, să apere, timp de 41 de ani, fără nicio veleitate, avutul statului român, în slujba aceluiași minister.

Și, același sentiment l-am avut eu, când, pus – fără s-o doresc – să apăr interesele economice și financiare ale poporului românesc, mi-am încordat toate puterile ca să fac față și să scap tot ce se putea scăpa din starea lui de puhoaiele revărsate asupra sa.

Mi s-a lămurit atunci, mie însumi, temeiul pentru care atât eu, cât și acești oameni alături de care am stat și cu care m-am înțeles, fără să ne fi vorbit dinainte, și care ne-am coordonat acțiunile, fără să ne consultăm, pentru ca sărăcia acestui neam să fie apărată, oricare ar fi fost rezultatele unei aventuri din care nu putea rezulta – cum spunea d-l procuror –, pentru neam, și multă slavă, dar și multă jale, și pe care nu noi o făcusem.

Desigur, conducătorul unui popor întemeiat pe etica sângelui poate înțelege greu etica aceasta a unor oameni pe care răposatul Nicolae Iorga i-a botezat atât de sugestiv: „oamenii pământului”, a căror zestre nu se vinde și care-și trag numele „de la moșie, de la râuri și de la plaiuri”, și care – după vorba lui Mihai Eminescu – și-au apărat totdeauna mai întâi „sărăcia” și „nevoile” și „neamul” …

Dar aceasta este etica neamului meu și lui, și numai lui, am a-i da seamă de gestiunea trecătoare și nedorită a trebilor lui, care mi-a fost dată în seamă, în aceste vremuri grele.

De aceea, tu, baciule Vasile, din Bârsana Maramureșului, pe care te-am părăsit într-o noapte din 1939, când unitatea în care eram mobilizat se disloca spre miazănoapte, spre a face față mobilizării românești în sprijinul Cehoslovaciei amenințate; tu, baciule Vasile, care mi-ai spus atunci cuvinte pe care n-o să le uit și care mi-au fost întotdeauna îndreptar, când am avut în mână grijile bunului public; tu, baciule, al cărui chip mi-a stat în față, pe masa mea de lucru, cât am fost subsecretar de stat, și pe care te-am cercetat în gând, întotdeauna – când am avut de rezolvat probleme grele, de resortul meseriei mele, ca ministru: probleme de cliring, de finanțare, de înzestrare – cu întrebarea: „Ce ți-e ție, baciule, de toate astea?!”; tu, baciule, sunt sigur că ai să înțelegi ceea ce conducătorul acelui neam de care, din timpurile preistorice, dacii, erau „despărțiți – vorba istoricului grec – de munți și de frica reciprocă”, nu a putut să înțeleagă…

Și, de aceea, ție, baciule, îți dau astăzi, aici, mai presus chiar și de această Curte, socoteală.

Am zis!

---