Infruntarea

Infruntarea de William Golding

Înfruntarea

*

1

Mi-am marcat ziua de naștere oferindu-mi singur un cadou, întrucât nimeni altcineva nu părea dispus s-o facă! L-am cumpărat, firește, de la domnul Jones, intendentul. Tocmai când ieșeam, ușurat întru câtva, din duhoarea ce pusese stăpânire pe fundul corăbiei, m-am întâlnit cu Charles Summers, prietenul meu și secundul ambarcațiunii. Acesta a râs când a dat cu ochii de registru.

— Cei de pe corabie si-au dat seama c-ai terminat, Edmund. Cu alte cuvinte, că ai umplut registrul primit în dar de la distinsul tău naș.

— Cum așa?

— A, nu te arăta mirat! Nu poți să ascunzi nimic pe o corabie. Dar ia spune, mai ai si alte vești pentru el?

— Asta nu-i o continuare, ci o nouă încercare. După ce-o să umplu registrul ăsta cu relatarea călătoriei noastre, am de gând să-l păstrez numai și numai pentru mine.

— Nu prea cred că ai cine știe ce de consemnat.

— Dimpotrivă, domnul meu, dimpotrivă!

— Noi motive de automulțumire?

— Cum să reacționez la asta?

— Păi… umblă cu nasul pe sus, ca de obicei. Dragă Edrnund, dac-ai ști cât de enervant e aerul de superioritate pe care ți-l iei. Unde mai pui că faci și pe scriitorul!

N-am prea luat în seamă acest amestec de familiaritate și iritare amuzată. Credeam într-adevăr că mă vindecasem de comportamentul oarecum arogant și de acea conștiință a propriei valori pe care o afișasem cu prea mare imprudență în primele zile ale călătoriei. Tocmai lucrurile astea îmi aduseseră, printre marinarii de rând, porecla „lordul Talbot”, deși în mod normal singurele apelative la care am dreptul sunt „domnule” și „stimabile”.

— Mă amuz. Îmi ocup timpul. Ce altceva poate face un biet matelot amator într-o călătorie dinspre nordul îndepărtat spre antipozi?

— Asta parcă e format in-folio, nu? O să ai nevoie de-o groază de aventuri ca să umpli registrul. Primul pentru nașul…

— Colley, Wheeler, domnul căpitan Anderson…

— Și alții. Iți doresc din suflet să ai probleme mult mai mari până termini volumul doi!

— Precis o să am, fiindcă nu-mi vine nimic în minte. Apropo, azi e ziua mea!

A dat din cap cu gravitate, dar n-a spus nimic și si-a continuat drumul spre partea din față a navei. Am scos un oftat. Cred că a fost pentru prima dată că nimeni, în afară de mine, nu si-a adus aminte că era ziua mea! Altfel ar fi stat lucrurile acasă, unde aș fi avut parte de urări de bine și de cadouri. Aici însă, pe corabia asta care de-abia se mișcă, atențiile modeste și obiceiurile frumoase de genul ăsta sunt azvârlite peste bord.

Am intrat la mine în „cușcă” sau cabină acea mică „oază de răgaz” unde trebuie să dorm și să-mi duc zilele până o să ajungem la antipozi. M-am așezat pe scaunul din pânză din fața „tăbliei de scris”, singurul înlocuitor disponibil al biroului, și am deschis registrul, forțându-i cotorul, întinderea lui era imensă. Dacă îmi aplecam capul într-o parte și iscodeam cu privirea suprafața albă cum de altfel eram silit să procedez, dat fiind că la mine în cabină lumina se cernea cu mare zgârcenie dădea impresia că se desfășoară în toate direcțiile, până când ajungea să se confunde cu întregul meu univers. Prin urmare, am continuat să privesc, așteptând eventuala apariție a unor lucruri demne de imortalizat dar nimic! Abia după o pauză prelungită am descoperit stratagema de a-mi pune pe hârtie propria neputință, cu siguranță trecătoare. Cu toate acestea, din câte-mi amintesc, nefericitul pastor Colley, o mână de om, se folosise fără să-și dea seama de instrumentul solid al limbii engleze, într-o scrisoare către sora lui, cu o dexteritate prin care reușise, ca prin minune, să evoce imaginea vie a corăbiei și a oamenilor de la bord, printre care mă număr și eu. Din cuvinte întrupase întreaga noastră lume, care se hâțâna anevoie, înrobită capriciilor vremii.

Da, vremea, Edmund, vremea, prostovan ce ești! De ce nu-ncepi cu asta? Bine măcar că am scăpat de acalmia tropicală. Am avut parte de ea prea mult și ne-am săturat până peste cap. Am lăsat în sfârșit în urmă vremea frumoasă a regiunilor ecuatoriale, iar acum mergem drept spre sud, cu vântul în babord, așa încât avem din nou o oarecare nesiguranță pe punte, precum și o înclinare constantă spre dreapta, cu care m-am obișnuit atât de bine, încât și eu, și corpul meu o acceptăm ca pe un lucru absolut firesc. Vremea de-acum ne ajută să vedem cât se poate de limpede orizontul, într-un albastru dens, ce pare împrumutat din versurile lordului Byron și-n infinit continuă să se-ntindă ca să vedeți ce mare e forța versului! Trebuie să încerc și eu cândva. Vântul suficient de puternic și care parcă începe deja să crească în intensitate (deși, din câte-mi amintesc, nu a fost pomenit de înălțimea sa) face să ni se aplece corabia, sau cel puțin așa ar trebui, dar pare să aibă un efect mai mic decât cel la care ne așteptam. Cam atât despre vreme. Colley ar fi reușit să vorbească mult și bine despre ea. Însă din câte-mi dau seama, singura ei urmare a fost ușoara răcorire a aerului și o mică înclinare a suprafeței cernelii din călimară. Edmund, te conjur! Fii scriitor!

Dar cum?

Există o diferență inevitabilă între acest jurnal, scris pentru… pentru… nu știu pentru cine, și primul destinat ochilor unui naș care e mai puțin indulgent decât mi-a plăcut să cred. În volumul acela soarta mi-a fost alături. Printr-o remarcabilă serie de întâmplări oportune, Colley

„s-a hotărât să moară”, Wheeler, „servitorul” meu, s-a înecat, iar rezultatul a fost că am umplut registrul! Nu pot să-l mai consult, fiindcă a fost depus în sertarul de jos, îmbrăcat în hârtie de împachetat, cusut în pânză pentru vele, sigilat și pus la păstrare. Insă țin minte că spre final am scris că totul devenise un fel de aventură marină. Un jurnal care se transformase întâmplător în poveste. Acum însă nu am nimic de povestit.

Ieri am văzut o balenă. Mai bine zis, am văzut jetul care se ridica din locul unde respira creatura, care însă a rămas ascunsă privirilor. Locotenentul Deverel, vechiul prieten de care, sincer să fiu, abia aștept să mă despart, a remarcat că semăna izbitor cu suflul unui obuz explodat. Auzindu-1, Zenobia Brocklebank a scos un țipăt și l-a implorat să nu mai aducă vorba de lucruri atât de înfricoșătoare, o expresie a slăbiciunii omenești în cel mai adevărat sens al cuvântului sau poate doar simularea ei care i-a dat prilejul lui Deverel să se apropie, să-i ia mâna moale și să murmure câteva cuvinte liniștitoare, dincolo de care se deslușea un vag fior erotic. Țin minte că domnișoara Granham, fosta noastră guvernantă, l-a fulgerat, sau în orice caz l-a săgetat, cu privirea și s-a îndreptat spre locul unde logodnicul ei, domnul Prettiman, elogia avantajele sociale ale revoluției la urechea artistului nostru marin, bețivul domn Brocklebank. Și toate acestea se petreceau la pupa, sub ochii locotenentului Cumbershum, care era de cart împreună cu tânărul domn Taylor. Altceva? Fleacuri și nimic mai mult!

Tot ieri, pe puntea dintre trinchet și arborele mare, oamenii au întins o parâmă groasă, care apoi a fost răsucită, înfășurată și destinată unei misterioase operațiuni marinărești. A fost singurul lucru demn de consemnat, dar priveliștea s-a dovedit al naibii de plicticoasă.

Ce dracu’! Am nevoie de un erou cu care să văd ce se întâmplă în volumul doi. Aș putea oare să mă opresc la mohorâtul căpitan Anderson? Nu cred. În ciuda uniformei, întreaga lui ființă degajă un aer total lipsit de eroism.

Charles Summers, prietenul meu și secundul corăbiei? Pentru noi, este Omul Cumsecade prin excelență și deci nu poate deveni tragic decât dacă o să decadă din această condiție modestă, lucru pe care nu-l aștept și nici nu-l doresc. Ceilalți? Domnul Smiles, distantul comandor al velierului, domnul Askew, tunarul, domnul Gibbs, dulgherul? De ce nu micul nostru negustor și intendent, domnul Jones? Sau Oldmeadow, ofițerul de infanterie cu oamenii lui aliniați și îmbrăcați în verde? îmi storc creierii, îi chem în ajutor pe Smollett și Fielding, le cer sfatul și descopăr că n-au ce să-mi spună.

Poate că ar trebui să povestesc despre un tânăr foarte inteligent și mai sensibil decât își închipuia, care face o călătorie la antipozi, unde urmează să-i vină în ajutor guvernatorului noii colonii cu indiscutabilele lui calități pentru… Pentru fel de fel de lucruri. Ei bine, el… el… el, ce? Printre emigranții de la teugă se află și o femeie. N-ar putea să fie ea eroina noastră, o prințesă deghizată? Și n-ar putea el, eroul nostru, s-o salveze? Dar de la ce? Se mai găsește la bord și domnișoara Brocklebank, despre care nu vreau să scriu, precum și doamna Brocklebank, pe care nici n-o prea cunosc și care e mult prea tânără și drăguță ca să fie soția pântecosului.

Se caută insistent! Un erou pentru noul meu jurnal, o nouă eroină, un nou răufăcător si câteva elemente comice care să-mi alunge plictisul abisal.

Până la urmă, o să fiu nevoit să mă mulțumesc cu Charles Summers. Cel puțin el și cu mine stăm de vorbă și încă destul de des. Dat fiind că funcția de secund îl face răspunzător de întreaga corabie, e scutit de cart. Am impresia că străbate corabia în lung și-n lat optsprezece ore din douăzeci și patru, așa că știe foarte bine ce le poate pielea celor din echipaj, ca să nu mai vorbim de emigranți și de pasagerii mai de Doamne-ajută, cărora le cunoaște numele până la unul. Cred că știe la fel de bine, centimetru cu centimetru, materialele din care e construită ambarcațiunea. Din cât mi-am dat seama, are doar o oră de pauză înainte de prânz, cam între unsprezece și douăsprezece, când măsoară puntea cu pasul, ca și cum ar fi la plimbarea de dimineață. Unii pasageri procedează identic, iar eu sunt fericit, ba chiar mândru nevoie mare, fiindcă de obicei Charles mă alege pe mine ca să ne plimbăm împreună. Iar treaba asta a devenit deprindere. Ne preumblăm amândoi de la un capăt la altul al punții, când încolo, când încoace, pe partea dinspre babord a corăbiei, în timp ce domnul Prettiman și logodnica lui, domnișoara Granham, fac același lucru în partea dinspre tribord. De comun acord, am hotărât să nu ne plimbăm în cvartet, ci pe perechi, în felul ăsta, chiar când ei se întorc de la capătul dinspre teuga, noi facem stânga-mprejur la capătul celălalt. Când ne apropiem de punctul central, circumferința catargului mare ascunde cele două perechi una de alta, așa încât nu e nevoie să ne ridicăm mereu pălăriile sau să înclinăm zâmbitori capul ori de câte ori ne întâlnim! Nu-i așa că e un lucru pe cât de banal, pe atât de absurd? Simpla interpunere a unor masive coloane de lemn ne scutește să recurgem la toate politețurile marinarilor de apă dulce! I-am spus asta lui Charles cu o zi înainte și a pufnit în râs.

— Nu m-am gândit la așa ceva, dar bănuiesc că ai dreptate. Asta zic și eu finețe a observației!

— E doar o cumpănită cercetare a firii omenești, deosebit de necesară unuia care are de gând să ajungă politician.

— Ți-ai trasat deja cariera?

— Cum să nu. Și încă mult mai precis decât majoritatea celor de vârsta mea.

— Îmi stârnești curiozitatea.

— Păi, o să petrec câțiva ani, foarte putini, ocupându-mă de administrarea coloniei.

— Dar-ar bunul Dumnezeu s-o văd și pe asta!

— Ascultă ce-ți spun, domnule Summers, sunt convins că-n secolul ăsta națiunile civilizate or să preia din ce în ce mai mult administrarea regiunilor înapoiate ale lumii.

— Și pe urmă?

— Parlamentul. Nașul meu are sub control un târgusor. Acesta poate trimite doi membri în Camera Comunelor, și singurii alegători sunt un cioban bețiv și un argat care-și petrece săptămânile de după alegeri chefuind întruna.

— Și tu ai de gând să profiți de desfrâul lor?

— Mă rog, există și probleme. Moșiile astea amărâte sunt serios grevate de datorii și, ținând cont că locurile din Cameră pot fi ocupate doar de oamenii cu stare, o să trebuiască să mai ciupesc si eu ceva pe ici, pe colo.

Charles a râs în gura mare, după care s-a oprit brusc.

— N-ar trebui să mi se pară distractiv lucrul ăsta, Edmund, dar uite că mi se pare. Să ciupești pe ici, pe colo! Și pe urmă?

— Păi, guvernul! Cabinetul!

— Ce ambiție!

— Îți displace latura asta a caracterului meu? Charles a tăcut câteva clipe, iar apoi a vorbit apăsat.

— N-am niciun drept. Și eu sunt cam la fel.

— Tu? O, nu!

— În orice caz, te consider un tip foarte interesant. Sper clin suflet să prosperi în carieră, spre propria-ți mulțumire și-n folosul prietenilor. Dar nu cumva tara a început să se sature de târgușoare? Oare nu-i împotriva rațiunii și a echității ca o mână de englezi să aleagă un organism al statului care o să ne conducă pe toți?

— Dacă tot ai adus vorba, Charles, cred că pot să te lămuresc! Neajunsul ăsta aparent este de fapt adevăratul geniu al sistemului nostru…

— O, nu! Nu se poate!

— Dar bine, dragul meu, democrația nu este și nu poate fi nicicând echivalentă cu votul universal. Cum adică, domnule, să-nțeleg că trebuie să-i lăsăm să voteze pe copii și pe săraci? Pe nebuni? Pe pușcăriașii de drept comun? Pe femei?

— Ar fi bine să nu-i dai domnișoarei Granham ocazia să te-audă!

— Adevărat, pentru nimic în lume n-aș denigra-o pe această respectabilă domnișoară. Sunt dispus să fac o excepție. S-o vorbesc de rău? N-aș îndrăzni!

— Nici eu!

Am râs amândoi. Apoi mi-am reluat explicația.

— În perioada de aur a Greciei, doar o mică parte a populației avea dreptul să voteze.

Barbarii își pot alege căpeteniile aclamând și izbind cu săbiile în scuturi. Insă cu cât o țară e mai civilizată, cu atât mai mic e numărul celor capabili să înțeleagă structura complexă a societății din care fac parte! O comunitate civilizată o să găsească întotdeauna metode de limitare sănătoasă a electoratului la un corp de alegători de familie bună, cu educație aleasă, rafinați, pricepuți și care moștenesc calitățile astea din tată-n fiu, provenind dintr-un strat al societății care s-a născut ca să conducă și care are de gând s-o facă, acum și-n vecii vecilor!

Insă Charles începuse să gesticuleze cu amândouă mâinile, încercând să mă tempereze. Cred că ridicasem vocea prea mult, așa că m-a întrerupt.

— Edmund! Ușurel! Nu mă confunda cu Parlamentul! Ăsta-i discurs în toată regula, înainte de-a dispărea în spatele arborelui mare, domnul Prettiman s-a făcut roșu la față!

Am coborât vocea.

— O să-mi domolesc tonul, dar nu și cuvintele. El e robul speculațiilor, dacă nu mai rău! Greșeala obișnuită a firilor speculative e presupunerea că o schemă perfectă de guvernare poate fi aplicată pe chipul imperfect și necăjit al omenirii. Nu-i deloc așa, domnule Summers. Există împrejurări în care doar imperfecțiunile unui sistem contradictoriu și incomod ca al nostru pot să fie de folos. Cinste veșnică târgușoarelor! Bineînțeles, cu condiția să încapă pe mâini bune.

— Mi se pare mie, sau ai adus în discuție câteva elemente ale unui proiect pentru primul discurs la Cameră?

Am simțit o căldură bruscă învăluindu-mi obrajii.

— Cum de-ai ghicit?

Charles s-a întors preț de o clipă și l-a mustrat pe un marinar care-și făcea de lucru fără tragere de inimă cu niște calafat, smoală și o cavilă de matisit.

— Dar cum rămâne cu viața ta personală, Edmund? Adică toată partea care nu e pusă direct în slujba țării tale?

— Păi, probabil c-o să trăiesc ca un om obișnuit. O să-mi fixez o zi dar-ar Domnul să fie cât mai îndepărtată în care să fac ceva cu moșiile, dacă nu cumva o să-mi conving unul dintre frații mai mici să se ocupe în locul meu. Trebuie să recunosc că, în aspirațiile mai îndrăznețe, mi-am văzut moșiile eliberate de greaua povară a datoriilor aici chiar am râs de ideea în sine printr-un dar din partea unei țări recunoscătoare! Numai c-o să mă crezi un visător!

A râs și Charles.

— Ceea ce nici măcar nu-i rău, cu condiția să fie vise ale viitorului, nu ale trecutului.

— Cu toate astea, când o să se pună problema căsătoriei, n-o să mai fiu visător, ci practic, într-un moment favorabil al carierei, o să mă-nsor cu…

— A, chiar mă-ntrebam. Am voie să știu dacă tânăra domniță a fost deja aleasă?

— Cum adică? Crezi că sunt vreun Romeo plecat în căutarea Julietei? Dă-mi răgaz zece ani, iar pe urmă o fată cu vreo zece-doisprezece ani mai tânăra ca mine, de familie bună, bogată, frumoasă…

— Si care acum e-n scutece.

— Întocmai.

— Îți doresc să ai parte doar de bucurii. M-a apucat râsul.

— O să dansezi la nunta mea!

A urmat o pauză. Charles a încetat să zâmbească.

—Eu nu dansez.

A înclinat scurt din cap și a plecat, făcându-se nevăzut undeva la teugă. M-am întors ca să-i salut pe domnul Prettiman și pe logodnica lui, dar i-am văzut dispărând într-o deschizătură de pe puntea dunetei. M-am înapoiat în cabină și m-am așezat în fața tăbliei de scris, gândindu-mă că o asemenea conversație putea fi consemnată în jurnal, în plus, mi-am dat seama ce prieten agreabil devenise Charles Summers.

Toate astea au avut loc ieri. Și-atunci, cum rămâne cu dimineața de azi? Nu s-a întâmplat nimic. Am înghițit o mâncare fără gust, am refuzat să beau fiindcă în ultima vreme cam exagerasem cu paharul, am vorbit, sau mai bine zis i-am răspuns monosilabic lui Oldmeadow, care nu mai știa ce să le dea de lucru oamenilor lui, i-am tăiat macaroana Zenobiei Brocklebank, dat fiind că își făcuse un obicei din a sta la taclale cu marinarii de rând și m-am trezit iarăși în fața acestei suprafețe albe și întinse, fără să-mi fi venit nimic în minte. Totuși, dacă mă gândesc bine, pot să consemnez un fapt relativ anost. Tocmai m-am întâlnit din nou cu Charles Summers pe punte. A spus că vântul sporise în intensitate, la care eu am răspuns că nu observasem nicio creștere a vitezei noastre de deplasare. A dat din cap.

— Știu, a zis apoi pe un ton grav. Așa ar trebui, dar s-au prins o mulțime de ierburi de cocă. Acalmia tropicală ne-a cam ținut în loc mai mult decât era nevoie.

M-am apropiat de margine și m-am uitat peste copastie. Vegetația agățată de navă se vedea cu ochiul liber și semăna cu niște plete verzi. Când corabia a intrat în ruliu, în apă s-a zărit o zonă mai întunecoasă, care te ducea cu gândul la o vegetație la fel de lungă, dar de altă culoare. A urmat tangajul, iar buclele verzi au ieșit din nou la suprafață în dezordine, fiind apoi duse de ape într-o singură direcție din cauza ușoarei noastre deplasări înainte.

— Nu puteți scăpa de ele?

— Dacă am fi ancorat, am fi folosit niște parâme. Am fi rămas într-un golfuleț de maree, am fi carenat corabia și am fi curățat-o.

— Toate navele se-ncurcă în ierburi în apele astea?

Mai putin cele moderne, construite în secolul al nouăsprezecelea. Astea au fundul căptușit cu plăci de aramă, de care vegetația marină se prinde mai greu.

— Ne plictisim de mama focului.

— Ești chiar atât de grăbit să ajungi la antipozi?

— Parcă simt cum trece fiecare clipă.

A zâmbit și s-a întors. Mi-am amintit de noua mea ocupație și m-am înapoiat în cabină. Un lucru trebuie, totuși, spus despre scrierea unui jurnal pe care s-ar putea să nu-1 mai citească nimeni în afară de mine. Ceea ce o să hotărăsc de capul meu! Iar dac-o să am chef, o să fiu de-a dreptul iresponsabil! N-are rost să mai caut vorbe de duh prin care să-mi amuz nașul, sau să am grijă să mă descriu, cum s-ar zice, din unghiul cel mai favorabil, ca mireasa care pozează pentru portretul de dinaintea nunții. Poate că pe alocuri am fost prea cinstit în jurnalul ținut pentru nașul meu și m-am gândit câteodată că, în loc să se fi lăsat convins că am o fire nobilă, se prea poate să-mi fi perceput cuvintele stricto sensu și să fi ajuns la concluzia că mă arătasem nedemn de protecția lui! Afurisit să fiu dacă mai văd vreo cale de ieșire, dat fiind că nu pot distruge ce-am scris fără să distrug și cadoul pe care mi l-a făcut nașul, cu tot cu legătura asta inutil de frumoasă. Am fost un prost. Ba nu! Am calculat greșit.

Cumbershum și Deverel l-au îndemnat pe Summers să-i arate căpitanului Anderson cât de indicat ar fi să ne modificăm cursul spre fluviul La Plata, unde am putea abate corabia în carenă, ca să scăpăm de ierburi. Cel care m-a informat a fost tânărul domn Taylor, micimanul entuziast care se mai lipește din când în când de mine. Cu toate acestea, Summers nu e de acord. Știe că Anderson vrea să termine călătoria fără să mai facă escală în vreun port. Trebuie să recunosc că, dincolo de faptul că e un om cumsecade și mai mult ca sigur un marinar iscusit, lui Summers nu-i place câtuși de putin să aibă alte păreri decât căpitanul. Domnul Taylor susține că i-a refuzat pe cei doi, indicându-le un lucru care s-a adeverit chiar azi-dimineață, și anume că vântul s-a întețit, iar viteza noastră de; deplasare a crescut. Vântul continuă să bată dinspre babord, orizontul și-a mai pierdut din claritatea de până acum, iar din când în când suntem împroșcați de o ceață fină de stropi. Lucrul ăsta are darul să-i bine dispună pe toți marinarii și pasagerii de pe corabie. Doamnele strălucesc efectiv de sănătate și

*

2

Trebuie să vă rog să vă închipuiți că s-au scurs trei zile de la cuvântul care reprezintă atât de enigmaticul sfârșit al SECȚIUNII ÎNTÂI până la cele pe care le scriu astăzi. Am fost întrerupt. Sfinte Sisoe, îmi pocnește capul de durere chiar și la cea mai mică mișcare! Ce mai, m-am lovit al naibii de rău și cu totul neașteptat. Izbutesc să scriu la mine în cabină, fiindcă Phillips mi-a dat o scândură pe care să mi-o fixez pe genunchi și mi-a proptit spatele cu încă una sau două perne de granit. Din fericire, deși cred că s-ar cuveni să spun mai degrabă „din păcate”, corabia se mișcă încet, după gustul meu, cu toate că vântul o împinge înapoi către acalmia tropicală, lua-o-ar naiba s-o ia acum și pururi și-n vecii vecilor! în ritmul ăsta, o să ajungem la antipozi când acolo o să fie iarnă, perspectivă care nu-mi surâde nici mie și cu atât mai puțin marinarilor, care au auzit o sumedenie de grozăvii despre Mările Sudului în acest anotimp! Summers a venit în vizită de îndată ce am fost în stare să înjur și mi-a spus, cu un zâmbet îndurerat, că domnul căpitan Anderson respinsese sugestia de a face un popas în estuarul fluviului La Plata, dar că, între timp, admisese posibilitatea unei escale la Capul Bunei Speranțe, dacă o să putem ajunge acolo.

— Înseamnă că ne paște vreun pericol? N-a răspuns preț de câteva clipe.

— Mda. Ca de obicei. Te rog din suflet să nu…

— „… răspândești deznădejdea în rândul pasagerilor”. De data asta a râs.

— Ei, hai, ti-ai mai revenit.

— Ce bine-ar fi să pot face o legătură între limbii și ceea ce am în cap. Știi ceva, Charles?

Când deschid gura, parcă nici nu mai sunt eu cel care vorbește.

— E efectul șocului. O să te simți mai bine imediat. Numai că te rog să nu mai comiți niciun gest eroic și altruist.

— Îți bați joc de mine.

— In orice caz, nu-ti mai rezistă capul pentru alte cucuie, ca să nu mai vorbim de șira spinării.

— E foarte adevărat că m-apucă durerea de cap din nimic o am „pe țeava”, dacă preferi și nu trebuie decât să mișc puțin gâtul ca să… Ah, lua-te-ar toți dracii!

Charles a plecat, iar eu m-am apucat să consemnez aventura. Stăteam în fața tăbliei de scris si mă jucam cu pana, când unghiul podelei pe care se afla scaunul a început să se schimbe. Dat fiind că de vreo câteva zile ne plictisiserăm făcând tot felul de zigzaguri, bordee, volte sau cum s-or mai fi numind, la început n-am dat deloc atenție fenomenului. Apoi însă spatele (care a devenit un marinar în toată regula, cu drepturi depline) a simțit că mișcarea era mai rapidă decât de obicei, în plus, nu se auzea niciunul dintre zgomotele clasice ale unei asemenea manevre, adică siflee, rugăminți adresate celor care făceau de cart, forfota agitată a picioarelor goale și tremurul înfoiat al velelor, în schimb, în arboradă s-a produs o bubuitură puternică și neașteptată, care a încetat imediat, moment în care marinarul hârșit din mine și-a dat seama că puntea se înclina din ce în ce mai repede și mai mult. Atunci am devenit brusc scriitor; și prima mea mișcare a fost să-mi pregătesc pana și călimara. Nici n-am apucat bine să fac lucrul ăsta, că m-am trezit azvârlit dintr-un perete în altul al cabinei… Acum se auzeau și zgomote din belșug strigăte, fluierături, lovituri surde și trosnete precum și țipete din cabina de alături, unde amoreza mea de altădată, Zenobia, urla aproape într-un glas cu presu- pusa soție a domnului Brocklebank. Am urcat cu greu pe punte, am reușit să deschid ușa și m-am îndreptat ca un păianjen spre lumina zilei.

Cum se spune cam în toate cărțile de călătorie pe care le-am citit, ce priveliște mi s-a înfățișat acum în fața ochilor! Mi-a înghețat sângele în vine, mi s-a făcut părul măciucă… Și așa mai departe. Totul se schimbase, devenind de nerecunoscut. Puntea din lemn, relativ orizontală, se înclinase ca un acoperiș și avea să ajungă în scurt timp perpendiculară. Mi-am dat seama, cu luciditatea pe care ți-o conferă propria neputință, că eram pierduți. Eram pe punctul de-a ne da peste cap, de-a ne răsturna. Toate pânzele fuseseră prinse de vânt dintr-un unghi nepotrivit, se întindeau exact parâmele care nu trebuiau, pe când celelalte spânzurau în voia furtunii, ca niște atârnătoare de vergă dezlegate. Parapetele de sub vânt se apropiau din ce în ce mai mult de mare. Apoi s-a auzit nu atât „de sus”, cât mai degrabă „de undeva de departe” un scrâșnet lent, urmat de un zgomot de velatură sfâșiată și de un trosnet de lemnărie făcută țăndări. Undeva la prova, vârfurile uriașe care par atât de mici de jos și formează „arborele gabier” s-au frânt și au rămas atâmate într-un veritabil păienjeniș de funii și pânze rupte în bucăți. Pe puntea din vânt ieșiseră câțiva bărbați, care se luptau acum cu niște odgoane. Pe unul dintre ei, aflat lângă deschizătura teugii, 1-am surprins lovind cu un topor. Deasupra mea am văzut un lucru pe care și acum îmi vine greu să-l cred: timona corăbiei s-a învârtit atât de brusc, încât cei doi bărbați care o țineau au fost măturați ca niște stropi de ploaie cel mai îndepărtat de mine a zburat prin aer pe deasupra timonei, aterizând undeva dincolo de ea, iar cel mai apropiat s-a prăbușit pe punte ca fulgerat. O dată cu învârtirea timonei s-a auzit un trosnet surd și înspăimântător dinspre cârmă. L-am văzut chiar pe căpitanul Anderson dând drumul unei funii de la cavilă și dând să apuce o alta, fără să țină seama de primejdie… Am dat fuga într-acolo și am început și eu să trag. Am simțit funia mișcându-se în urma eforturilor noastre conjugate, dar cel puțin așa mi s-a spus părâma căreia îi dăduse drumul căpitanul continua să se zbată prin aer, căci deodată am simțit o lovitură cumplită în moalele capului și în ceafă. N-am să recurg la niciuna dintre formulele bătătorite, de genul „Din clipa aceea n-am mai știut nimic”, însă cu siguranță că lucrurile pe care le-am știut mi s-au învălmășit în minte și au devenit neclare. Mi se pare că am căzut pe punte peste tânărul domn Willis. Cu excepția spatelui care mă durea foarte tare și a capului care îmi vâjâia, mă simțeam aproape bine. Asta, bineînțeles, fiindcă mă lățisem peste domnul Willis. În orice alte împrejurări, nici nu l-aș fi ales și nici nu l-aș fi suportat pe domnul Willis pe post de saltea, dar în situația aceea m-am enervat de-a binelea văzând ce eforturi zadarnice făcea băiatul să iasă de sub mine. Pe urmă cineva a tras de el și, într-o clipită, am rămas fără pernă, având sub cap doar puntea care, din câte îmi dădeam seama, revenise la orizontală. Am deschis ochii și m-am uitat în sus. Am văzut niște nori albi profilindu-se pe cerul albastru. Privirea mi s-a oprit apoi asupra arborelui artimon, ale cărui vele nu se lipiseră de-a valma de vergi. Ceva mai departe la prova, o bucată din arborele mare rămăsese nemișcată, și ea cu velele inferioare strânse ghem, dar cu gabierul distrus și atârnând într-o încâlceală pentru care marinarii au o serie de termeni care mai de care mai expresivi. Și gabierul arborelui trinchet fusese doborât și aterizase pe jumătate pe teugă, peste cabestan. Am închis ochii ca să-i feresc de lumină și am continuat să stau întins, așteptând să mi se potolească durerile. L-am auzit ca din depărtare pe căpitanul Anderson dând ordin după ordin, fără să se oprească. Niciodată nu l-am înțeles atât de puțin, dar în același timp niciodată nu l-am îndrăgit atât de mult. Vocea lui degaja calm și încredere. După aceea, nu știu dacă mă credeți, a venit un moment când, în mijlocul unei rafale sau salve de ordine, s-a oprit și a rostit pe un ton mai potolit și mai dezinvolt: „Aveți grijă de domnul Talbot.” Ce omagiu! Phillips s-a aplecat asupra mea, însă nu aveam de gând să mă las întrecut în materie de gesturi nobile.

— N-avea grija mea, omule. Mai mult ca sigur că sunt alții care au mai mare nevoie de ajutor.

Mă bucur să pot spune că vorbele astea n-au avut niciun efect asupra lui Phillips, care se străduia să vâre ceva moale între capul meu și punte. M-am simțit ceva mai bine. Ceața roșie care îmi năvălise în ochi devenise între timp trandafirie.

— Ce dracu’ s-a-ntâmplat?

A urmat o pauză, după care s-a auzit răspunsul:

— Zău dacă știu, domnule. Cum s-a redresat nava și am revenit pe chilă dreaptă, cum v-am căutat.

Mi-am îndoit picioarele pe rând. Nu păreau să fi pățit nimic, la fel ca brațele. Funia îmi jupuise nițel palmele și atât. Din câte îmi dădeam seama, supraviețuisem catastrofei, indiferent în ce ar fi constat ea, alegându-mă numai cu o durere de cap și o sperietură.

— Ar trebui să ai grijă de doamne, Phillips.

Nu mi-a răspuns, introducându-mi în schimb încă o bucată de material împăturit sub cap.

Am deschis ochii din nou. Gabierul frânt era coborât încet, centimetru cu centimetru. Marinarii se răspândiseră prin ceea ce rămăsese din arboradă. Mi-am ridicat la timp capul, care mă durea, ca să văd cum gabierul trinchet ce fusese distrus era adus pe punte și descâlcit din jurul cabestanului. Fusese crăpat și ieșea cu aproape doi metri în exteriorul navei. Deasupra mea, vela-pic fusese coborâtă cu ajutorul unui tangon. Mi-am amintit de pânzele falnice care se umflaseră peste capul meu când lăsaserăm corabia la apă, înainte ca marea să le acopere spumegând.

— Ce s-a-ntâmplat?

— O navă plină de soldați tâmpiți, dacă-mi dați voie, domnule.

Nu mi-a venit deloc să-mi mișc corpul și m-am limitat sa mai ridic puțin capul ca să mă uit în jur. Rezultatul a fost o durere sfâșietoare, cum nu mai îndurasem niciodată, ca și cum cineva mi-ar fi înfipt un pumnal ascuțit în cap. Am renunțat la orice alte încercări și am rămas nemișcat. Summers și căpitanul vorbeau însuflețit într-un jargon marinăresc pe care doar ei îl pricepeau. Măcar să nu fi cedat balamalele de cârmă, măcar să nu fi fost torsiunea prea mare. Mi-am mișcat ochii, într-o nouă încercare de a-i vedea pe cei doi ofițeri, și am descoperit că durerea care însoțea manevra nu era foarte mare. Am auzit ce vorbeau. Domnul Talbot sărise, cu tot curajul, să-l ajute pe căpitan la strângătorul de burtă de la vela mare, până când contactul cu o scotă scăpată de sub control îl făcuse să-și piardă cunoștința. Domnul Summers nici nu s-ar fi așteptat la altceva din parte-mi. Același domn Summers a rugat insistent să fie lăsat să-și îndeplinească în continuare îndatoririle, rugămintea fiindu-i acceptată. Tocmai încercam să mă ridic în capul oaselor, când căpitanul a vorbit din nou.

— Domnule Willis.

Domnul Willis stătea lângă timona abandonată, care se învârtea încet încoace și-ncolo.

Chiar când eram pe punctul de a-i semnala această gravă neglijență căpitanului, doi marinari au urcat grăbiți scara și au pus mâna pe timonă din ambele părți.

— Domnule Willis!

De obicei, domnul Willis, unul dintre ofițerii noștri stagiari, e palid la față. Acum însă ori lovitura pe care o primisem în cap îmi tulburase văzul, ori chipul lui Willis devenise verde de-a binelea.

— De câte ori trebuie să te strig ca să-mi răspunzi? Tânărul și sărmanul Willis și-a strâns buzele, după care le-a deschis din nou. Cred că îi tremurau zdravăn genunchii.

— Ordonați.

— Ai fost de cart.

— Șir, domnule, el, domnule…

— Știu totul despre „el”, domnule Willis. Ai fost de cart.

Dinspre domnul Willis nu s-a mai auzit nimic, în afara unui cloncănit slab. Căpitanul Anderson și-a rotit brațul drept și i-a ars o palmă zgomotoasă băiatului! Aces- ta a dat impresia că se desprinde de punte, pentru ca apoi sa plutească în aer și să se prăbușească într-o rână.

__. Scoală de-acolo, domnul meu, când vorbesc cu tine!

Vezi arborii ăștia gabier, tăntălău cu caș la gură? Scoală! Ai habar câte pânze s-au făcut ferfeniță și cât din cânepă nu mai e bun decât la umplerea trancheților? Pe legea mea, domnule, când o să avem iarăși o coloană artimon, acolo o să stai cocoțat pe toată durata stagiului!

— Șir, domnule…

— Adu-l aici, Willis, ai auzit? Vreau să-l văd în fața mea și asta acuml

Nu-mi închipuisem că două silabe puteau exprima atâta furie și o amenințare atât de intensă. Căpitanul Anderson a scos unul dintre zbieretele lui vestite, absolut îngrozitoare, iar eu mi-am dat seama că lucrul cel mai înțelept era să rămân nemișcat și să nu-mi distrug reputația de om curajos cu care tocmai mă alesesem. Mi-am ținut ochii închiși, așa că am auzit discuția care a urmat fără să văd pe niciunul dintre cei care au purtat-o. Mi-a ajuns la ureche mai întâi zgomotul unor pași împleticiți, iar apoi vocea lui Deverel, care bolborosea și gâfâia în același timp.

— Fir-aș al naibii, ce-a mai făcut pustiu’, dar-ar dracii-n el!

Anderson i-a răspuns mânios, dar cu voce joasă, ca și cum n-ar fi vrut să mai audă și altcineva ce discutau.

— Domnule Deverel, ai fost de cart. Deverel i-a răspuns cu un glas la fel de coborât.

— A fost tânărul Willis…

— Tânărul Willis, ce să zic. Dobitocule!

— N-osă…

— Te poftesc să mă asculți. Există un ordin strict, care-ți interzice să lași un stagiar singur de cart când suntem în larg.

Deverel a ridicat vocea, începând efectiv să strige:

— Toți facem așa! Altfel cum naiba mai ajung țâncii ăștia să-nvețe ceva?

— Și asta pentru ca ofițerul de cart s-o șteargă și să bea la popotă până cade lat! Am urcat pe punte când cora- bia încă tremura din toate încheieturile și-al naibii să fiu dacă erai la post! Iar pe urmă apari pe trei cărări, dobitoc bețiv ce ești…

— Nu permit nimănui să mă insulte în felul ăsta! O să am grijă să fiți…

A fost rândul lui Anderson să ridice vocea.

— Domnule locotenent Deverel. Absența ta de pe pun| te în timpul orelor de cart a fost o neglijență criminală. Poți să te consideri arestat preventiv.

— Atunci să te ia dracu’, Anderson, copil din flori afurisit!

A urmat o pauză în timpul căreia n-am îndrăznit nici să respir. Apoi Anderson a vorbit cu răceală în glas.

— Și încă ceva, domnule Deverel. Ți se interzice să mai bei.

Phillips și Hawkins, servitorul căpitanului, m-au adus înapoi în cabină. Din motive tactice, am simulat inconștiența cât am putut de bine. Mi-am spus că avea să urmeze, mai mult ca sigur, tribunalul militar și nu voiam să fiu implicat sub nicio formă, nici măcar ca simplu martor. Mi-am îngăduit să mă las readus în simțiri cu niște coniac, după care l-am prins de mânecă pe Phillips, ca să-1 mai țin lângă mine.

— Phillips, am cumva o rană la spate?

— Din câte am văzut, nu, domnule…

— Am fost lovit la cap și peste umeri de o parâmă dezlegată și mi-am pierdut cunoștința cu totul. Mă simt stors de puteri și moale ca o cârpă.

— Aha, a spus el, vesel nevoie mare, ați fost lovit de un capăt de funie. Noi îi spunem brânciul de pornire, domnule. Asta încasează pe spinare sau peste fund marinarul care se scoală ultimul, dacă-mi permiteți, în cel mai rău caz, lasă o vânătaie și atâta tot, domnule.

— Ce s-a-ntâmplat cu noi?

— Când, domnule?

— Accidentul, omule, catargele distruse și capul care mă doare!

Iar în clipa aceea Phillips a spus: luat de val. Eu am fost, tu ai fost, el (ea) a fost luat (ă) de val. Mi-am adus aminte cum i-a zis mama, care era o doamnă, cameristei: „Dar când am auzit cât cerea creatura aia pentru niciun metru de material, cât de fin o fi fost, îti spun drept, Forbes, parcă am fost luată de val!” Cuvinte rostite de scumpa mea mamă, care mi-a dat voie să călătoresc pe continent în timpul ultimilor ani de pace, dar m-a avertizat să nu mă apropii prea mult de gardul de la marginea navei! Ce limbaj ne e dat să avem, cât de divers, cât de direct chiar și când e aluziv, cât de deplin și oarecum inconștient metaforic! Mi-am amintit de anii când traduceam versuri din engleză în latină sau greacă și de nevoia de-a găsi o formulă simplă, care să exprime sensul a ceea ce poetul englez ascunsese în umbra strălucitoare a figurilor de stil! Ce ciudat e felul cum, dintre toate activitățile omenești, am preferat de atâtea ori să ne întoarcem la experiența mării! A merge cu toate pânzele sus, a ți se îneca corăbiile, a încerca marea cu degetul, a promite marea cu sarea, a fi în derivă, a eșua, a merge peste mări și țări, a te da la fund fără urmă Dumnezeule mare, am putea umple o carte cu efectul experienței mării asupra limbajului nostru! Iată, așadar, metafora aflată în punctul de plecare. Noi, cei de pe corabie, parcă fuseserăm luați de val! întins la mine în cabină, mi-am închipuit ce și cum se întâmplase. Deverel se furișase jos ca să tragă o dușcă, lăsându-l pe nătărăul de Willis la timona corăbiei. Sfinte Dumnezeule, simpla evocare a situației mi-a provocat o nouă zvâcnire a tâmplelor. Țara mea, mi-am spus, încercând să dau dovadă de simțul umorului, țara mea ar fi putut suferi o pierdere considerabilă. Aș fi putut să mă înec! Prin urmare, în timp ce Willis făcea de cart, avusese loc o schimbare a vântului, o agitație a valurilor în preajma bordului de sub vânt, crestele înspumate și furtuna începuseră să se joace cu corabia, apa fusese răvășită de două mâini invizibile, care se apropiaseră fulgerător, cei doi marinari de la timonă își mutaseră privirile de la arborele mare la busolă, căutindu-1

pe Deverel și găsindu-l pe Willis cu gura căscata, disperați să găsească pe cineva care să se priceapă și rămași în continuare de capul lor dacă ar fi pus mâna pe timonă, ar fi venit sub vânt si ar fi manevrat corabia ca să înfrunte furtuna, s-ar fi putut teme că aveau să fie biciuiți din cauză că acționaseră de capul lor așa că nu făcuseră nimic fiindcă nici Willis nu făcuse nimic, vântul umflase pânzele exact unde nu trebuia după ce se virase scota, făcând ca ambarcațiunea să se oprească, iar apoi să se legene înainte și înapoi, cu pânzele umflate dintr-o direcție greșită, cu parapetele înclinate și spălate de apa mării și cu cârma miscându-se invers față de sensul normal! Așadar, în timp ce echipajul trudea ca să repare ce stricaseră Deverel și Willis în câteva clipe de neatenție, am stat și-am așteptat să nu-mi mai zvâcnească tâmplele, lucru care s-a și întâmplat întru câtva, însă numai după ce-am adormit. Ultimul lucru la care țin minte că m-am gândit înainte de-a mă abandona somnului a fost bogăția neașteptatei experiențe care mi se revelase prin intermediul unei simple expresii: „a fi luat de val!”