Initierea

1

Distinsul meu nas,

Cu aceste cuvinte îmi încep jurnalul pe care mi-am promis să-l țin pentru domnia ta – și nici că există cuvinte mai potrivite!

Prea bine, așadar. Locul: în sfârșit, la bordul corăbiei. Anul: îl cunoști. Data? Firește, lucrul care contează este că e ziua cea dintâi a călătoriei mele la celălalt capăt al lumii, motiv pentru care am trecut cifra 1 în partea de sus a acestei pagini. Căci ceea ce urmează să scriu trebuie să fie o consemnare a primei noastre zile. Luna sau ziua din săptămână nu înseamnă foarte mult, de vreme ce, în drumul nostru îndelungat din sudul Vechii Anglii spre antipozi, vom străbate geometria tuturor celor patru anotimpuri!

Chiar în dimineața asta, înainte de a pleca de acasă, m-am dus să-mi văd frații mai mici și trebuie să spun că i-au dat mari bătăi de cap bătrânei Dobbie! Junele Lionel a imitat un fel de dans războinic al aborigenilor. Micul Percy s-a întins cu fața în sus și și-a frecat burta, scoțând între timp niște gemete îngrozitoare, ca să-mi arate, vezi Doamne, ce rău se simțea după ce mă înfulecase! I-am croit pe amândoi ca să se cumințească, iar pe urmă am coborât unde mă așteptau mama și tata. Credeți cumva că mama s-a mulțumit să verse o lacrimă sau două? Nici vorbă, a plâns de s-a cutremurat pământul, și chiar și eu am simțit o căldură care era oricum, numai bărbătească nu. Păi, până și tata… Cred că am pus un preț mai mare pe sentimentalii Goldsmith si Richardson decât pe veselii Fielding și Smollett! înălțimea ta s-ar fi convins pe deplin cât sunt de vrednic, dacă ar fi auzit vorbele ce mi s-au spus, de parcă aș fi fost un pușcăriaș în lanțuri, nu un tânăr gentleman care urma să-l ajute pe guvernator la administrarea uneia dintre coloniile Maiestății Sale! M-au bucurat tare mult sentimentele neascunse ale părinților, precum și ceea ce am simțit eu însumi! Până la urmă, finul domniei tale e un băiat de ispravă. Ca să-și vină în fire, i-a fost de ajuns să meargă până la poartă, să treacă de casa paznicului și să se aștearnă la drum, dispărând după cotitura din dreptul morii.

Ca să revin, acum mă aflu la bord. M-am suit pe o corabie lătăreață și trăsnind a catran, care poate că în tinerețe fusese unul dintre formidabilele bastioane de lemn ale Angliei. Am trecut pe sub un prag jos, am nimerit în întunericul unei punți și a fost cât pe-aci să mă sufoc când am tras prima gură de aer. Dumnezeule mare, să verși și mai multe nu! Erau o forfotă si o îmbulzeală de nedescris, într-o lumină a asfințitului ce mi s-a părut nefirească. Un individ care mi s-a prezentat drept servitorul meu m-a condus spre un soi de bârlog ridicat lângă unul dintre pereții navei, asigurându-mă că aceea era cabina mea. Insul e un bătrânel care șchiopătează, cu o mutră ascuțită și câte un smoc de păr alb pe fiecare obraz, care urcă spre creștetul încununat de o chelie lucioasă.

— Ce-i putoarea asta, omule? l-am întrebat.

Si-a ridicat nasul ascuțit în vânt si s-a uitat în jur, de parcă ar fi putut să vadă putoarea în loc s-o adulmece.

— Putoare, domnule? Ce putoare?

— Putoarea, am spus, ducându-mi mâna la nas și la gură, ca și cum mai aveam puțin și-mi vărsăm mațele. Impuțiciunea, duhoarea sau cum vrei să-i zici.

E un tip vesel din fire, Wheeler ăsta. În clipa aceea mi-a zâmbit ca și cum puntea de deasupra, care se afla foarte aproape de capetele noastre, s-ar fi deschis și ar fi lăsat să intre lumina.

— A, asta, a spus el. O să vă obișnuiți repejor, domnule!

— Nu vreau să mă obișnuiesc deloc! Unde-i căpitanul navei ăsteia?

Lumina de pe figura lui Wheeler s-a stins, iar servitorul s-a dus si mi-a deschis ușa cabinei.

— Nici domnul căpitan Anderson nu poate face nimic, domnule, a spus el. Jos avem numai nisip și pietriș. Navele noi au balast din fier, dar a noastră a fost construită mai demult. A apărut când nu trebuia, altfel ar fi schimbat-o din temelii. Numai că nu se poate, e prea veche. Și-au zis că nu-i bine să se-apuce să-i umble prin măruntaie, domnule.

— Înseamnă că-i un cimitir în toată regula! Wheeler s-a gândit preț de o clipă.

— Asta n-am de unde să știu, domnule, fiindcă până acum n-am mai urcat la bordul ei. Acum stați frumușel aici, iar eu vă aduc un coniac.

Cu acestea spuse, a dispărut înainte să-mi fac curaj să mai spun ceva și să trag în plămâni aerul acela rău „dintre punți”. Iată, deci, unde am ajuns și unde mă aflu și în clipa asta.

Dă-mi voie să-ți descriu locul în care o să stau până o să găsesc ceva mai cumsecade. Cabina are un pat ca o troacă, așezat în lungul navei și cu două sertare meșterite sub el. La un capăt al ei se lasă în jos o tăblie ca o măsuță de scris, iar la celălalt un lighean îmbrăcat în foaie de cort și cu o găleată dedesubt. Presupun că pe nava asta or exista și locuri mai comode unde să-ți poți face nevoile firești. Deasupra vasului e loc pentru o oglindă, iar la picioarele patului se află două rafturi cu cărți. Un scaun de pânză este singura mobilă pe care o poți mișca din loc în tot acest nobil apartament. Ușa are o deschizătură destul de mare la nivelul ochilor, pe unde pătrunde din când în când lumina zilei, iar de ambele părți ale ei, pe perete, se găsesc mai multe cârlige. Podeaua, sau puntea, cum s-ar cuveni să-i spun, are suficiente denivelări ca să-ti scrântești glezna. Presupun că urmele acelea adânci de pe punte au fost făcute de roțile de fier ale tunurilor, pe vremea când nava era destul de tânără și de sprințară ca să aibă toate armele necesare! Cămăruța mea e nouă, dar tavanul – puntea de sus? — și bordajul din spatele patului este vechi, uzat și plin de crăpături, închipuie-ți, să mi se ceară să locuiesc într-un asemenea coteț, într-o asemenea cocină! Oricum, n-o să-mi fac sânge rău și o să mă împac cu starea de lucruri până o să-l văd pe căpitan. Simplul fapt că am respirat aerul ăsta m-a făcut să mă obișnuiesc cu duhoarea, iar paharul generos de coniac pe care mi l-a adus Wheeler aproape că m-a împăcat cu situația.

Dar ce zgomotoasă e lumea asta înconjurată de lemnărie! Vântul de sud-vest, care ne silește să stăm mai departe la ancoră, vuiește și șuieră în velatura ei – în velatura noastră (căci m-am hotărât să profit de călătoria asta îndelungată ca să-mi însușesc tot ce ține de viața pe mare) – în velatura noastră strânsă pe vergi. Rafalele de ploaie bat darabana pe fiecare bucățică din navă. Ca și cum asta nu ar fi de-ajuns, dinspre partea din fată se aud behăitul oilor, mugetul vitelor, strigătele bărbaților și, ei bine, da! țipetele femeilor. E destulă gălăgie și aici, unde stau eu. Bârlogul, de fapt cocina mea, e una dintre cele douăsprezece aflate în partea asta a navei, vizavi de care se găsesc tot atâtea. Un coridor pustiu desparte cele două șiruri de cabine, blocat la un capăt de coloana uriașă a arborelui artimon. În spatele coridorului nostru, după cum mă asigură Wheeler, este salonul unde iau masa pasagerii, precum si încăperile de serviciu de o parte și de alta. Pe coridorul slab luminat siluetele oamenilor trec de la un capăt la celălalt sau se strâng laolaltă. Ei, de fapt noi, suntem pasagerii, din câte văd; iar explicația pentru faptul că o străveche navă de linie a fost transformată în vas de mărfuri, a devenit fermă plutitoare si pe deasupra mai transportă și pasageri, nu poate fi deslușită decât dacă ne gândim la ananghia la care se află comandanții de la Amiralitate, nevoiți să se ocupe de șase sute de nave de război în serviciu activ. Chiar în clipa asta Wheeler mi-a spus că o să luăm masa la patru, adică peste o oră. Când l-am informat că am de gând să cer o cabină mai încăpătoare, a căzut pe gânduri câteva clipe, după care mi-a zis că problema era destul de spinoasă și m-a sfătuit să mai aștept o vreme. Când mi-am exprimat indignarea față de folosirea unui asemenea hârb pentru călătoria noastră, s-a oprit în ușa cămăruței mele, cu un ștergar pe braț, și mi-a împărtășit cât a putut de mult din filosofia lui marinărească: Domnule dragă, o să plutească pân-o să se scufunde, căci la urma urmei, domnule dragă, de când a fost construită s-a știut că odată și-odată tot o s-o pățească. După un asemenea discurs, în care Wheeler mi-a spus să nu mă bizui decât pe nostrom și pe dulgher, lămurindu-mă că era mai înțelept să mă prind de-o parâmă din vremurile bune decât de un afurisit de lanț care zornăie ca un hoit atârnat în ștreang, inima mi s-a scufundat până în balastul ăla scârbos! Dar lui puțin îi păsa că fundul navei nu era din tablă de cupru! Am aflat că nava e dată cu catran pe dinăuntru si pe dinafară și atâta tot, așa cum îi stă bine celei mai vechi corăbii din lume, și probabil că primul ei comandant a fost nimeni altul decât Noe! înainte de-a pleca, Wheeler m-a consolat oarecum, spunându-mi că, după mintea lui, nava asta era „mai de nădejde decât multe altele mai solide”. De nădejde! „Căci”, a mai zis el, „dacă dăm de vreme proastă, se desface ca o ciubotă veche”. Drept să-ți spun, după toate astea, s-a dus și stropșorul de bine pe care mi-l făcuse coniacul. Ținând cont de cele auzite, mi-am zis c-ar fi bine să-mi scot din lăzi toate lucrurile de care urma să am nevoie în timpul călătoriei, înainte să fie stocate în cală. Atât de mare e harababura de pe navă, încât nu reușesc să dau peste nimeni care să poată anula ordinul ăsta peste măsură de prostesc. Așa că până la urmă m-am resemnat, l-am pus pe Wheeler să mă ajute la despachetat, mi-am rânduit toate cărțile cu mâna mea și m-am uitat cum îmi dispar lăzile. M-aș înfuria de-a binelea, dacă situația n-ar fi atât de caraghioasă. Cu toate acestea, mi-a plăcut să-i aud vorbind între ei pe indivizii care au venit să-mi ia lăzile, fiindcă foloseau un limbaj pe care numai un om al mării l-ar fi putut pricepe. Mi-am pus Dicționarul maritim al lui Falconer lângă pernă, căci sunt hotărât să învăț limba asta la fel de bine ca puzderia de inși care merg împleticindu-se pe-aici.

Mai târziu

Am mâncat la lumina ferestrei mari de la pupa, așezați la două mese lungi, într-o dezordine deplină. Nimeni nu știa nimic. Nu vedeai picior de ofițer, cei care serveau la masă erau chemați ba aici, ba acolo, mâncarea proastă, ceilalți pasageri indispuși, iar doamnele lor la un pas de isterie. Dar priveliștea celorlalte nave ancorate, ce puteau fi observate de la ferestrele de la pupa, era fără îndoială un spectacol pe cinste. Wheeler, ajutorul, servantul și călăuza mea, spune că atâta a mai rămas din tot convoiul. El mă asigură că deruta instalată la bord o să se potolească și că, spre a-l cita exact, o să ne scuturăm de rele – probabil așa cum s-au scuturat nisipul și pietrișul din cală – până când, dacă e să mă iau după ce spun unii pasageri, o să ajungem să puțim și noi la fel de mult ca nava. Poate că înălțimea ta mi-a sesizat supărarea din cuvinte. Ba, mai mult, dacă n-aș fi băut un vin cumsecade, m-aș fi înfuriat de-a binelea. Noe al nostru, un anume căpitan Anderson, n-a catadicsit să apară. O să mă prezint în fața lui cu prima ocazie, numai că acum s-a întunecat. Mâine dimineață am de gând să cercetez topografia navei și să fac cunoștință cu ofițerii mai de ispravă, dacă or exista cu adevărat. Există în schimb destule doamne – unele mai tinere, altele între două vârste și câteva bătrâne. Există si câțiva moșneguți, un ofițer de infanterie tânăr și un pastor și mai tânăr. Cel din urmă a încercat, amărâtul, să rostească o binecuvântare înainte de masă, iar pe urmă s-a ascuns cu nasul în farfurie, sfios ca o mireasă. N-am izbutit să-l văd pe domnul Prettiman, dar presupun că e și el la bord.

Wheeler mi-a spus că vântul o să cârmească la noapte, iar noi o să virăm ancora, o să ridicăm velele, o s-o luăm din loc și o să ne începem marea călătorie profitând de flux. I-am zis că sunt un marinar de nădejde și i-am văzut fata scăldată fugar într-o lumină aparte, care nu era chiar un zâmbet, ci mai degrabă o veselie neintenționată. Mi-am promis imediat să-l învăț să se poarte pe acest individ cu prima ocazie… dar chiar când scriu aceste pagini contururile lumii noastre de lemn se schimbă. Se aude o rafală de bubuieli, urmată de o mulțime de trosnete și pârâieli dinspre arboradă. Șuieratul strident al sifleelor îmi sparge urechile. Dumnezeule mare, oare e cu putință ca asemenea sunete să iasă din gâtlejul unui om? Insă asta și astalaltft trebuie să fie salve de tun, e limpede! în dreptul bârlogului meu un pasager a căzut și s-a pornit să înjure în gura mare, doamnele tipa, vitele mugesc și oile behăie. Domnește un haos total. Nu m-aș mira ca vitele să behăie, oile să mugească, iar doamnele să blesteme nava asta cu toată cheresteaua ei și s-o hărăzească focului iadului. Ligheanul îmbrăcat în pânză în care Wheeler mi-a turnat apă a intrat în suspensie giroscopică și acum stă înclinat într-o parte.

Ancora ne-a fost smulsă din nisipul și pietrișul Vechii Anglii. Trei, patru sau poate cinci ani de-acum încolo n-o să mai am niciun fel de legătură cu locurile unde m-am născut. Recunosc că a fost un gând solemn, chiar dacă umbrit de perspectiva unei slujbe interesante și avantajoase.

Și, dată fiind solemnitatea clipei, cum altfel să-mi închei relatarea primei mele zile pe mare, dacă nu exprimându-mi profunda recunoștință? M-ai ajutat să pun piciorul pe prima treaptă a scării și, indiferent cât de mult o să urc, – căci trebuie să te previn, înălțimea ta, am o ambiție fără margini! — n-o să uit niciodată a cui a fost mâna binevoitoare care m-a împins în sus. Să dea Dumnezeu să nu se arate niciodată nedemn de mâna aceea și să nu înfăptuiască nimic necuviincios, iată ruga – ba chiar intenția – recunoscătorului fin al înălțimii tale,

EDMUND TALBOT

*

2 Am trecut cifra 2 la începutul acestei consemnări, deși nu știu cât o să aștern pe hârtie pe ziua de azi. Împrejurările sunt neprielnice scrisului îngrijit. Sunt atât de vlăguit – e un chin până și mersul la closet sau privată – iertat să fiu, nici nu mai știu cum să-i spun, fiindcă în limbajul strict al mării căcăstoarea se află în partea din față a navei, tinerii gentlemeni ar trebui să aibă o latrină, iar locotenenții s-ar cuveni să aibă… nici nu mai știu ce. Mișcarea neîntreruptă a navei și nevoia permanentă de-a mă adapta…

înălțimea ta ai fost amabil și mi-ai recomandat să nu ascund nimic. Nu-i așa că îți aduci aminte cum ai ieșit cu mine din bibliotecă, ținându-mă prietenește pe după umeri și îndemnându-mă cu vocea aceea jovială: „Spune tot, băiete! Nu ascunde nimic! Fă-mă să ies din nou pe mare cu ajutorul tău”? Ei bine, înseamnă că și-a vârât dracul coada, fiindcă am suferit cumplit din cauza răului de mare și aproape că nu m-am dat jos din pat. La urma urmei, Seneca a trecut și el prin aceleași chinuri lângă Napoli, după cum probabil că ții minte, iar dacă până si un filosof stoic e redus la neputință după câteva leghe de apă învolburată, ce să mai aștepți de la noi, muritorii de rând, când ajungem în larg? Trebuie să mărturisesc că de multe ori oboseala m-a făcut să plâng și că Wheeler m-a văzut pe când dădeam apă la șoareci ca o femeiușcă. Oricum, e un om demn de încredere. I-am explicat că plângeam de oboseală și a încuviințat cu un aer de-a dreptul vesel.

__Când o s-ajungeți la capăt, o să vânați toată ziua și-o să dansați toată noaptea, domnule, mi-a spus el. Căci dacă ne-ați fi urcat domnia voastră în șa pe mine sau pe cei mai mulți dintre marinari, ne-ar fi ieșit rinichii printre coaste și ni s-ar fi muiat genunchii.

Am bombănit un fel de răspuns și l-am auzit pe Wheeler scoțând dopul unei sticle.

— Gândiți-vă că e ca și cum ai învăța să călărești o navă. Nu peste multă vreme o să reușiți.

Vorbele lui m-au mai liniștit, însă nu atât de mult ca mireasma diafană ce m-a vrăjit precum austrul sudic. Am deschis ochii și ce să vezi? Wheeler scosese la iveală o doză uriașă de calmant. Gustul plăcut al licorii m-a trimis cu gândul la vremea când eram mic, dar de data asta fără nimic din melancolia care însoțește de obicei amintirile din copilărie si din casa unde te-ai născut! I-am spus lui Wheeler că poate să plece, am moțăit o vreme și pe urmă am adormit de-a binelea. Și lui Seneca i-ar fi fost mult mai de folos niscai opiu decât toată filosofia aia a lui, zău dacă nu!

M-am trezit din niște vise ciudate și într-un întuneric atât de adânc, încât nu mi-am dat seama unde mă aflam, dar mi-am adus aminte în scurt timp și am constatat că mișcarea navei noastre era sensibil mai mare. L-am strigat imediat pe Wheeler. La al treilea strigăt – însoțit, recunosc, de mai multe înjurături decât ar permite bunul-simț și comportamentul unui gentleman—mi-a deschis ușa bârlogului.

— Wheeler, ajută-mă să ies de-aici! Trebuie să iau o gură de aer!

— Stați liniștit încă nițel, domnule, și-o să vă țineți drept pe picioare ca un trepied! Mă duc să vă pregătesc un păhărel.

Oare există sau ar putea să existe ceva mai prostesc și mai puțin reconfortant decât perspectiva de a imita un trepied? Cu ochii minții am văzut șiruri întregi de asemenea obiecte rânduite fără cusur, ca la o adunare a purita- nilor. L-am înjurat pe individ de la obraz. Totuși, până la urmă n-a vorbit gura fără el. Mi-a explicat că ne aflam în plină hulă. Mi-a spus că mantaua mea la trei rânduri era un veșmânt prea elegant ca să-l stric în ploaia sărată care cădea pe punte. A adăugat, pe un ton misterios, că nu era prudent să arăt ca un capelan! Avea, oricum, la îndemână o haină de ploaie galbenă nou-nouță. Cu destulă tristețe în glas, mi-a zis că o cumpărase pentru un gentleman care, până la urmă, nici măcar nu mai urcase la bord. Era exact de mărimea mea si nu trebuia să-i plătesc decât suma pe care o dăduse el când o cumpărase. Pe urmă, la sfârșitul călătoriei, puteam să i-o vând la loc, la un preț mai mic, dacă preferam. Am bătut palma pe loc și am încheiat această înțelegere foarte avantajoasă, căci simțeam că mă sufoc și abia așteptam să ies la aer. Wheeler m-a ajutat să-mi pun haina de ploaie, mi-a strâns-o bine pe corp, mi-a vârât picioarele în niște cizme de cauciuc și mi-a potrivit o pălărie impermeabilă pe cap. Tare aș fi vrut să mă vadă si înălțimea ta, fiindcă mai mult ca sigur că arătam ca un marinar sadea, chit că de-abia mă mai țineam pe picioare! Wheeler m-a condus până pe coridorul spălat de apă. A continuat să turuie vrute și nevrute, ca de pildă că ar trebui să învățăm să avem un picior mai scurt decât celălalt, aidoma caprelor de munte. I-am răspuns destul de enervat că, de când am fost în Franța, după ce se proclamase ultima pace, am început să-mi dau seama când se înclină puntea, fiindcă nu ajunsesem pe continent mergând cu pasul pe apă. Am ieșit pe puntea centrală și m-am sprijinit de parapetul de la babord, adică în partea unde era înclinată puntea. Șarturile uriașe ale arborelui mare și grijelele – ah, Falconer, Falconer! — mi se întindeau deasupra capului, iar deasupra lor erau o mulțime de alte funii cărora nu știam cum să le spun și care vibrau, se loveau una de alta și șuierau. Am văzut un ochi nemișcat de lumină, dar trâmbele de apă năvăleau întruna peste bordul corăbiei, aflat undeva deasupra noastră, iar norii care se prăvăleau asupră-ne nu păreau mai înalți decât catargele. Nu eram singuri, firește, căci zăream luminile de drum ale celorlalte nave din convoi, chiar dacă stropii de apă și pâcla combinată cu ploaia le ascundeau vederii noastre. Am respirat mult mai bine după ce-am scăpat de duhoarea de la mine din bârlog și n-am putut decât să sper că rafalele astea extrem de puternice aveau să îndepărteze măcar parțial miasmele care se simțeau pe navă. Oarecum înviorat, m-am uitat în jur și, pentru prima dată de când am ridicat ancora, am descoperit că îmi revin atât inteligența, cât si cheful de viață. Ridicându-mi privirile și uitându-mă în urmă, am văzut doi cârmaci la timonă, niște siluete negre, înfofolite în impermeabile și cu fețele luminate de dedesubt, care se uitau pe rândla habitaclul busolei, iar după aceea la șirurile de pânze. Aveam doar câteva dintre vele întinse în bătaia vântului și am pus totul pe seama vremii vitrege, dar am aflat mai târziu de la Wheeler – un veritabil Falconer ambulant – că făcuserăm această manevră ca să nu ne îndepărtăm de restul convoiului, fiindcă țineam marea mai bine decât aproape toți ceilalți. Cum de știe omul ăsta atâtea lucruri, dacă le-o fi știind cu adevărat, e un mister, dar uite-l că mă anunță că o să ne întâlnim cu escadronul compus din câteva nave de război undeva după Capul Ushant, că o să preluăm o altă navă de linie care o să ne însoțească până la latitudinea Gibraltarului și că de acolo o să continuăm singuri, apărându-ne de cei care ar putea dori să ne captureze doar cu puținele tunuri pe care le mai avem și cu înfățișarea timorantă a navei! Oare e corect ce se întâmplă? Nu-și dau seama domnii comandanți de la Amiralitate că au lăsat să plece în larg un viitor secretar de stat? Să sperăm, totuși, că, aidoma pâinii din Biblie, valurile or să mă aducă și pe mine înapoi! în orice caz, zarurile au fost aruncate și trebuie să-mi accept soarta. Am mai rămas așa o vreme, cu spatele lipit de parapet, sorbind stropii de ploaie și palele de vânt. Am ajuns la concluzia că principala cauză a slăbiciunii mele neobișnuite fusese duhoarea din bârlog și nicidecum balansul navei.

Lumina zilei era din ce în ce mai slabă, dar am fost răsplătit pentru veghea de pe punte prin faptul că am scăpat de starea aceea bolnăvicioasă. De pe coridorul nostru a ieșit la un moment dat în ploaie și vânt un pastor! Am bănuit că era același care încercase să ne binecuvânteze prima masă, fără să fi fost auzit de altcineva în afara Atotputernicului. Purta niște pantaloni până la genunchi, o haină lungă și câteva panglici care se zbăteau în vânt în jurul gâtului, ca o pasăre prinsă în cursă și care se tot lovește de geam! își ținea cu amândouă mâinile pălăria si peruca lipită de cap și s-a îndreptat poticnit întâi într-o direcție, iar apoi în alta, de ziceai că era un crab beat. (Firește că înălțimea ta știe cum arată un crab beat.) Ca toți cei neobișnuiți să meargă pe o punte înclinată, pastorul s-a întors și a încercat s-o ia spre partea ridicată a punții, în loc să se ducă la cea lăsată în jos. Am văzut că era pe punctul să verse, întrucât culoarea de pe fața lui era o combinație între paloarea unui om bolnav și verdele brânzei mucegăite, înainte să apuc să-l previn, chiar a vomitat, după care s-a prelins pe punte. S-a săltat cum-necum în genunchi – deși nu cred c-a făcut-o ca să se roage! — și s-a ridicat în picioare tocmai în clipa când balansul navei a amplificat mișcarea punții. Drept urmare, a pornit pe jumătate fugind, pe jumătate zburând în josul punții și mai mult ca sigur că ar fi trecut printre grijele și ar fi aterizat în mare, dacă nu l-aș fi apucat de guler! Am apucat să văd un chip verzui și ud, după care servitorul care se ocupa de pasagerii de la babord la fel cum avea grijă Wheeler de cei de la tribord a ieșit în goană de pe coridor, l-a prins pe mărunțel de subsuori, mi-a cerut iertare și l-a cărat de acolo, ca să nu-l mai vadă nimeni. Tocmai îl afuriseam pe pastor fiindcă îmi murdărise haina, când o porție amestecată de ploaie și apă de mare m-a izbit și mi-a făcut mantaua ca nouă. Intr-un fel, acest fapt m-a binedispus, chit că apa sărată mi-a intrat în ochi. Filosofia și religia – ce mai pot face în clipa când vântul șuieră și apa năvălește peste tine? Am rămas pe loc, ținându-mă cu o mână, și am început să savurez spectacolul acestei brarnbureli luminate de ultimul licăr al zilei. Nava noastră străveche și uriașă, cu cele câteva vele micșorate de pe care ploaia care cădea în cascadă ricoșa în mare, se străduia să înfrunte valurile și să înainteze pieziș, ca un taur care își croiește drum printr-o mulțime compactă. Și așa cum taurul poate da peste cineva la fel ca el, tot așa ea (nava noastră) era stânjenită din când în când, se prăvălea, se ridica pe talazuri sau primea câte o lovitură în față, în așa fel încât la început prova, pe urmă partea centrală și la sfârșit pupa erau spălate de spuma albă a crestelor de apă. Am început, așa cum se exprimase Wheeler, să călăresc nava. Catargele ei se înclinaseră ușor. Șarturile dinspre partea din vânt erau întinse la maximum, pe când cele de sub vânt fuseseră slăbite destul de mult. Parâma uriașă a vergii mari fusese trasă la tribord printre catarge; iar acum dă-mi voie să lămuresc un lucru. La înțelegerea acestei mașinării imense nu se poate ajunge treptat și nici cercetând desenele și schemele din Dicționarul maritimi Dacă tot e să se producă o asemenea deslușire, ea are loc dintr-o dată. În semiîntunericul acela, între un val si următorul, mi-am dat seama că înțelegeam corabia și marea nu doar din punctul de vedere al ingeniozității lor mecanice, ci și ca pe o… ca pe o ce? Ca pe un armăsar, ca pe un mijloc de transport, ca pe un mijloc ce servea unui scop anume. Era una dintre bucuriile pe care nu le anticipasem. Mi-am spus, poate cu un strop de mulțumire deșartă, că lucrul ăsta sporea zestrea celor înțelese până atunci! O singură scotă, o parâmă legată de colțul de jos și de sub vânt al unei vele, vibra la câțiva metri deasupra capului meu si se zbătea amarnic, dar având rostul ei! Ca pentru a mă face să pricep mai bine ce se petrecea pe navă, chiar în clipa când cercetam parâmă și rolul pe care-l avea, dinspre prova s-a auzit o bufnitură surdă, urmată de o explozie a stropilor de ploaie, iar vibrațiile parâmei s-au schimbat – funia a părut că se îndoaie la jumătate, astfel încât pentru o vreme pe lungimea ei s-au format două elipse înguste/ puse cap la cap, ilustrând de fapt prima armonică, la fel cum se întâmplă cu o coardă de vioară care, atinsă așa cum se cuvine, va scoate o notă cu o octavă mai sus decât cea la care a fost acordată.

Dar corabia asta are mai multe coarde decât vioara, lăuta sau harpa, iar sub bagheta vântului cântă o muzică înspăimântătoare. Recunosc că, după o vreme, mi-ar fi prins bine să mai am pe cineva alături, numai că Biserica se arătase la fel de neputincioasă ca armata. Toate doamnele erau la locurile lor în cabine. Cât despre marină… mă rog, era în elementul ei la propriu. Reprezentanții ei stăteau ici si colo înfășurați în mantalele din pânză de cort, ca niște siluete negre, ale căror chipuri palide contrastau cu hainele. De la distanță semănau foarte bine cu niște stânci spălate de valuri.

După ce lumina a dispărut aproape de tot, m-am întors orbecăind la mine în bârlog și l-am strigat pe Wheeler, care a venit imediat, m-a ajutat să-mi scot mantaua de ploaie și mi-a agățat costumul ud în cui, unde a rămas într-o parte, de-ai fi zis că băuse. I-am spus să-mi aducă o lampă, dar mi-a răspuns că nu avea cum. M-am înfuriat auzindu-1, numai că omul m-a făcut să înțeleg de ce. Lămpile erau periculoase pentru toți fiindcă, dacă se răsturnau, nu mai aveai cum să le stingi. Dar putea să-mi aducă o luminare, dacă eram dispus să plătesc, căci luminările se stingeau singure când cădeau, deși chiar și atunci trebuia să-mi iau niște măsuri de siguranță, ca să meargă totul bine. Wheeler avea o rezervă personală de luminări. I-am spus că, din câte știam, articolele de genul ăsta se obțineau de la intendent. După câteva clipe de tăcere, Wheeler a încuviințat. Se gândise că nu voiam să tratez direct cu intendentul, care avea cabina lui, separat de toti ceilalți, și era foarte scump la vedere. Gentlemenii nu obișnuiau să discute cu el, ci își trimiteau servitorii, care se asigurau că tranzacția era corectă si dincolo de orice dubiu. „Căci știți bine cum sunt intendenții ăștia!”, a spus el. Am fost pur si simplu de acord cu el si într-o clipită – după cum observi, înălțimea ta, începusem să-mi revin – mi-am mascat aprecierile legate de domnul Wheeler, de grija lui părintească și de dorința de a mă sluji! Mi-am impus să-1 dibui și să-i citesc gândurile mai bine decât ar fi putut reuși el să le citească pe ale mele. Așa că la unsprezece noaptea – când s-au auzit sase bătăi de clopot, după cum se măsoară carturile – iată-mă așezat la tăblia care îmi ține loc de masă, cu acest jurnal deschis sub ochi. Vai, ce pagini banale! Nu găsești în ele nimic din întâmplările interesante, din observațiile adinei și nici măcar din vorbele de duh cu care mi-am propus s-o delectez pe înălțimea ta! Ce-i drept, însă, suntem abia la început de drum.

*

3 A trecut și ziua a treia, iar vremea a fost și mai rea decât până acum. Starea navei, sau a acelei părți pe care pot s-o observ, e mizerabilă și nici nu poate fi descrisă în cuvinte. Pe punte, ba chiar si pe coridorul nostru, șiroiesc laolaltă apa mării, apa de ploaie și alte lichide pline de murdării, care se strecoară inexorabil pe sub pragul de la ușa bârlogului meu, ce nu se închide niciodată de tot. Totul pare făcut de mântuială, firește. Dacă n-ar fi așa, ce s-ar întâmpla imediat după ce blestemăția asta de navă și-ar schimba poziția și când, țâșnind întâi semeață pe creasta unui val, s-ar prăbuși după aceea în hăul căscat în spatele lui? De dimineață, după ce mi-am croit drum în sala de mese – unde, că tot am adus vorba, n-am găsit niciun strop de băutură caldă – am pierdut destul timp până să mă pot întoarce. Se blocase ușa. Am smucit furios de clanță, am tras de ea și pe urmă m-am trezit atârnat de bucata aceea de metal, pe când ea (navei ăsteia monstruoase am ajuns să-i spun „ea”, ca unei iubite arțăgoase) zvâcnea în partea cealaltă. Lucrul ăsta n-a însemnat cine știe ce, dar ceea ce a urmat ar fi putut să-mi vină de hac. Căci ușa s-a deschis dintr-o dată, în așa fel încât clanța a lucit fulgerător într-un semicerc a cărui rază era egala cu lățimea deschizăturii! Am scăpat de un accident grav sau chiar fatidic prin același instinct mulțumită căruia pisicile cad întotdeauna în picioare, încăpățânarea rigidă și apoi supunerea bruscă în fața dorințelor tale, ambele manifestate de o ușă – unul dintre obiectele extrem de ne- cesare în viață, față de care n-am arătat niciodată un interes foarte mare – mi s-au părut un exemplu atât de clar de obrăznicie din partea câtorva scânduri ordinare, încât am fost cât pe-aci să cred că duhurile, driadele și hamadriadele lemnului din care a fost construită lada noastră plutitoare refuzaseră să-și părăsească locuința străveche și să ni se alăture pe mare! Dar nu era asta, ci doar – „doar”, ce cuvânt, Dumnezeule mare! — faptul că nava „se desfăcea ca o ciubotă veche”, așa cum îmi spusese Wheeler. Ajunsesem în patru labe, iar ușa se înțepenise în peretele transversal (cum ar zice Falconer) din cauza unui cârlig de fier, când prin deschizătură s-a ivit o siluetă care m-a făcut să rid ca un smintit. Era unul dintre locotenenții noștri, care șonticăia firesc și într-un unghi atât de ciudat față de puntea care devenise planul meu de referință, încât arăta ca un clovn (deși fără voia lui), iar asta m-a înveselit imediat, în ciuda vânătăilor cu care mă alesesem. M-am ridicat, am ajuns la masa mai mică și mai retrasă dintre cele două, amplasată exact sub ferestrele de la pupa, și m-am așezat. Aici totul e prins de podea, firește. Are vreun rost să-i povestesc înălțimii tale despre „buloanele de fixare”? Mai bine nu. Ei bine, iată-mă instalat la masă și bând bere cu acest ofițer. E vorba de un oarecare domn Cumbershum, aflat în serviciul comandat al Maiestății Sale și deci putând fi socotit un gentleman, deși sorbea din bere cu un dispreț dezgustător față de obiceiurile oamenilor bine crescuți, de-ai fi zis că era căruțaș, nu ofițer. Cred că are cam patruzeci de ani și un păr negru, tuns scurt, dar care-i ajunge aproape până la ochi. Are o tăietură la cap și e privit ca un fel de erou, cu tot comportamentul lui necuviincios. Fără îndoială că o să auzim și noi povestea cu pricina înainte să ajungem la destinație! în orice caz, omul a fost o sursă excelentă de informații. Mi-a spus că vremea era proastă, dar nu din cale-afară. A adăugat, privindu-mă cu tâlc, că pasagerii care stăteau cuminți în cabine si beau un păhărel dădeau dovadă de înțelepciune, fiindcă nu aveam niciun medic la bord, iar un picior rupt ar fi fost o pacoste pentru toată lumea! Din câte se pare, am rămas fără medic fiindcă până și cel mai cârpaci dregător de oase câștigă mai bine pe uscat. Este o atitudine mercantilă, care m-a făcut să privesc dintr-un alt unghi meseria asta despre care crezusem că putea fi practicată și dezinteresat. Am spus că, în acest caz, ne puteam aștepta la o rată neobișnuită a deceselor si că, spre norocul nostru, aveam un capelan capabil să se ocupe de toate celelalte lucruri, de la primul până la ultimul. Auzindu-mă, Cumbershum s-a înecat, și-a coborât stacana de la gură si mi s-a adresat pe tonul unei profunde uimiri.

— Capelan, domnule? Nu avem niciun fel de capelan!

— Crede-mă, l-am văzut cu ochii mei.

— Nu, domnule.

— Dar legea te obligă să ai un capelan la bordul fiecărei nave, nu-i așa?

— Căpitanul Anderson preferă să-i evite. Și cum există foarte puțini capelani și medici, e la fel de ușor să te ferești de unii pe cât e de greu să faci rost de ceilalți.

— Ei, hai, domnule Cumbershum! Oare marinarii nu sunt superstițioși prin definiție? Și nu-i așa că uneori recurgeți la tot felul de vrăjitorii?

— Nu și căpitanul Anderson, domnule. N-a făcut-o nici mărețul căpitan Cock, dacă-mi dai voie. A fost un ateu notoriu, care ar fi preferat să aibă ciumați la bord decât un capelan.

— Doamne sfinte!

— Te asigur că așa a fost, domnule.

— Bine, dar cum… Dragul meu domn Cumbershum, cum o să se mai păstreze ordinea? Dacă iei piatra de temelie, se dărâmă tot edificiul!

Domnul Cumbershum n-a părut să-mi înțeleagă punctul de vedere. Mi-am dat seama că nu trebuia să vorbesc metaforic în fața unui asemenea om și mi-am reformulat ideea.

— Echipajul nu e format doar din ofițeri! Acolo la prova există o mulțime de indivizi de a căror supunere depind ordinea pe navă și reușita întregului voiaj!

__Ăștia sunt în regulă.

__. Dar, domnule, așa cum într-un stat argumentul suprem pentru continuitatea bisericii naționale e reprezentat de biciul pe care-l ține într-o mână și de bucățica – îndrăznesc să spun – iluzorie de zahăr din cealaltă, tot așa^aici…

însă domnul Cumbershum a început să se șteargă la gură cu dosul bronzat al mâinii, iar apoi s-a ridicat în picioare.

— Habar n-am de treburile astea, a spus el. Căpitanul Anderson nu vrea picior de capelan la bord, nici dacă i se oferă pe gratis. Individul pe care l-ați văzut e un simplu pasager și, din câte mi-am dat seama, un începător în ale bisericii.

Mi-am amintit că amărâtul se îndreptase exact spre partea unde nu avea voie a navei si că vomitase contra vântului.

— Mai mult ca sigur că ai dreptate, domnule. E limpede că-i un marinar abia ieșit din găoace!

Pe urmă l-am informat pe domnul Cumbershum că, la momentul potrivit, trebuia să mă prezint în fața căpitanului. Văzându-i mirarea, i-am spus cine sunt, am pomenit numele înălțimii tale și pe cel al Excelenței Sale, fratele domniei tale, și i-am dat de înțeles cum urma să-i fiu de folos guvernatorului – de fapt, i-am deslușit doar cât se cuvenea, fiindcă numai domnia ta știe ce alte treburi o să mai am de îndeplinit. N-am mai adăugat nimic din ce-mi stătea pe limbă. Și anume că, dat fiind că guvernatorul era ofițer de marină, iar domnul Cumbershum un exemplu potrivit al aceleiași categorii, îmi stătea la îndemână să ofer anumite sugestii apropiaților guvernatorului în clipa când ar fi fost nevoie de ele!

Informațiile mele l-au făcut pe domnul Cumbershum ceva mai expansiv. S-a așezat la loc. A recunoscut că nu mai pusese piciorul pe o asemenea navă și nu mai plecase într-o asemenea călătorie. Totul i se părea foarte ciudat, ca de altfel și celorlalți ofițeri. Ne aflam pe o corabie care era în același timp navă de război, vas comercial, pachebot și navă de pasageri, eram câte puțin din toate, ceea ce însemna – iar aici cred că am detectat un soi de rigiditate a mintii la care te poți aștepta din partea unui ofițer mic în grad, deși destul de vârstnic – că de fapt nu prea mai eram nimic. Cumbershum era de părere că, la sfârșitul călătoriei, nava avea să amareze definitiv, arborii gabieri aveau să-i fie coborâți, iar ea avea să rămână un simplu motiv de mândrie pentru guvernator, mulțumindu-se să tragă salve de salut, în vreme ce domnia sa avea să se plimbe încoace și-ncolo.

— Ceea ce e cât se poate de bine, domnule Talbot, cât se poate de bine! a adăugat el pe un ton sumbru.

— Fii bun și lămureste-mă, domnule.

Domnul Cumbershum a așteptat până când servitorul care mergea împleticindu-se pe lângă noi ne-a turnat din nou în pahare. Pe urmă s-a uitat dincolo de ușă, la coridorul pustiu pe care năvălise apa.

— Dumnezeu știe ce s-ar putea întâmpla, domnule Talbot, dacă ar trebui să-si pună la treabă alea câteva tunuri grele care i-au rămas.

— Înseamnă c-a intrat diavolul în ea!

— Te rog să nu le împărtășești părerea mea pasagerilor de rând. N-avem voie să-i alarmăm. Si așa am vorbit mai mult decât era cazul.

— Eram pregătit să dau glas unor idei care ar fi putut stârni furia dușmanului; dar gândul că o apărare însuflețită din partea noastră n-ar face decât să sporească primejdia este… este…

— Este război, domnule Talbot; navele sunt mereu în pericol, indiferent dacă e pace sau război. Singurul vas din aceeași clasă care a mai trebuit să întreprindă călătoria asta nesfârșită, o navă de război transformată în navă de linie, s-a numit Guardian, din câte țin minte – exact, Guardian – și n-a ajuns la destinație. Insă acum mi-am adus aminte că s-a ciocnit de-un aisberg în Mările Sudului, așa că n-a mai contat nici clasa, nici vechimea. ’ fc

Mi-am recăpătat răsuflarea. Am simțit sub indiferența de fațadă a bărbatului din fața mea hotărârea de-a mă perpeli, tocmai fiindcă îi spusesem pe șleau ce persoană importantă eram. Am râs bine dispus și am abandonat subiectul. Mi-am spus că venise momentul să-mi încerc puterile în ceea ce privește acea artă a măgulirii pe care înălțimea ta mi-ai recomandat-o drept un passe-partout care nu dă greș niciodată.

— Cu niște ofițeri atât de devotați si de pricepuți ca ai noștri, sunt sigur că nu e cazul să ne temem de nimic, domnule.

Cumbershum m-a privit țintă, ca și cum ar fi bănuit că vorbele mele aveau un sens ascuns, poate chiar sarcastic.

— Devotați, domnule? Devotați?

Era momentul să „fac volta”, cum spunem noi, lupii de mare.

— Vezi ce-am pățit la mâna stângă, domnule? Ușa de-acolo mi-a făcut pocinogul. Ia uită-te cât de zgâriată și de lovită e palma sau, cum ziceți voi în marineză, mâna babord. M-am lovit la mâna babord! Ia spune, n-am brodit-o în marineză? Dar am de gând să-ți urmez primul sfat. Mai întâi o să mănânc ceva, o să beau un coniac, iar pe urmă o să mă vâr în pat, ca să nu-mi rup vreo mâna sau vreun picior. Vrei să bei cu mine, domnule?

Cumbershum a clătinat din cap.

— Intru de cart acuși, a spus el. Dar du-te si pune-ti burta la cale. Totuși, ar mai fi ceva. Fii atent, te rog, la elixirul lui Wheeler. E o băutură dintre cele mai tari si, pe măsură ce-o să înaintăm, o să fie din ce în ce mai scumpă. Steward! Un pahar de coniac pentru domnul Talbot!

Apoi Cumbershum s-a despărțit de mine, dând din cap cât mai politicos cu putință pentru cineva care stătea înclinat ca panta unui acoperiș. Arăta ca un bețivan de prima mâna. Ce-i drept, cred că puterea de-a te încălzi a băuturii te atrage mult mai mult pe mare decât pe uscat. Prin urmare, m-am hotărât să beau paharul pe care-l aveam în mână si apoi să am grijă si să nu întrec măsura. M-am răsucit atent în scaunul prins de podea și am cercetat cu privirea apele furioase care săltau și se prăvăleau dincolo de ferestrele noastre de la pupa. Recunosc că am avut parte de o consolare din cale-afară de măruntă; cu atât mai mult cu cât m-am gândit că, până și în eventualitatea în care am fi ajuns cu bine la destinație, nu exista val, talaz, hulă sau brizant pe care să-l fi înfruntat într-o direcție și pe care să nu fiu silit să-l înfrunt exact în direcția opusă peste câțiva ani! Am rămas o bună bucată de vreme cu ochii țintă la paharul cu coniac, fixându-i băltoaca de lichid aromat de pe fund. Priveliștea nu a avut darul să mă liniștească prea mult, singura consolare fiind aceea că restul pasagerilor erau și mai vlăguiți. Gândul acesta m-a făcut să mă apuc imediat de mâncat. Am înfulecat niște pâine încă proaspătă și puțină brânză. În plus, am dat pe gât paharul cu coniac și i-am pus în vedere stomacului ca nu cumva să mă mai supere; l-am speriat atât de tare cu amenințarea că o să încep să beau bere cu nemiluita, apoi coniac, pe urmă elixirul lui Wheeler și în cele din urmă niște laudanum care, Dumnezeu să mă ierte, o să-i consfințească distrugerea definitivă, încât micul organ supus atâtor nedreptăți n-a mai scos un sunet si a stat cuminte ca un șoricel care o aude pe servitoare umblând dimineața în sobă, ca să aprindă focul! Am depus armele, m-am culcat, m-am trezit la loc si am mâncat; după aceea am trudit la aceste pagini scrise la lumina luminării, oferindu-i înălțimii tale prilejul de a „trăi prin intermediul meu” câteva întâmplări și părându-mi la fel de rău pentru ele cum i-ar părea și domniei tale! Cred că toată suflarea de pe navă, de la animalele de fermă până la preaplecatul tău slujitor, suferă de rău de mare și-i vine să verse, bineînțeles, în afară de marinarii hârsiti și rezistenți, care aproape că nu se mai văd sub pelerinele de pe care șiroiește apa.