Ingerul razbunator

Femeia. Avea nevoie de ea... cu disperare. Avea nevoie de ea ca să-l înalțe, să-l ducă departe și să-l elibereze.

Dylan conducea cu precizie, fără nervi, înghițind distanțele pe autostradă, și făcînd să fumege șoseaua și cauciucurile Mustang-ului negru. Vîntul îi flutura părul prin geamul deschis și îi înțepa fața cu forța de furnal a unei veri înnebunite de căldură. De la Chicago, la Lincoln, Nebraska, la Colorado, asfaltul strălucea spre orizont ca umbra unui miraj într-un peisaj.

Fără să-și dezlipească ochii de pe șosea, el ridică la gură o ceașcă de plastic și o goli de cafea. Ratase de două ori pînă acum, cînd își distrusese acoperirea de funcționar al FBI, pentru a preveni dezastrul. Ajunsese prea tîrziu, prea încet, sau plonjase mult prea adînc ca să poată ieși la timp la suprafață și să salveze o viață. Dar acum nu va ajunge prea tîrziu ca s-o salveze pe Johanna Lane. Nu se putea întîmpla așa ceva. Pornise la timp și trei era numărul lui norocos.

O expresie tristă îi apăru pe față, expresie pe care nimeni nu o luase vreodată drept zîmbet. Ce știa el oare despre noroc? El nu avea noroc.

în întunericul din față, un camion.intră în șosea. Dylan șopti o ocară, mototolind cu pumnul ceașca goală, înainte de a o arunca pe podea. Tipul trebuia să fi fost orb ca să nu vadă Mus-tang-ul ce venea spre el. Dar șoferul nici măcar nu băgă în viteză cum trebuie, așa că Dylan îl înjură din nou invocînd o mulțime de sfinți în zadar și terminînd cu o jumătate de duzină de sinonime porcoase.

Circulația în sens invers era aglomerată pe șoseaua cu două benzi din afara orașului Boulder, dar Dylan nu avea timp și nu-i rămăsese nimic altceva de pierdut decît pulsul. Apăsînd pînă la fund pedala de accelerație, se îndreptă ca un bolid spre camion și, în ultimul moment, roti volanul trimițînd Mustang-ul pe sensul opus, luîndu-și un risc foarte calculat și un culoar cît se poate de îngust pentru depășire. Mașinile celelalte se traseră spre marginea drumului. Camionul alunecă în afara șoselei.

Nu norocul ci această îndemînare obținută cu greu îl ajutase pe Dylan să străbată drumurile cu o sută pe oră, drumuri făcute cu camionul, cu un autobuz și cu două mașini mici. Dar Dylan Jones nu avea noroc.

Faptul acesta se adeveri un kilometru mai departe, după mai puțin de un minut de mers. Farurile săgetătoare ale unei mașini de poliție îi luminau geamul din spate și oglinda retrovizoare, ca la parada de 4 iulie.

Dylan înjură din nou și apăsă mai tare pe accelerație, forțînd mașina să ia o viteză mai mare. Luminile orașului Boulder erau la distanță de cîteva secunde. Venise prea de departe, prea repede, drumul fusese prea greu, ca să piardă.

Trecu peste primele stopuri din partea de nord a orașului, ignorînd culoarea roșie. Mustang-ul abia rezistă la virajul de nouăzeci de grade pe care îl făcu. Cauciucurile scîrțîiră și scoaseră fum pe caldarîmul fierbinte. Șasiul se cutremură. Mișcînd volanul într-o direcție și apoi în cealaltă, evită să lovească o mașină de pe banda ce mergea spre est și trecu printre două vehicule ce se îndreptau spre vest.

Mașina de poliție din spatele lui nu luă virajul și se opri în mijlocul intersecției, cu sirena și luminile acționînd din plin, încurcînd și mai mult circulația. Dylan făcu la stînga, pe prima stradă pe care o văzu, apoi se învîrti pe străzi nebunește, parcă la întîmplare, mai mult de doi kilometri. în cele din urmă, încetini și opri mașina pe o stradă lăturalnică, trăgînd-o între alte două vehicule, o mașină gri, indescriptibilă, și un camion mijlociu.

Seara de vară era liniștită, spre deosebire de bătăile propriei lui inimi. Case de lux se îngră­mădeau în această parte a orașului. La porți, erau niște replici mai mici și mai plăcute, ale lămpilor de pe stradă, dar interioarele caselor erau întu­necate. Oamenii se duseseră la culcare, în sigu­ranță, liniștiți și fără să bănuiască nimic.

El așteptă un moment, controlînd strada înainte de a trage sacul de molton peste scaunul din față și apoi în poală și își scoase brațul stîng din haină. Sacul era mai greu decît dacă ar fi fost plin cu îmbrăcăminte, greutatea fiind constituită din arme de foc și muniție. Era unica protecție pe care o avea și i se părea al naibii de neînsemnată în comparație cu cea a adversarilor lui.

Transpirația îi curgea pe o parte a feței. Spre coada ochiului, umezeala găsi tăietura veche de o zi, care se întindea de la tîmplă pînă la ureche. Picăturile sărate pătrunseră în crestătură, provocîndu-i usturimi la rană. Se șterse cu dosul mîinii, apoi desfăcu sacul de molton.

Scoase afară o pușcă cu țeava scurtă, cu aer comprimat, cu douăsprezece gloanțe, și își trecu peste umăr cureaua acesteia. După ce își așeză pușca, verificîndu-i piedica, își băgă din nou brațul pe mîneca hainei. Sacul fu aruncat peste umărul celălalt și ieși afară din mașină. Polițistul stătuse destul timp în spatele lui ca să-i noteze numărul de înmatriculare. Trebuia să-șP abando­neze Mustang-ul. Dar nu conta. Dacă o pierdea pe Johanna Lane, nu-i mai păsa dacă mai apuca sau nu dimineața. Cu siguranță că nu-i păsa dacă își pierdea mașina.

Se duse la camioneta din fața lui și-i încercă ușile, privirea mișcîndu-i-se mereu, urmărind umbrele. Ușa era încuiată. Proprietarul mașinii cenușii parcate în spatele lui nu fusese la fel de precaut. El pătrunse înăuntru și rupse sistemul de aprindere cu vîrful puștii. Apoi se puse pe lucru ca să pornească motorul făcînd un contact cu firele.

Johanna Lane locuia în Briarwood Court nr. 300 și Dylan știa exact unde era Briarwood Court nr. 300 față de poziția lui actuală: două blocuri spre vest și jumătate de bloc spre nord.

Johanna Lane stătea în balconul ei de la etajul trei, care dădea spre stradă. Ușile cu geam erau deschise în spatele ei, permițîndu-i vîntului de seară să ridice și să fluture perdelele fine, lungi pînă la podea. La stereo se auzeau Anotimpurile de Vivaldi, notele clasice, clare, cristaline, plutind în aer cu toată puritatea pe care o putea produce cel mai fri aparat. Sistemul stereo era una dintre numeroasele disonanțe din acest apartament cu podea de stejar și mobile stil art- deco.

Se răsuci puțin ca să privească în interior. în sufragerie, o cină neterminată la lumina lumînării, cu paste alfredo și salată, era așezată la un capăt al unei mese negre, lăcuită, cu sculpturi complicate. Un șervet de damasc era .mototolit lîngă paharul de cristal încă plin.

Ar trebui într-adevăr să mănînce, se gîndi ea, urmărind cum scade flacăra lumînării sau cum se înclină din cauza brizei. Dacă n-avea de gînd să fugă acasă la Chicago, la tatăl ei, ar fi trebuit să mănînce. Iar ea se hotărîse să nu fugă. Fuga însemna fie recunoașterea vinovăției, a unei crime pe care fusese foarte grijulie să nu o comită, fie a unui act de trădare la care nu se gîndise vreodată.

Austin Gridgeman venea cu avionul de la Chicago. Cînd a sunat-o, i-a spus că vrea să lucreze ceva în legătură cu o afacere care nu mergea bine la Boulder. Sugerase să iasă un­deva să bea, un pahar sau la o cină tîrzie, ca să poată discuta despre „vremurile trecute", vremuri trecute cînd lucrase pentru el ca cea mai par­ticulară consilieră juridică.

Chiar și numai gîndul la fostul ei serviciu îi provoca ^dureri de cap și făcea să-i transpire palmele. își părăsise slujba și orașul Chicago din cauza a ceea ce devenise Austin Bridgeman și se îndoia că cele patru luni care trecuseră îi schimbaseră caracterul.

încet, pentru a se calma, închise ochii și in­spiră adînc. în cei patru ani cît lucrase pentru Austin, îl văzuse ocolind legea de multe, multe ori, interpretînd-o după voia lui, cu puterea și banii lui. îl văzuse tîrîndu-se pe burtă ca un șarpe ca să trezească milă, astfel încît să pară un tip candid. îl văzuse dînd glas unor cereri și pretenții neruși­nate față de politicieni și judecători, deopotrivă. Dar nu-l văzuse să încalce o lege pînă în urmă cu două zile, vineri dimineață, cînd citise articolul din pagina întîi a ziarului, despre un senator acuzat de trafic de influență. Ca și în cazul celorlalte scandaluri din Congres, ea aruncase la început doar o privire asupra relatării. Apoi, un nume îi atrase privirea, numele unei mici companii par­ticulare din Illinois - Morrow Warner.

Traficul de influență la care recursese dragul senator mergea mult dincolo de ciolanul la care te puteai aștepta. Se amestecase în politica externă și în războaiele străine, în problemele privind corporațiile, moneda străină și, în special, importurile străine. Presa îl denumise „Filiera mondială", iar toată activitatea lui fusese îndeptată spre umplerea caselor de bani ale lui Morrow Warner.

Johanna știa cine era proprietarul companiei Morrow Warner. Ea mai știa că nimeni altcineva nu cunoștea asta, pentru că ea ascunsese identitatea proprietarului în kilometri de * documente, ocolind și ea legea. E o precauție, spusese Austin, ceva pentru bătrînețea lui, ceva ce comitetul de directori de la Bridgeman Inc. nu i-ar putea lua.

Ziarul de sîmbătă confirmase mai mult decît traficul de influență din partea senatorului și vorbise despre stoarcere de informație. Apoi, în acea dimineață, ediția de duminică a ziarului Post citase „surse demne de încredere" ce confirmau stoarcerea de informații și legături cu lumea interlopă, precum și un posibil amestec într-un asasinat. La două ore după ce citise articolul, Austin o sunase, dorind să o viziteze, personal, chiar în noaptea aceea.

Johanna se gîndise să anunțe poliția, apoi își dădu seama că lipsa de rațiune nu era cea mai bună opțiune. Austin nu fusese acuzat de nimic și a invita pe cineva la cină nu putea fi considerat drept crimă. Oamenii puternici erau ținte ușoare pentru scandal și declarații. Atît senatorul din Il­linois cît și Austin Bridgeman erau oameni puter­nici. Ea știa că nu trebuie să se grăbească să tragă concluzii, sau să creadă tot ce citea în ziare.

Totuși, ar fi dorit ca partenerul ei în avocatură să fi decis să rămînă în Boulder la sfîrșit de săptămînă, măcar de data asta. l-ar fi plăcut să fie cineva cu ea cînd venea Austin, întrucît ea decisese să nu meargă la cină și la un pahar și, mai ales, să nu aibă conversații despre trecut. Cea mai bună atitudine pe care o putea avea era una de formalism rece și de discreție.

Cel puțin, așa se gîndise mai devreme. Acum se lăsase întunericul și nu mai era sigură.

Cu un gest distrat, ea își trecu degetele prin păr. La naiba cu Henry, care dispare în fiecare vineri. Știa că el făcea asta ca să scape de mama lui, dar asta era ridicol pentru un bărbat matur. Nu știa nici măcar unde se afla. Tot ce știa era că va fi înapoi luni dimineața la ora nouă fix. Te puteai baza pe Henry.

Dylan o urmări cu ochii întredeschiși, remar-cîndu-i fiecare linie sinuoasă, fiecare curbă ele-

Și pe Austin te puteai baza, dar nu într-un mod confortabil. Ea lucrase pentru un om puternic. Știa că puterea corupe; văzuse cu ochii ei cum lucrează corupția.

Asasinat. Era improbabil... dar era oare posibil?

îl văzuse pe Austin distrugînd oameni, gîndindu-se mai puțin la asta decît se gîndesc unii la masa de prînz. De cîteva ori, ea îl ajutase. Făcea parte din jocul afacerilor cu miză mare. Cîștigătorul ia totul. învinșii fug ca de dracu'. Ea-nu fugea. Ea știa cum să se poarte cu Austin.

Se întoarse din nou spre stradă. Singura mișcare era o mașină cenușie care trecea încet prin fața blocului, căutînd, fără îndoială, un loc de parcare greu de găsit.

Ridicîndu-și bărbia, își clătină capul într-o parte, ușurîndu-și durerea din mușchii încordați de oboseală. Ea continuă mișcarea, ridicîndu-și părul de pe ceafă ca să lase vîntul serii să sufle pe pielea ei. Era al naibii de cald.

Geamantanele ei erau încă împachetate în dormitor. Probabil că ar fi trebuit să fugă.

Probabil că ar fi trebuit să fugă ca de iad.

gantă. Ea făcea ca simplii jeansi să arate ca niște pantaloni de comandă și o cămașă simplă de mătase, ca o bluză lucrată de mînă, de o mie de dolari. Era chiar Johanna Lane. Clasă înaltă, pură și dulce, de la coama de păr, blondă de culoarea mierii, pînă la scobitura tălpii piciorului, pe care o văzuse doar în pantofi italienești cu toc, moi ca untul. își amintea totul despre ea, tot ce văzuse de la distanță. Băieții duri ai lui Austin nu aveau permisiunea să fraternizeze cu eșaloanele supe­rioare ale ierarhiei. Se îndoia că Johanna Lane își amintea de existența lui.. Spera că nu. Asta ar face lucrurile mai dificile pentru el.

Deschise sacul de molton și scoase o rolă lată de leucoplast. Rupse o bucată și o lipi pe mînerul ușii pasagerului. Restul rolei îl puse în pardesiul lui. Nu avea timp să o convingă cu vorba bună ca să meargă cu jel. Și nid nu era înclinat să-i dea prea multe explicații. îl durea prea tare. Nu dormise de două zile, nu mîncase aproape de tot atîta timp și sîngera din nou. Simțea umezeala proaspătă alunecîndu-i în partea dreaptă a pieptului. Omorîse un om cu o seară înainte, la Lincoln, dar abia după ce afurisitul îl tăiase.

Pleacă. Pleacă atît timp cît mai poți, îi șoptea conștiința. Apoi își aminti că nu avea conștiință. Omorîse un bărbat la Lincoln ca să salveze o viață fără valoare - a sa proprie - și poate una care valora cu mult mai mult, a lui Johanna Lane.

Se întoarse și, cu o lovitură rapidă cu pușca, sparse becul de pe tavanul mașinii. Ultimul lucru de care avea nevoie era un semnal de bun venit cînd avea să o aducă afară.

Johanna închise și încuie ușile de sticlă, apoi trase draperiile. își împachetase valizele din instinct și, cu cît se făcea mai tîrziu, cu atît i se părea mai rațional acest instinct. Dacă se grăbea, încă mai putea prinde un zbor spre Chicago. De îndată ce avea să fie în siguranță în casa cea mare a părinților ei, Austin Bridgeman va părea mai ușor de manevrat. Și îi venise în gînd nu o dată că, pînă la urmă, va avea nevoie de un avocat bun. întîmplător, tatăl ei eră cel mai bun.

în baie, își aruncă periuța de dinți, pieptenele și trusa de machiaj într-o mică geantă. înainte de a băga în ea și tubul de aspirine, luă două pastile în mînă, apoi o a treia. Se va dovedi cu siguranță a fi o noapte de trei aspirine.

înghiți pastilele cu un pahar de apă. Căldura fusese apăsătoare. Toată ziua, și nici măcar noaptea, temperatura record nu scăzuse.

Un zgomot în camera de zi o făcu să miște capul. închise apa și ascultă din nou, concen-trîndu-se, încercînd să audă, în ciuda bătăilor bruște ale inimii și a valului de adrenalină care îi alerga prin corp.

Nemaiauzind nici un sunet, se forță să se relaxeze suficient ca să poată gîndi. Primul gînd a fost să găsească ceva cu ce să se apere,' și apucă cea mai lungă pilă de unghii, cel mai periculos obiect pe care îl putu găsi în toată afurisita aia de baie. își spuse că reacționa prea agresiv, dar degetele ei cuprinseră și se strînseră în jurul pilei, de parcă aceasta ar fi fost un cuțit.

Ieși încet în hol, ascultînd. Dacă ceva i-ar fi părut suspect în apartament, s-ar fi strecurat pe ușa din față și ar fi plecat. Nu voia să riște. Dacă Austin trimisese pe cineva în locul lui, cineva care nu suna la ușă și nu folosea intrarea din față, atunci avea nevoie de protecție.

Ajunse la arcada care lega holul și camera de zi și se uită după colț.

- Ahh! Pila căzu pe podea, scăpată din dege­tele amorțite de o lovitură rapidă, bine plasată. Următorul țipăt fu înăbușit de o mînă mare, puter­nică. Un braț și mai puternic îi înconjură mijlocul, strivind-o de trupul atacatorului.

- Mă numesc Dylan, Dylan Jones, îi șopti la ureche o voce aspră. Am fost de toate la viața mea, dar violator nu. Așa că stai liniștită, că nu vreau să-ți fac nici un rău.

Ea se zbătu violent în brațele lui, dar puterea lui era de neînvins.

- Te numești Johanna Lane, continuă vocea, iar în urmă cu patru luni ai lucrat pentru Austin Bridgeman. Trebuie să te hotărăști dacă vrei să cooperezi sau dacă plecăm de aici cu forța.

Johanna rămase nemișcată. Austin trimisese totuși pe altcineva. Ea închise ochii strîns un moment, teama și furia față de propria ei prostie trecuseră peste ea ca un val. Ar fi trebuit să fugă.

- Simți asta? întrebă cel care o capturase, fără suflu și cu gravitate.

Ceva se împingea în șoldul ei și ea dădu afirmativ din cap.

- E o armă cu douăsprezece focuri și te ameninț direct. O să mergem în hol și la lift și ieșim pe ușa din față. Asta în cazul cînd cooperăm. Dacă nu, folosesc forța și ies cu tine în stare de inconștiență, sau legată, sau ambele. El ridică pușca și o sprijini de tîmpla ei. Vrei s-o facem cu forța?

Ea clătină din cap încet, o singură dată. A zis că nu voia să-i facă nici un rău; arătase însă clar că ar face-o, dacă ar fi necesar. Era prea speriată ca să creadă prima afirmație și prea speriată ca să nu o creadă pe cea de a doua.

- Bun. El se dădu înapoi spre ușă, ținînd-o strîns lîngă el, în timp ce controla holul. Hai.

Se îndreptară spre grupul de ascensoare, trupul lui împingînd-o înainte, din spate, sprijinin-du-i mersul nesigur. Pușca nu era la tîmpla ei. Nu știa unde era, dar nu se îndoia de prezența ei sau de dorința lui de a o folosi. Totuși, ea tot mai voia să țipe și să se lupte cu el. O teamă și mai mare o împiedica însă.

Dylan rămase în spatele ei tot drumul acela lung prin coridor, cu "trupul ei lipit de al lui. Rămase în spatele ei în ascensor, strîngînd-o suficient de tare, ca să o facă să știe că nu va tolera o împotrivire, nici măcar pentru o clipă. El nu teroriza femei, dar era pregătit pentru orice, dacă i-ar fi făcut greutăți. El îl cunoștea pe Austin Bridgeman și știa că nu avea timp să fie drăguț.

Ușile ascensorului se deschiseră în holul mare. Pentru un moment, libertatea era la cinci­sprezece pași. în clipa următoare însă, dispăru. Un grup de bărbați apărură în pata de lumină din fața intrării în clădire, iar Austin Bridgeman con­ducea grupul.

Dylan se repezi la butonul închide ușa, de pe panou, împingînd femeia mai departe de el, într-un colț al ascensorului. El băga cu o mînă un glonte, în camera încărcătorului puștii, ținînd-o în dreptul ei și uitîndu-se trist la ea.

Johanna se împinse mai adînc în colțul ascensorului, mărind instinctiv distanța dintre ea și bărbatul care se numea Dylan Jones. Nevoia de a țipa se transformase într-o durere surdă, ce-i palpita în gît. El avea ochi căprui-închis și stră­lucitori de la adrenalină. Barba nerasă îi înnegrea maxilarul. Părul lui de culoare deschisă era mai lung în spate decît în față, iar în față îi stătea ridicat, zburlit, sălbatic, la fel ca și strălucirea din ochii lui.

Mercurul urcase pînă ia aproape patruzeci de grade în ziua aceea, dar el avea un pardesiu, un pardesiu căptușit, pătat cu noroi... sau era sînge? O bluză de bumbac i se mula pe tors, pantalonii negri i se lipeau pe șolduri și pe picioare.

Avea o vînătaie pe o parte a feței și o tăietură pe cealaltă. Era musculos și subțire, dur, dezgolit pînă la bazele puterii. Era mortal.

Dylan aștepta, ascultînd și urmărind-o cum îl analizează și se sperie și mai tare. Afară, nu era nimic decît liniște. Iar în interior, nimic decît zgomotul respirației lor. Apoi se auzi zgomotul mecanic al celuilalt ascensor în mișcare. Dylan inspiră ca să se liniștească și luă degetul de pe butonul închide ușa. Ușile se deschiseră. El ieși afară, pregătit.

Johanna auzi o mișcare, o luptă și o cădere înăbușită. Acum era momentul să țipe, își spuse în sinea ei. Dylan Jones nu fusese trimis de Austin. Austin venise personal să discute cu ea.

Abia își formulase aceste gînduri, cînd fu scoasă din ascensor. Violența mișcării îi elimină aerul din plămîni. Viteza cu care o trăgea să traverseze holul, mînia lui care îi strîngea o bucată din bluză, pușca pe care o simțea în coastele ei, o făceau să nu mai poată respira. Ea se împiedică și el o sprijini împingînd-o tot mereu înainte, făcînd-o să se lupte ca să-și mențină echilibrul.

Cu coada ochiului, văzu trupul prăbușit al unui bărbat care zăcea lîngă ascensoare. Mai încercă o dată să țipe, dar, ca și cum el ar fi știut care va fi reacția ei, își luă mîna de pe bluză și o duse la gîtul ei, apăsîndu-l în semn de avertizare. Ea începu să plîngă și mîna lui slăbi imediat apăsarea, dar numai o idee.

El împinse ușile clădirii cu umărul. O căldură, stătută și intensă, îi cuprinse. Ea se împiedică din nou pe trepte și din nou el o ținu dreaptă aproape luînd-o pe sus.

Johanna știa că acum era momentul să se lupte și să lovească, să țipe și să plîngă, dar Dylan Jones nu-i dădu ocazia. Era maestru în a o ține aproape, fără să atingă pămîntul și mișcîndu-se prea repede ca să poată gîndi. Ea reuși să scoată un geamăt răgușit, dar o nouă apăsare pe coaste cu țeava puștii îi înăbuși restul revoltei verbale.

Traversară strada, menținîndu-se în umbra copacilor și a mașinilor parcate pe ambele părți ale străzii Briarwood Court. Johanna alesese cartierul acesta pentru eleganța liniștită a caselor mai vechi și pentru farmecul arhitectonic al clădirilor cu apartamente. Cu cîte trei blocuri în ambele direcții, Briarwood Court era un rai al bogăției păturii superioare a clasei mijlocii. Ea se simțise întotdeauna în siguranță și apărată acolo, pînă în seara aceea.