Intunecare – volumul 2

Capitolul III

PE CER S-A ARĂTAT UN SEMN MARE

1

Locotenentul Ghenea vorbea întins cu fața în sus, cu mîinile încrucișate sub cap.

Deasupra lui, sub bîrnele de stejar ale bordeiului subpă-mîntean, o gazorniță ofticoasă afuma lemnul și adunase un roi de musculițe nocturne.

— Ceea ce nu poți să scoți din năravul soldatului e focul!... Cum îți scapă din ochi, noaptea, îl și vezi apărînd triumfal cu un braț de vreascuri. Suflă în tăciune pînă îi plesnește coșul pieptului și, cînd au început să joace flăcările, se chincește roată, cu cea mai mare fericire... Dacă sînt mai mulți, stau la cislă!... Dacă e singur, scormonește cu un gătej în cenușă, pînă îl apucă miezul nopții... Neam de ciobani și de cărăuși! Fără foc, i se pare că nu mai sfîrșește noaptea. Degeaba pedepse, ordine, și degeaba-l iau la țintă santinelele din tranșeele inamicului!... O zi-două, se astîm-pără... Pe urmă iar începe!... Cel puțin acum s-au mai învă-țat minte... Îl aprind la cîteva sute de metri, după un adăpost, înăbușit. Uite, Comșa, pariez că o să găsim un foc la „Casa Neamțului”! Ia-ți casca și să mergem. Nu pui pariu?... Știu! Ești un om sobru, fără nici un viciu... Dar tot să mergem!

Locotenentul Ghenea sări în picioare, îmbumbîndu-și nasturii și luîndu-și casca. Își trecu pe sub bărbie curelușa și ieși din bordei, plecîndu-se să nu atingă pragul de sus.

— Să le ducem și puțină mahorcă băieților! se întoarse Comșa din ușă, alegînd de pe poliță un pachet cubic, enorm, de tutun rusesc, din rezerva depozitată înadins pentru soldați.

— Vă pregătim un ceai pe cînd vă întoarceți, domnu locotenent? întrebă Omir, petrecîndu-i din urmă cîțiva pași. Vă mai încălziți oleacă înainte de culcare...

— Pregătește! Dar să nu dea dracul să-mi fabrici iar o limonadă, c-o torn toată în capul Elegiei. Înțelesu-m-ai, Omir?

— Și pentru mine. Omir. Două! comandă locotenentul Ghenea. Dacă mai ai rom, două!... Dacă n-ai, să scoți din pămînt!...

Noaptea era luminată și înstelată. Lumina și stelele clipeau însă numai sus. Aci, brazii țineau umbra nepătrunsă lîngă pămînt. Picurase rouă pe frunzele late.

O clipă se opriră s-asculte spre linia tranșeelor.

Nu se auzea nici o suflare.

S-ar fi spus că pădurea e pustie, fără picior de om, că toți au părăsit șanțurile să lase codrul numai cu sunetele dintotdeauna, care și ele fac parte din tăcere: clătinarea frunzelor, răsufletul apelor, chemări singuratice de sălbă-tăciuni.

Dar aproape de tot, dintr-un capăt în altul, prelungite pînă la marginea mărilor, de la cercul polar pînă la tropice, știai că sînt șanțurile cu țăruși și cu sîrme, unde unii pe alții se așteaptă cu ochii trezi și unde gurile de foc au amu-țit. Numai ca să înceapă cu alte puteri odihnite.

— Mă gîndesc, spuse Ghenea ținîndu-se de crengile joase de brad la coborîș, mă gîndesc că peste munții aceștia am mai trecut acum cinci ani, într-o excursie, cu liceul... Veneam de la Slănic spre Manăstirea Cașin. Aci, unde mergem acum, la „Casa Neamțului”, era o gospodărie în miniatură. O căsuță albă, acoperită cu olane roșii. Cîțiva stupi. O grădi-nuță cu flori... Un pădurar, pesemne neamț de neamul lui, un om de treabă, ne-a desfăcut doi faguri și o fetiță bălană ne-a dat să bem apă rece într-un pahar brumat... Era un zumzet de albină, ca într-o istorioară patriarhală!... Pe urmă am plecat mai departe. Acolo unde sînt ei, se află o stînă. Ne-a apucat o ploaie grozavă. Am ajuns leoarcă, dar eram cei mai fericiți absolvenți de liceu din cele cinci con-tinente!... Făcusem un cor... De pe vîrf se vedea spre Ardeal, cînd s-a înseninat... Am dormit înveliți cu pelerinele... Și

acum îmi stă mirosul de lînă și de zăr în nări, cînd îmi aduc aminte... Parcă n-am mai trăit tot noi vreodată viața aceea!...

— N-am fost niciodată prin locurile acestea... Doar la Slănic, cîteva zile, acum doi ani...

Radu Comșa nu continuă.

Acum doi ani venise la Slănic cu automobilul lui Alexan-dru Vardaru, într-o excursie, cu el, cu Mihai și cu Luminița. Atunci a cunoscut-o el mai bine. De atunci poate a început, fără să-și lămurească bine, iubirea lor.

Astăzi vilele Slănicului sînt sub tunurile germane; figura Luminiței nu și-o mai poate aminti întreagă; apare numai șiragul dinților albi cînd hohotește, sau numai un gest: clătinarea părului tuns, mișcarea cînd se ridicase în vîrful picioarelor să-i ducă brațul după gît, la despărțire, în gara Iașilor, murdară și populată de o gloată lărmuitoare ca un azil de mizerie.

Iar el, cu mîinile sprijinite în scoarța brazilor care-i lasă în palmă urme cleioase de rășină, coboară priporul repede, în noaptea luminată numai de scînteierea măruntă a stelelor.

— Pășim mai încet, să-i surprindem asupra faptului..., șopti locotenentul Ghenea, oprindu-se și mirosind cîteva frunze de mentă mototolite între degete.

Din „Casa Neamțului”, crescută acolo pe vremea cînd pădurile acestor munți hrăneau cherestelele din vale, mai rămăsese un perete pe jumătate surpat și hogeagurile în picioare, după luptele de astă-iarnă. Gospodăria în minia-tură era numai movile de moloz, cărămidă, țiglă pisată și cenușa din gura sobelor.

Dar acolo unde a fost grădina cu flori, din rădăcinile și semințele scuturate de anul trecut, răsăriseră și în vara aceasta flori pe jumătate sălbătăcite, iar straturile de legume îmburuienite durau încă. Soldații se adunau după ruina pereților cu spatele întors spre linia frontului: astfel lumina focului era apărată și toți păstrau iluzia că se află lîngă amintirea unui locaș omenesc.

Flacăra juca pe zidul alb; umbrele se înălțau și scădeau diforme.

Erau șase soldați în jurul focului, pe scăunașe improvi­zate din pietre și cărămizi.

Vorbea numai unul și ceilalți priveau în cărbuni.

— Era unu la noi, unul moș Vasile Pohrib...

Cînd sunară pașii, toți ochii se întoarseră cu tresărire, scormonind întunericul, în încruntarea cu care întotdeauna privirea orbită de lumină cearcă să pătrundă bezna.

— Care e acolo?...

Și îndată, mai încet:

— Îs doi domni ofițeri...

Săriră cu toții în picioare.

— Ce-i, Morarule? făcu prietenos locotenentul Ghenea, înaintînd în bătaia luminii. Bună seara, băieți!... Ei, ce-i cu moș Vasile Pohrib?...

— Ia, niște istorii de-ale noastre, domnu locotenent!... Povestea Mucenicu ista, despre un semn care i s-a arătat lui, și le spuneam și eu că era în sat la noi, unu moș Vasile Pohrib, un solomonar...

— Ce? Și tu ești aici, Mucenicule?

— De, domnu locotenent... rosti moale soldatul.

— Alunci, după cum văd eu, e rost să visăm urît la noapte... Are să ne scoată Mucenicu aista din minți cu ară­tările lui!... Ia să ne faceți loc, băieți, și să ne spună întîi Mucenicu ce-i cu semnul care i s-a arătat lui?... Pe urmă, om afla și întîmplările lui moș Vasile Pohrib, solomonarul... Stați jos, băieți!

Soldații făcură roată la loc, în jurul focului, după ce se așezară ofițerii.

Unul răscoli cărbunii și flacăra țîșni împroșcînd scîntei și aromind miros de rășină arsă.

— Ei, Mucenicule?...

Soldatul Mucenicu urmărea cu ochii plecați bățul cama­radului înviind jeraticul.

Avea un fel de surîs fricos și trist, uitat pe fața smeadă, cu umerii obrajilor osoși luminați de jos în sus, de flacăra galbenă.

— Îi vine greu să povestească, domnu locotenent! rosti soldatul cu bățul, aruncîndu-l în foc după ce-a isprăvit. Are și dreptate... Cine să-l mai asculte, dacă nu are omu o țigară de tiutiun?...

— Mă, Bocăneț, mă! Cu obrăznicia ta, numai cei de colo, de peste drum, au să-ți vină de hac! profeți Ghenea.

— Eh! Domnu locotenent!... Obraznicu tot mai trage din cînd în cînd cîte-un fum de tiutiun... Cumintele n-are decît s-aștepte să-i deie itindența, pînă i s-or lungi urechile...

Radu Comșa scoase pachetul de tutun și îl întinse soldatului Mucenicu.

— Să trăiți, domnu locotenent, nu fumez...

— Nu fumează, domnule locotenent!... se grăbi Bocăneț să întărească, rîzînd cu toată figura lui de tătar și apucînd pachetul. Nu fumează, nu bea, nu suduie!... El numai se roagă pentru noi, păcătoșii, care fumăm, suduim și bem, și are să ne aștepte muncile iadului pînă în vacul vacului...

Vorbind, Bocăneț desfăcu pachetul, mirosi tutunul dînd din cap în semn de aprobare, îl trecu din mînă în mînă.

Toți răsuciră cu sfințenie, apăsînd cu arătătorul să iasă țigara groasă și îndesată.

— Ei, Mucenicule? întrebă a doua oară Ghenea. Ce-i cu năzdrăvăniile tale?

Soldatul Mucenicu ridică ochii negri și lucioși, mistuiți de arșiță, și vorbi cu blîndețe:

— Domnule locotenent, eu nu spun nici o năzdrăvănie... Eu am văzut un semn mare și urît și-am înțeles că de-acuma s-apropie capătul... Eu am mai tălmăcit semne de-aieste, dară mai slabe, în anu o mie nouă sute șapte, de eram atunci leat nou-nouț. Le-am spus atunci unora și altora, că ne-aș­teaptă vărsare de sînge, și vărsare de sînge a fost. Crezu- tu-m-a cineva? Ferit-a sfintul! Au rîs și m-au făcut de ocară, pînă ce semnele s-au adeverit. Așa ș-acuma!... Aiștea stau și rîd și suduie și beau tutun și nici nu le pasă, fiindcă diavolul, cînd vrea să-l piardă pe om, întîi mințile i le ia... Da eu pot zice că de-acurna-i capătul și să ne pregătim, dacă s-a arătat semnul despre care scrie și-n carte...

— Bine, Mucenicule! îl îndemnă locotenentul Ghenea, trăgînd cu poftă din țigară, ca unul care nu se prea sinchisea de judecata viitoare și de muncile iadului. Nouă nu ni se arată semne, tocmai fiindcă fumăm, bem și suduim!... Dumnezeu și-a întors fața de la noi și ne lasă în ticăloșiile noastre și-n pierzare... Dar de aceea mai mult, Mucenicule, ai datoria să-i îndrepți pe cei rătăciți de pe drumul cel rău și să ne tălmăcești semnele, care nouă nu ni se arată, măcar că Dumnezeu ne-a dat ochi să vedem și nu le vedem...

— Domnule locotenent, eu știu că dumneavoastră rî- deți. Sînteți tînăr și omului tînăr i se pare că se-ntinde viața înainte fără de sfîrșit, ca marea... Și atunci, își uită el sufletul, și în sufletul lui năpădesc buruienile și pălămida, ca în grădina neamțului istuia, săracu, rămasă de izbeliște.

Locotenentul Ghenea nu rîse, cu ochii îngîndurați pri­vind, peste capete, în negrul pădurii.

Pe urmă făcu un semn cu mîna, alungînd un gînd supă­rător și trase mai adînc din țigară.

— Domnul locotenent Ghenea nu rîde. Vrea numai, ca și mine, să afle! interveni Comșa.

Soldatul Mucenicu împinse cu talpa bocancului un căr­bune sărit alături de foc.

Vorbi cu alt glas:

— Domnu locotenent Ghenea și domnu locotenent Comșa, cele ce vorbesc eu oamenilor aistora sînt numai lucruri ieșite dintr-o minte proastă... Dumneavoastră aveți învățătură de școli nalte și n-aveți ce afla de la un netrebnic ca mine... Eu nu m-am învrednicit să capăt altă învățătură de carte decît atîta cît îi trebuie omului ca să afle învățătura cea bună din sfintele cărți... Dară și sfinții părinți au spus că Dumne­zeu, atunci cînd vrea să vorbească oamenilor, își alege mai deseori gura celui mai păcătos dintre toți, fiindcă și învă­țăturile Domnului n-au fost scrise pe table de piatră, ci pe table de carne și anume pe inimi... Eu nu știu dacă am înțeles bine semnul, dară ochii mei l-au văzut!... Și de două zile și de două nopți mă tot gîndesc eu, și carnea pe mine se crîncenează, fiindcă văd că stă aproape sfîrșitul înfricoșat pe care l-au vestit cartea cu șapte peceți, iară sufletul meu se bucură cu toate aieste, fiindcă am înțeles eu că se apropie domnia lui Dumnezeu și a mielului...

— Bine, Mucenicule! vorbi cu nerăbdare locotenentul Ghenea, îndepărtîndu-și genunchii dogoriți. Aceste sînt tălmăcirile tale!... Ca să le înțelegem mai bine, spune-ne mai întîi cum a fost semnul...

— Domnu locotenent Ghenea și domnu locotenent Comșa, să vă spun... Alaltăieri seara, cînd am intrat pe sector, am căzut de santinelă. Știți dumneavoastră că ploua mărunt ca toamna... Stam eu și-mi trudeam ochii să văd încolo, spre șanțurile lor. Și-mi treceau fel de fel de gînduri prin mintea mea proastă... Că acasă a început al doilea prășit de păpușoi... Că n-or fi avut pe cine să pună la coasă, fiindcă au rămas numai femeile și moșnegii becisnici... Îmi aduceam eu aminte de anul nouă sute șăpte, cînd eram răcrut și am primit poruncă să tragem cu arma în părinții noștri... Pe urmă, mă gîndeam eu cum are să sfîrșească toată năprazna asta nouă, de-a doua. Să ne întoarcem odată pe la necazurile noastre. Și mă uitam înainte în ploaie și mi-a venit așa un gînd ca un fel de jale. Pentru atîta lume care în loc să-și caute de sărăcia ei și să se roage pentru izbăvirea sufletului, s-a încontrat și nu mai știe de casă, nici de nevastă și de copii, și nici de poruncile Domnului, numai stau în șanțuri și pîndesc să se ucidă unul pe altul... Drept să vorbesc, parcă nici pentru nemții aceia și pe unguri nu mai simțeam atîta dușmănie, nici pentru dînșii, nici pe toate semințiile care s-au ridicat cu gînd vrăjmaș împotriva legii noastre... N-au și dînșii casele lor? N-au și dînșii neveste și copii, n-au și ei necazuri, vai de mama lor?... Și mă gîndeam eu la cei de ne cad prizonieri, că-s slabi și jigăriți ca mîțele-n post, și dacă le dai o bucată de pîine nu le vine să creadă și se uită cu niște ochi, așa, domnu locotenent Comșa și domnu locote­nent Ghenea, de te prinde un fel de milă, că-i tot om și prizo­nierul... Și mă gîndeam că poate și la dînșii nu este cine să iasă la coasă și mulți au prunci pe care nu i-au văzut și i-au uitat, așa cum nu ni i-am mai văzut nici noi și ne-au uitat și pe noi copiii de-acasă... Și atunci am simțit eu așa o căl­dură și am înțeles că se întîmplă o minune! Ci numai s-a deschis peste șanțurile lor o lumină mare, și în lumină a răsărit o pasăre cît trei biserici una peste alta, cu un cap de lăcustă și cu gheare de fier și aripile erau deschise ca la un hultan care se repede; dară pasărea nu se răpezea, ci numai sta împietrită pe marginea șanțului și ochii priveau de toate părțile, și pe frunte stătea scris nume de hulă și șapte coarne, cumu-s coarnele culbecilor, creșteau și scă­deau, și în pliscul de oțel încîrjoiat spînzurau inimi de oameni și mîini de copii nevinovați, și curgea sîngele și ieșeau fulgere și fum negru de smoală... Iară mie-mi bătea inima să spargă coșul pieptului, că m-a ales Înalt prea bunul să văd asemenea semn!... Și lumina, după un timp, a început a se întuneca și-au rămas numai ochii de foc, și pe urmă s-a stins și aceea, și pasărea urîtă nu s-a mai văzut, dară am știut că nu s-a dus de acolo, că se uită cu ochii ei mulți în toate părțile și din cioc îi spînzură inimi de om și mîini de copil neprihănit, și nimica din ce facem noi nu-i scapă ochilor, ci numai stă să-i vie alte inimi de oameni și alți copii... Și-am așteptat eu din ceruri un glas tare ca să strige oamenilor adevărul cel cumplit și chemarea la scaunul dreptului judecător, dar nici un glas n-a coborît și pe cer era numai întuneric ca în cel din urmă iad, și numai ploaie țîrîită de toamnă... Și-am înțeles eu că ceasul încă n-a venit, fiindcă nesățioasa pasăre mai cere sînge și inimi, dară că ceasul acela se apropie și n-are să mai treacă o vreme, vremi și jumătatea unei vremi, pînă cînd adevărul și judecata ziditorului are să răspundă în sămînța copiilor noștri și în toate făpturile vii... Și atunci are să se verse cele șapte potire cu mînia ziditorului pentru fărădelegile noastre, și răni mai grele ca cele de moarte au să lovească pe oameni, și marea are să se facă putredă ca sîngele de mort, și are să se verse un potir de mînie în soare și soarele are să se facă negru, cumu-i un ghem de lînă pîrlit, și au să se bată munții în capete și să se usuce izvoarele și peștii să se sfîrlogească pe uscat și din gura prorocilor mincinoși au să iasă duhurile necurate ca niște broaște... Și ploaia de sus curgea mocnit și m-a prins așa o scîrbă, care mi-a fiert inima cînd m-am gîndit că atîta amar de lume merge la peire ca turma de miei la înjunghiere fără să se pregăteacă la ceasul care s-apropie, și vai de atîția prunci care au să îndure pentru păcătoșenia noastră... Aceasta am văzut-o eu cu ochii mei și am gîndit-o eu cu mintea mea cea proastă, domnu locotenent Ghenea și domnu locotenent Comșa, alaltăieri noapte și iacă acum stăm și vorbim și oamenii aiștia rîd, dară pasărea cea cu nume de hulă scris pe frunte stă acolo cu ghearele pe marginea șanțurilor și ochii ei mulți cată la noi și ne văd și noi n-o vedem și dînsa ne-așteaptă și poate zice acum: „Iacă, Mucenicu aista prea multe spune vrute și nevrute, și mîine am să-i fac și lui capătul, că mult a fost păcătos în viață”...

Soldatul Mucenicu tăcu, uitîndu-se în focul acuma stins, numai cu cîteva scînteieri, ca în vis, sub spuza sură și fără­mițată cum e părul de mort.

Ceilalți tăceau și ei, cu gîndul la arătarea de peste șan-țuri, în care o clipă acum cu toții credeau, fiindcă sufletele erau pregătite să creadă, iar de jur împrejur întunericul era negru, tainic și plin de amenințări.

Un vreasc cu dop de rășină trosni, împroșcînd cenușa ca o castană coaptă.

Toți au tresărit și s-au scuturat de-un fior; fiindcă noaptea se făcuse rece și umedă.

Apoi ochii se răsuciră la răsărit. O lumină albăstrie și dulce cheamă privirile spre vîrful brazilor din marginea poienii. Niciunul nu spunea că se afla pregătit, fără mirare acum, să vadă semnul lui Mucenicu, urît și cu nume de hulă scris pe frunte, dacă s-ar fi arătat aievea peste vîrfuri, ca o dihanie apocaliptică, întoarsă din veacul dintîi.

Dar lumina creștea peste brazi, lină și rece, fără nici un semn înfricoșat...

— Răsare luna! vorbi unul cu ușurare și toți se mișcară din loc cu neastîmpăr, parcă scăpaseră dintr-o primejdie.

— La noi, la cîmp trebuie să fi răsărit de-un ceas de vreme! rosti altul. Cînd eram băietani, iaca la ceasu aista plecam noi la scăldat, pe lună...

Tăcu îndată, fiindcă își aminti că acolo, pe malul Sire­tului, acum e frontul; satul lui e sfărmat de rafalele tunuri-lor și nimeni nu mai știe unde s-au risipit oamenii.

— Parcă nici nu-ți vine să crezi, domnu locotenent, că tot luna asta răsare acolo unde-s nemții!... grăi soldatul Bocăneț, a cărui gospodărie cu nevastă și copii rămăsese dincolo, la inamic.

Și altul, îndată, glăsui un gînd care-l muncea de mult:

— Spune că ar fi ieșit porunca să ne deie pămînt la noi toți care-am luptat... Noi sîntem în dușmănie cu primarele și ne-o scris femeia epistolă că ne-a luat pînă și giuncanii, și i-o dat o bucată de hîrtie galbenă pe dînșii; un belet... Ci, mă-ntreb, domnu locotenent, cum are să mai fie el o dreptate odată în țară, chiar dac-ar ieși porunci pe hîrtie de la cei care-s mari și tari în fruntea bucatelor, cînd mare și tare-i în comună primarele, care știe el numai de drepta-tea lui!... Pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinții!... Asta-i de cînd lumea...

— Dacă ne-om întoarce acasă, care ne-om mai întoarce, n-om mai lăsa el să fie așa cum a fost! hotărî soldatul Bocă­neț, trosnindu-și degetele scurte și privindu-și pe urmă mîinile tari, ca pe niște unelte de luptă sigure, cu care știe că are să-și facă dreptate singur, cînd va fi nevoie.

— N-are să fie cum a fost, băieți!... întări locotenentul Ghenea. Cînd s-or sfîrși toate, dacă se va arăta nevoie, noi, ofițerii, o să fim cei dintîi lîngă voi... De asta să nu vă în­doiți nici o clipă! Jumătate dintre noi sîntem feciori ori nepoți de clăcași. Am crescut în aceleași păsuri. Nu vor-besc, deci, numai pentru mine... Știu ce gîndesc toți cama­razii...

— Și noi zicem, domnu locotenent! grăi soldatul cu juncanii rechiziționați. Se cheamă că acuma la dumnea­voastră ni-i toată nădejdea... Ați îndurat cu noi toate năca­zurile, ni știți și vă știm. Dreptu-i că ne mai suduie un don’ofițer, mai răcnește la noi, că așa cere, se cheamă, săr­viciul!... Pînă nu-l întărești oleacă, omu nu sîmte!... Da dumneavoastră, domnii ofițeri, știți că ne-am făcut datoria fiecare cum ne-o agiutat puterile și capul, iară cum or pierit unii or pierit și ceilalți... De aceea, și noi zicem, cînd ne-om întoarce și-om întîmpina iar prigoană și scîrbă, la dumnea­voastră să venim ca la un părinte, să ne luminați și să ne scăpați, ca pe unii care ne-ați văzut la treabă, cînd alții au stat de și-au păzit osul...

— Eah! Măi Stîngaciule!... clătină cu neîncredere din capul mic și rotund soldatul Bocăneț. Aieste ni le spun domnii ofițeri acuma, că-s lîngă noi și îndură alăturea de noi. Le spun și le cred, că multe gînduri bune pune omul la inimă în ceasul cel de cumpănă! Nu tot asemeni fost-a el și în 1907, despre care pomenise mai adineaori Mucenicu, fiindcă am fost atuncea tot în companie cu el? Ce nu ni s-o spus și ce n-am crezut? Așișderea ș-amu... Vorbim. Ascultăm. Credem... Pe urmă, ne-om risipi pe la casele noastre, fiecare, și domnii ofițeri pe la casele dumnealor... Și-om uita cîte-or fost și cîte-or îndurat fiecare și domnii ofițeri au să fie niște civili pe la treburile lor, cu slujbele lor, și noi, ia, niște țărani proști pe la plugurile noastre, cum am mai fost... Tu, măi Stîngaciule, te-i întoarce iar la primarele tău, și dacă te-o prigoni iară, cum te-au mai prigonit, te întreb eu pe tine, Stîngaciule, să-mi spui tu acuma îndată, unde ai să-l mai găsești pe domnu locote- nent Ghenea și pe domnu locotenent Comșa? Cine știe pe unde, pe la București și prin alte tîrguri mari, să-ți ajuture dumnealor ca să-ți cîștigi tu dreptate?... Dreptatea, dacă nu ești vrednic că ți-o cauți singur, slabă nădejde să vie și să ți-o deie alții de-a gata!... Mie-n sat mi-i ieșit buhu că-s colțos și obraznic. Bine, rămîi eu colțos și obraznic!... Dară fiindcă-s colțos, jandarmul și primarele mă lasă în plata Domnului, și fiindcă-s obraznic, iaca, dacă am să îndrăznesc să cer lui domnu locotenent Comșa să mai scoată oleacă pacul cela de iarbă rusească, să mai duhănim o țigară de tiutiun, domnu locotenent Comșa are să scoată frumos pacul din buzunaru dumisale și ne-om înfrupta, măcar că spune: „Mare obraznic îi Bocăneț aista, are dreptate domnu loco­tenent Ghenea!...” Și m-oi înfrupta nu numai eu, care-s obraznic, dar și voi de pe de lături, care se cheamă că nu sînteți obraznici și trageți numai folos de la obrăznicia al­tuia!... Aiasta scrie și în cele patru Evanghelii ale lui Muce­nicu: „Cere și ți se va da”.

Bocăneț o luă înainte cu rîsul și rîseră și ceilalți cu mare înveselire întinzînd mîinile negre, bătătorite și zgîriate, după pachetul cu tutun.

Pe urmă, fumară cu toată luarea-aminte încordată la nesațiul fumului sorbit pînă în adîncul plămînilor, cu o gravitate religioasă.

Doi ochi sclipiră verzi și fosforescenți, în întunericul tufelor de ferigă.

— Aiasta-i mîța neamțului, săraca! Spuse Bocăneț. Pis-pis!... Na, pisica-pisica, pisss-pisss...

Pisica mieună slab și se apropie cîțiva pași, dar nu în­drăzni mai mult.

— Are și pui acuma: patru... Niște adevărate sălbătă-ciuni, domnule locotenent!... Mă întreb unde-o fi găsit li­ghioana motan, aici în pădurea asta!... se miră soldatul Stîngaciu.

— Aiasta să se-ntrebe Mucenicu, măi Stîngaciule, că el îi sfînt.... vorbi Bocăneț. Mîța, măi băiete, ca muierea... Parcă nevastă-ta, măcar că se plînge c-o rămas fără giuncani, dară dacă o văzut și o văzut că tu de doi ani numai pe me­leaguri umbli, crezi tu, măi băiete, că nu și-o fi găsit și dînsa un motan?...

Toți izbucniră în rîs la năzdrăvana închipuire a nevestei lui Stîngaciu, care și-a găsit un motan.

Stîngaciu scuipă amărît în foc, la un gînd care pînă acum nu-i venise.

Dar pisica nu se mișca. Sclipirile verzi priveau din întu­neric la oameni, cu pornire să se apropie și cu teamă de vie­tate pe jumătate sălbătăcită. Cînd se dărîmase casa, pisica fugise. Pe urmă, în primăvară, apăruse din cine știe ce rătă­ciri, credincioasă ruinelor. Avea culcușul puilor într-o gură de sobă. Noaptea vîna păsările adormite în cuiburi și dădea tîrcoale zidurilor, ca singurul duh paznic al gospodăriei părăginite.

Radu Comșa se ridică.

— Haidem, Ghenea... Noapte bună, băieți!

— A fi ea bună noaptea, numai de ne-or lăsa boierii de peste drum în pace, domnule locotenent!... Pregătesc dînșii ceva, de tac de atîta timp de vreme!...

Locotenentul Ghenea urcă alături, pe poteca în care luna vărsase tremurate ochiuri de lumină. Aerul era jilav, mirosul rășinei aspru.

O pasăre deșteptată foșni din aripi și piui somnoros.

— Ce zici, Comșa, de arătările lui Mucenic? întrebă Ghenea într-un tîrziu, fără să mai surîdă a batjocură.

— Încă o dovadă, dragă Ghenea, că fiecare caută după înțelegerea lui să găsească o interpretare acestor vremi neînțelese!... Omul nu se resemnează numai să le suporte. Nici n-ar putea să le suporte... Mă întorc la ideea mea! Singura putere care ne ține pe toți aci e credința că ceva din lumea din care am plecat se va schimba cînd ne vom întoarce. Și că are să fie și în noi, înăuntru, ceva schimbat... Mucenicu vede izbăvirea lumii, după cîte-a înțeles el confuz din Apocalipsă. Bocăneț ori Stîngaciu, puțină dreptate, pămint și sfîrșitul prigoanei din partea primarului; adică vechea obidă a plugarului român, care răsuflă în vreun 1907 oarecare. Eu, tu, Stelian Minea, Bogdan Cernegură, în alte imagini idealizate ale viitorului, după chipul și ase­mănarea noastră... Dar nici unu nu se poate deprinde, cu ideea că totul va fi cum a mai fost!...

Ghenea se opri să răsufle.

Undeva, porniră răzlețe focuri de armă. Se întețiră un timp. Tăcură iar. Mai pocni departe un glonț întîrziat.

Cînd din nou fu liniște deplină, Ghenea vorbi urcînd:

— Avem de-acum o mare datorie față de oamenii aceștia!

— Într-adevăr, Ghenea?... Poate datoria noastră cea mare are să înceapă numai după ce ne-om întoarce de aci... Dacă nu vom uita, cum se temea soldatul Bocăneț și cum au uitat alții, în 1907!

— Nu vom uita... a rostit Ghenea apăsat. Prea netrebnici am fi ca să uităm!...

— Nu vom uita!... întări Radu Comșa la rîndul său, ca un legămînt.

Și amîndoi urcară muntele în tăcerea ireală, cu vîrful negru al brazilor scăldat de lumina albastră și metalică a lunii, cu gîndurile împovărate de grele hotărîri.