Iureșul săbiilor – volumul 2

Iureșul săbiilor de George R.R. Martin volumul 2

SANSA

În dimineața în care rochia ei cea nouă avea să fie gata, slujitoarele îi umplură Sansei cada cu apă fierbinte și o frecară din cap până‑n picioare, până ce începu să lucească, rozalie. Propria cameristă a lui Cersei îi tăie unghiile, îi perie și îi ondulă părul arămiu care acum îi cădea pe spate în bucle moi. Adusese și o duzină din parfumurile preferate ale reginei. Sansa alese un parfum puternic, dulceag, cu un iz de lămâie dincolo de mirosul de flori. Slujnica își puse câteva picături pe deget și o atinse pe Sansa după fiecare ureche și sub bărbie, iar apoi, ușor, pe sfârcuri.

Cersei însăși veni cu croitoreasa și privi cum Sansa e îmbrăcată cu veșmintele ei cele noi. Lenjeria era de mătase, dar rochia era din brocart ivoriu cu fir de aur și argint, căptușită cu satin argintiu. Capetele mânecilor lungi, în fâșii, aproape că atingeau pământul când Sansa își cobora brațele. Și era o rochie de femeie, nu de fetiță, nu încăpea nici o îndoială. Corsajul era decupat până aproape la talie, V‑ul adânc fiind acoperit cu o bucată de dantelă împodobită, gri‑albăstruie, adusă din Myr. Fustele erau lungi și bogate, brâul atât de strâns încât Sansa fu nevoită să‑și țină respirația când îi legară corsajul. Îi aduseră și pantofi noi, din piele moale, gri, de căprioară, care îi îmbrățișau picioarele, ca niște îndrăgostiți.

― Ești foarte frumoasă, domniță, zise cusătoreasa când Sansa fu îmbrăcată.

― Așa‑i că sunt? chicoti Sansa și se învârti, cu fustele învolburându‑se în jurul ei. O, da, sunt. Abia aștepta ca Willas s‑o vadă așa. Mă va iubi, da, trebuie… va uita de Winterfell când mă va vedea. Voi avea grijă să uite.

Regina Cersei o cercetă cu un ochi critic.

― Câteva nestemate, aș zice. Pietrele lunii pe care i le‑a dăruit Joffrey.

― Îndată, Înălțimea Ta, răspunse camerista.

Când pietrele lunii atârnau la urechile și la gâtul Sansei, regina clătină aprobator din cap.

― Da. Zeii au fost buni cu tine, Sansa. Ești o fată încântătoare. Pare aproape indecent să irosești o asemenea dulce inocență pe dihania aia.

― Ce dihanie? Sansa nu înțelegea. Se referea la Willas? De unde să fi știut? Nimeni nu știa, în afară de ea, Margaery și Regina Ghimpilor… O, și Dontos, dar el nu se punea la socoteală.

Cersei ignoră întrebarea.

― Mantia, porunci ea și femeile scoaseră la iveală o mantie lungă din catifea albă, încărcată de perle. Pe ea era brodat cu fir de argint un fioros lup străvechi. Sansa o privi, cuprinsă dintr‑odată de teamă. Culorile tatălui tău, zise Cersei, în timp ce slujnicele îi legau mantia la gât cu un lănțișor de argint.

O mantie de fecioară. Mâna Sansei se ridică la gât. Ar fi sfâșiat veșmântul, dacă ar fi îndrăznit.

― Ești mai drăguță cu gura închisă, copilă. Haide cu mine acum, septonul ne așteaptă. Și nuntașii.

― Nu, izbucni Sansa. Nu.

― Ba da. Ești pupila coroanei. Regele îi ține loc tatălui tău, de vreme ce fratele tău e un trădător dovedit. Asta înseamnă că are tot dreptul să dispună de mâna ta. Te vei căsători cu fratele meu, Tyrion.

Moștenirea mea, gândi ea, dezgustată. Dontos Nebunul nu era, până la urmă, atât de nebun, văzuse adevărul. Sansa se dădu înapoi.

― Ba nu. Trebuie să mă căsătoresc cu Willas. Trebuie să fiu doamna Highgardenului, te rog…

― Îți înțeleg repulsia. Plângi, dacă‑ți vine. În locul tău, probabil că mi‑aș smulge părul din cap. E un pitic dezgustător, nu încape îndoială, dar te vei mărita cu el.

― Nu mă puteți obliga.

― Ba bineînțeles că putem. Poți să vii de bună voie și să‑ți rostești jurămin­tele, așa cum îi șade bine unei domnițe, sau poți să te zvârcolești, să țipi și să faci spectacol, ca să aibă de ce se hlizi grăjdarii, dar tot măritată și tot în patul lui vei sfârși. Regina deschise ușa. Ser Meryn Trant și Ser Osmund Kettleblack așteptau afară, în armurile albe cu solzi ale Gărzii Regelui. Escortați‑o pe Lady Sansa la sept, le spuse ea. Duceți‑o pe sus, dacă trebuie, dar încercați să nu‑i rupeți rochia, e foarte scumpă.

Sansa încercă să fugă, dar slujnica lui Cersei o prinse înainte de a apuca să facă doi pași. SerMeryn Trant îi aruncă o privire care o încremeni, dar Kettleblack o atinse aproape cu blândețe și‑i spuse:

― Fă cum ți se spune, draga mea, nu va fi așa de rău. Lupii sunt curajoși, nu‑i așa?

Curajoși. Sansa trase adânc aer în piept. Sunt o Stark, da, pot fi curajoasă. Se uitau cu toții la ea, așa cum se uitaseră în ziua când Ser Boros Blount i‑a sfâșiat hainele. Pezevenghiul o salvase de bătaie în ziua aceea, același om care o aștepta acum. Nu e la fel de rău ca ceilalți, își spuse.

― O să merg.

Cersei zâmbi.

― Știam că așa vei face.

Mai târziu, nu și‑a putut aminti cum a ieșit din cameră, cum a coborât scările sau cum a traversat curtea. Parcă toată atenția îi era absorbită de felul în care trebuia să așeze un picior în fața celuilalt. Ser Meryn și Ser Osmund o flancau, în mantii albe, ca a ei, lipsindu‑le doar perlele și lupul străvechi, blazonul tatălui ei. Joffrey însuși o aștepta pe treptele septului. Regele era plin de splendoare, în purpură și aur, cu coroana pe cap.

― Astăzi sunt tatăl tău, anunță el.

― Nu ești, izbucni ea cu mânie. Nu vei fi niciodată.

Chipul regelui se întunecă.

― Ba da. Sunt tatăl tău și pot să te mărit cu cine poftesc. Cu oricine. Te vei căsători cu porcarul, dacă spun eu, și te vei culca cu el în cocină. Ochii lui verzi scânteiară amuzați. Sau poate ar trebui să te dau pe mâna lui Ilyn Payne, ți‑ar plăcea mai mult?

Inima Sansei zvâcni.

― Te rog, Înălțimea Ta, îl imploră ea. Dacă m‑ai iubit vreodată măcar un pic, nu mă obliga să mă căsătoresc cu…

― … unchiul?

Tyrion Lannister intră pe porțile septului.

― Înălțimea Ta, îi spuse el lui Joffrey. Acordă‑mi un moment singur cu Lady Sansa, dacă vrei să fii atât de amabil.

Regele Joffrey era pe punctul de a‑l refuza, dar mama lui îi aruncă o privire aspră. Se retraseră câțiva pași.

Tyrion purta o jiletcă de mătase neagră împodobită cu arabescuri, cizme înalte, mai sus de genunchi, care adăugau două degete staturii sale, și un lanț din rubine și capete de leu. Dar cicatricea de pe fața lui era aspră și roșie, iar nasul îi era o crustă hidoasă.

― Ești foarte frumoasă, Sansa, îi spuse el.

― Ești amabil, stăpâne. Nu știa ce altceva să răspundă. Ar trebui să‑i spun că e chipeș? M‑ar crede nebună sau mincinoasă. Plecă ochii și tăcu.

― Domnița mea, nu așa s‑ar fi cuvenit să te aduc la nunta ta. Îmi pare rău pentru asta. Și pentru că am organizat totul atât de neașteptat și de discret. Nobilul meu tată așa a socotit de cuviință, din rațiuni de stat. Altfel, aș fi venit la tine mai devreme, așa cum mi‑am dorit. Păși mai aproape de Sansa, cu mersu‑i legănat. N‑ai cerut această căsătorie, știu asta. După cum n‑am cerut‑o nici eu. Dar, dacă aș fi refuzat mâna ta, te‑ar fi măritat cu vărul meu Lancel. Poate că ai prefera. E mai apropiat de vârsta ta și mai frumos la înfățișare. Dacă asta ți‑e voia, spune și voi pune capăt acestei farse.

Nu vreau nici un Lannister, îi venea să replice. Îl vreau pe Willas. Vreau Highgardenul și cățelușii și corabia și fii pe care să‑i cheme Eddard, Bran și Rickon.Atunci își aminti ce‑i spusese Dontos în pădurea zeilor. Tyrell sau Lannister, nu contează, nu pe mine mă vor, doar moștenirea mea.

― Ești bun, stăpâne, rosti ea, învinsă. Sunt pupila tronului și datoria mea e să mă mărit cu cine poruncește regele.

Tyrion o cercetă cu ochii săi sașii.

― Știu, Sansa, că nu sunt genul de bărbat la care visează tinerele fete, zise el cu glas domol, dar nici Joffrey nu este.

― Nu, răspunse ea. Ai fost bun cu mine. Îmi amintesc.

Tyrion îi întinse o mână groasă, cu degete butucănoase.

― Vino, atunci. Hai să ne facem datoria.

Așadar, își așeză mâna în mâna lui și o conduse la altar, unde septonul aștepta între Mamă și Tată, să le unească viețile. Sansa îl văzu pe Dontos, în hainele‑i pestrițe de bufon, privind‑o cu ochi mari, rotunzi. Ser Balon Swann și Ser Boros Blount erau și ei acolo, înveșmântați în albul Gărzii Regale, dar Ser Loras lipsea. Nici unul din Tyrelli nu e aici, își dădu ea seama dintr‑odată. Dar erau alți martori cu duiumul: eunucul Varys, Ser Addam Marbrand, Lordul Philip Foote, Ser Bronn, Jalabhar Xho și mulți alții. Lordul Gyles tușea, Lady Ermesande era la pieptul mamei sale, iar fiica însărcinată a Doamnei Tanda plângea pe înfundate, nu se știe din ce pricină. Poate să plângă, gândi Sansa. Probabil voi face la fel înainte ca ziua să se sfârșească.

Ceremonia trecu parcă în vis. Sansa a făcut tot ce i s‑a cerut. Au fost rugăciuni, jurăminte, cântece și lumânări înalte arzând, o sută de lumini mișcătoare, pe care ochii ei înlăcrimați le transformau într‑o mie. Din fericire, nimeni nu părea să observe că plânge așa cum stătea acolo, înveșmântată în culorile tatălui său. Sau dacă au observat, s‑au prefăcut că nu văd. Parcă într‑o singură clipită, se ajunse la schimbul de mantii.

Ca părinte al regatului, Joffrey luă locul lui Eddard Stark. Sansa stătea dreaptă și neclintită ca o suliță în timp ce mâinile lui se așezară pe umerii ei, desfăcându‑i, pe bâjbâite, agrafa mantiei. Una dintre mâini trecu peste pieptul ei și zăbovi acolo, apăsând‑o ușor. Apoi agrafa se deschise și Joff azvârli la o parte mantia de fecioară a Sansei, cu un gest regesc și un zâmbet larg.

Partea cu unchiul său merse mai puțin bine. Mantia miresei, pe care o ținea în mâini, era imensă și grea, din catifea purpurie, bogat ornamentată cu lei și tivită cu satin auriu și rubine. Dar nimeni nu se gândise să aducă un taburet, iar Tyrion era cu un cap și jumătate mai scund decât mireasa lui. Când se așeză în spatele ei, Sansa simți că o trage zdravăn de rochie. Vrea să mă așez în genunchi, își dădu ea seama, roșind. Se simțea umilită. Nu așa trebuia să fie. Visase la nunta ei de o mie de ori și mereu își închipuise cum mirele va sta în spatele ei, înalt și puternic, cum îi va arunca mantia, semn al protecției, peste umeri și o va săruta tandru pe obraz, în timp ce se apleca să‑i prindă agrafa.

Simți o nouă smucitură, mai insistentă. N‑am s‑o fac.De ce i‑aș cruța sentim­entele, când nimănui nu‑i pasă de ale mele?

Piticul o trase de rochie a treia oară. Strânse din buze cu încăpățânare, prefă­cân­du‑se că nu observă. Cineva în spatele lor chicoti. Regina, gândi ea, dar n‑avea importanță. Râdeau deja cu toții, în frunte cu Joffrey.

― Dontos, treci în patru labe, porunci regele, unchiul meu are nevoie de sprijin ca să‑și escaladeze mireasa.

Și astfel, nobilul ei soț o înveșmânta în culorile Casei Lannister, cocoțat pe spatele unui bufon.

Când Sansa se întoarse, piticul se holba la ea, cu gura încleștată și fața roșie ca mantia ei. Dintr‑odată, se rușina de încăpățânarea ei. Își netezi fustele și îngenun­che în fața lui, astfel încât capetele lor erau acum la același nivel.

― Cu acest sărut, îmi pun zălog iubirea și te accept ca stăpân și soț al meu.

― Cu acest sărut, îmi pun zălog iubirea, dădu piticul replica, cu glas răgușit, și te accept ca doamnă și soție a mea. Tyrion se aplecă și buzele lor se atinseră o clipă.

E atât de urât, gândi Sansa când fața lui era aproape de a ei. E chiar mai urât decât Câinele.

Septonul ridică apoi cristalul și lumina curcubeului căzu peste creștetele lor.

― Aici, în fața zeilor și a oamenilor, spuse el, îi declar pe Tyrion din Casa Lannister și Sansa din Casa Stark soț și soție, un singur trup, o singură inimă, un singur suflet, acum și pururea și fie blestemat cel ce se va pune între ei.

Sansa trebui să‑și muște buza ca să nu plângă.

Ospățul de nuntă avu loc în Sala Mică. Erau poate cincizeci de oaspeți, în cea mai mare parte slugi și aliați ai Lannisterilor, alături de cei care fuseseră la cununie. Iar aici Sansa îi găsi pe Tyrelli. Margaery se uită la ea cu nespusă tristețe și când Regina Ghimpilor intră, clătinându‑se, între Stângul și Dreptul, nu‑i aruncă nici măcar o privire. Elinor, Alia și Megga păreau hotărâte să n‑o cunoască. Prietenele mele, gândi Sansa cu amărăciune.

Soțul ei bău vârtos și mâncă puțin. Asculta ori de câte ori cineva se ridica să rostească un toast și uneori dădea scurt din cap, în semn de mulțumire, dar altminteri chipul lui părea cioplit din piatră. Ospățul parcă nu se mai sfârșea, deși Sansa nu se atingea de mâncare. Voia să se sfârșească și totuși se temea de acel sfârșit. Căci, după ospăț, urma să meargă în patul lui. Bărbații aveau s‑o ducă pe sus în dormitor, dezbrăcând‑o pe drum și făcând glume grosolane de­spre soarta care o aștepta în așternut, în timp ce femeile îi făceau lui Tyrion aceleași onoruri. Doar după ce vor fi depuși, goi‑pușcă, în patul conjugal, aveau să fie lăsați singuri, dar chiar și atunci, oaspeții vor sta în fața camerei matrimoniale, strigând aluzii triviale prin ușă. Când era mică, partea aceasta i se părea minunat de păcătoasă și de incitantă, dar acum, când acel moment sosise pentru ea, nu simțea decât oroare. Nu credea că va suporta să i se sfâșie veșmintele și era sigură că va izbucni în lacrimi la prima glumă deocheată.

Când muzicanții începură să cânte, își așeză mâna cu sfială peste mâna lui Tyrion și spuse:

― Stăpânul meu, ar trebui să deschidem dansul?

Gura lui se strâmbă.

― Cred că le‑am oferit destulă distracție pentru o zi, nu ești de aceeași părere?

― Cum spui tu, stăpâne. Își retrase mâna. Joffrey și Margaery deschiseră dansul în locul lor.

Cum poate un monstru să danseze atât de frumos?se întrebă Sansa. Visase adesea cu ochii deschiși la primul dans cu soțul ei, în ziua nunții, cu toți ochii ațintiți asupra ei și a chipeșului ei stăpân. În visele ei, zâmbeau cu toții. Nici măcar soțul meu nu zâmbește.

Alți oaspeți se alăturară curând regelui și logodnicei lui. Elinor dansă cu tânărul ei scutier, iar Megga cu Prințul Tommen. Lady Merryweather, frumoasa din Myr, cu păr negru și ochi mari, întunecați, se învârtea atât de provocator încât curând toți ochii din sală o urmăreau. Lordul și Lady Tyrell se mișcau mai domol. Ser Kevan Lannister o invită la dans pe Lady Janna Fossoway, sora Lordului Tyrell. Merry Crane intră în dans cu prințul Jalabhar Xho, strălucitor în gătelile sale cu pene. Cersei Lannister făcu pereche cu Lordul Redwyne, pe urmă cu Lordul Rowan și în cele din urmă cu tatăl ei, care dansă cu o grație cumpătată, austeră.

Sansa stătea cu mâinile în poală, privind‑o pe regină dansând și râzând și scuturându‑și buclele blonde. Îi farmecă pe toți, gândi ea cu tristețe. Cât o urăsc! Își întoarse privirea către locul unde Băiatul Lunii dansa cu Dontos.

― Lady Sansa. Ser Garlan Tyrell stătea lângă dais. Îmi acorzi onoarea? Dacă soțul tău consimte.

Ochii sașii ai piticului se îngustară.

― Doamna mea poate dansa cu cine poftește.

Poate că ar fi trebuit să rămână lângă soțul ei, dar își dorea atât de mult să danseze… iar Ser Garlan era fratele lui Margaery, al lui Willas, al Cavalerului Florilor.

― Înțeleg de ce ți se spune Garlan Galantul, ser, șopti ea, luându‑i mâna.

― Doamna mea e amabilă să zică asta. Întâmplător, fratele meu Willas mi‑a dat acest nume. Ca să mă protejeze.

― Să te protejeze? Sansa îi aruncă o privire nedumerită.

SerGarlan râse.

― Mă tem că eram un băiețaș dolofan și chiar avem un unchi pe nume Garlan cel Gras. Așa că Willas a atacat primul, deși nu înainte de a mă amenința cu Garlan Gălbejitul, Garlan Gureșul și Garlan Garguiul.

Povestea era atât de dulce și de inocentă încât Sansa nu‑și putu stăpâni râsul, în ciuda întregii situații. După aceea, fu inexplicabil de recunoscătoare. Cumva, râsul îi readusese speranța, chiar dacă doar pentru scurt timp. Zâmbind, se lăsă purtată de muzică, pierzându‑se în ritmul pașilor, în sunetul de flaut, fluier și harpă, în bătaia unei tobe… și, din când în când, în brațele lui Ser Garlan, când dansul îi aducea împreună.

― Soția mea își face griji pentru tine, spuse el cu glas scăzut, într‑o asemenea ocazie.

― Lady Leonette e foarte drăguță. Spune‑i că sunt bine.

― O mireasă la nunta ei ar trebui să fie mai mult decât bine, rosti el fără asprime. Parcă îți venea să plângi.

― Lacrimi de bucurie, ser.

― Ochii îți trădează minciuna de pe buze. Ser Garlan o învârti și o trase mai aproape. Doamna mea, am văzut cum te uiți la fratele meu. Loras e viteaz și chipeș și îl iubim cu toții, din toată inima… dar Pezevenghiul tău va fi un soț mai bun. E un om mai mare decât pare, cred eu.

Muzica îi despărți, înainte ca Sansa să poată găsi un răspuns. În fața ei veni Mance Tyrell, îmbujorat și asudat, apoi Lordul Merryweather și pe urmă Prințul Tommen.

― Vreau să mă însor și eu, spuse prințișorul dolofan. Sunt mai înalt decât unchiul meu.

― Știu, răspunse Sansa, înainte ca partenerii să se schimbe din nou.

SerKevan îi spuse că e frumoasă, Jalabhar Xho zise ceva ce ea nu înțelese, în Limba Verii, iar Lordul Redwyne îi dori mulți copii dolofani și ani mulți cu bucurie. Și apoi dansul o aduse față în față cu Joffrey.

Sansa se crispă când mâna lui o atinse pe a ei, dar regele o strânse mai tare și o trase mai aproape.

― N‑ar trebui să arăți așa de tristă. Unchiul meu e o făptură hidoasă, dar vei continua să mă ai pe mine.

― Urmează să te căsătorești cu Margaery!

― Un rege poate avea și alte femei. Târfe. Tatăl meu a avut. Unul dintre Aegoni, la fel. Al treilea sau al patrulea. A avut o grămadă de târfe și o grămadă de bastarzi. În timp ce se învârteau, în ritmul muzicii, Joffrey îi dădu un sărut umed. Unchiul te va aduce la patul meu ori de câte ori îi voi porunci.

Sansa își scutură capul.

― N‑o va face.

― Ba da, altfel o să‑i tai capul. Acel Rege Aemon a avut orice femeie a poftit, măritată sau nu.

Din fericire, era timpul să se schimbe din nou perechile. Dar picioarele îi erau acum ca de lemn și Lordul Rowan, Ser Tallad și Elinor, toți trebuie s‑o fi crezut o dansatoare foarte stângace. Și pe urmă fu din nou cu Garlan și curând, slavă cerului, dansul se sfârși.

Ușurarea Sansei nu dură mult. Îndată ce muzica se stinse, îl auzi pe Joffrey spunând:

― E timpul să‑i ducem în pat! Haideți s‑o dezbrăcăm și să vedem ce are să‑i ofere lupoaica unchiului meu!

Alți bărbați i se alăturară, zgomotoși.

Soțul ei pitic ridică ochii încet de la cupa sa de vin.

― Nu ne va duce nimeni în pat!

Joffrey o înhăță pe Sansa de braț.

― Ba da, dacă poruncesc eu.

Pezevenghiul izbi cu pumnalul în masă, unde rămase vibrând.

― Atunci o să‑ți slujești propria soție cu o țepușă de lemn. Te jugănesc, ți‑o jur!

Se lăsă o liniște stupefiată. Sansa se smulse de lângă Joffrey, dar sub strânsoa­rea lui, mâneca i se sfârtecă. Nimeni nu părea să audă. Regina Cersei se întoarse către tatăl ei:

― L‑ai auzit?

Lordul Tywin se ridică din scaun.

― Cred că ne putem lipsi de ritualul patului. Tyrion, sunt sigur că n‑ai vrut să ameninți nobila persoană a regelui.

Sansa văzu un spasm de furie străbătând chipul soțului ei.

― Am vorbit prostii, spuse el. A fost o glumă proastă, sire.

― M‑ai amenințat că mă castrezi, șuieră Joffrey.

― Așa e, Înălțimea Ta, spuse Tyrion, dar numai fiindcă eram invidios pe mădularul tău regal. Al meu e mic și pipernicit. Chipul i se contorsiona într‑un rânjet lacom. Și, dacă‑mi tai limba, nu‑mi mai lași nici o cale de a satisface această dulce nevastă pe care mi‑ai dat‑o.

Un râs nestăpânit izbucni de pe buzele lui Ser Osmund Kettleblack. Altcineva chicoti. Dar Joff nu râse, nici Lordul Tywin.

― Înălțimea Ta, spuse el, fiul meu e beat, îți dai și tu seama.

― Da, sunt, mărturisi Pezevenghiul, dar nu atât de beat ca să nu pot duce la bun sfârșit propria mea cununie. Sări de pe dais și o înhăță pe Sansa cu brutalitate. Hai, nevastă, e timpul să‑ți zdrobesc bariera‑ghilotină. Vreau să mă joc de‑a „intră în castel”.

Îmbujorată, Sansa ieși cu el din Sala Mică. Ce‑mi rămâne de ales? Tyrion avea pasul legănat, mai cu seamă când mergea așa de repede ca acum. Zeii fură îndurători și nici Joff, nici vreun altul nu se clinti din loc, să‑i urmeze.

Pentru noaptea nunții, le fusese oferită o cameră spațioasă, sus în Turnul Mâinii. Tyrion trânti ușa cu piciorul în spatele lor.

― Pe bufet este o carafă cu vin bun, auriu, de Arbor, Sansa. Ești așa de bună să‑mi torni o cupă?

― Crezi că e înțelept, stăpâne?

― Nimic n‑a fost vreodată mai înțelept. Vezi tu, nu sunt beat cu adevărat. Dar am de gând să fiu.

Sansa umplu câte un pocal pentru fiecare. Va fi mai ușor dacă mă îmbăt și eu. Se așeză pe marginea patului mare, cu baldachin, și goli jumătate de cupă din trei înghițituri prelungi. Fără îndoială, era un vin foarte bun, dar Sansa era prea agitată ca să‑l savureze. Capul începu să i se învârtă.

― Vrei să mă dezbrac, stăpâne?

― Tyrion. Mă cheamă Tyrion, Sansa.

― Tyrion, stăpâne. Să‑mi scot rochia sau vrei să mă dezbraci tu? Mai luă o înghițitură de vin.

Pezevenghiul se întoarse cu spatele.

― Prima oară când m‑am căsătorit, am fost noi și un septon beat și niște porci drept martori. L‑am mâncat pe unul dintre martori la ospățul de nuntă. Tysha mi‑a dat jumări, iar eu i‑am lins untura de pe degete, și râdeam când ne‑am prăvălit în pat.

― Ai mai fost însurat? Eu… am uitat.

― Nu ai uitat. N‑ai știut.

― Cine a fost, stăpâne? Sansa era nespus de curioasă.

― Lady Tysha. Gura i se încleșta. Din Casa Pumnului de Argint. Blazonul lor e o monedă de aur și o sută de arginți pe un cearceaf însângerat. Căsătoria noastră a fost foarte scurtă, așa cum presupun că i se cuvine unui bărbat scurt la stat.

Sansa își privea mâinile și nu spunea nimic.

― Câți ani ai, Sansa? întrebă Tyrion, după o clipă.

― Treisprezece, răspunse ea, la sfârșitul lunii.

― O zei, aveți îndurare! Piticul mai luă o sorbitură de vin. Ei, bine, dacă stăm de vorbă, n‑o să crești mai mare. Purcedem, doamna mea? Dacă‑ți face plăcere.

― Îmi va face plăcere să aduc plăcere nobilului meu soț.

Asta păru să‑l înfurie.

― Te ascunzi în spatele curtoaziei, de parcă ar fi zidul unui castel.

― Curtoazia e armura unei femei, răspunse Sansa. Septa ei îi spusese mereu asta.

― Sunt soțul tău. Acum poți să‑ți scoți armura.

― Și veșmintele?

― Și acelea. Flutură cupa de vin către ea. Nobilul meu tată mi‑a poruncit să desăvârșesc această căsătorie.

Mâinile Sansei tremurau când începu să se dezbrace, pe bâjbâite. Avea zece cioturi în loc de zece degete și toate erau rupte. Cu toate acestea, se descurcă până la urmă cu panglicile și nasturii, iar mantia, rochia, brâul și lenjeria de mătase alunecară pe podea până când, în cele din urmă, ieși din hainele intime. Brațele și picioarele îi erau piele de găină. Își ținea ochii în pământ, prea sfioasă ca să se uite la el, dar când isprăvi, îi ridică și‑l găsi privind‑o lung. I se păru că vedea poftă în ochiul lui verde și furie în cel negru. Sansa nu știa ce o speria mai mult.

― Ești o copilă, spuse el.

Sansa își acoperi sânii cu mâinile.

― Am înflorit.

― O copilă, repetă el, dar te doresc. Te sperie asta, Sansa?

― Da.

― Și pe mine. Știu că sunt urât.

― Nu, stăp…

Tyrion se ridică în picioare.

― Nu minți, Sansa! Sunt deformat, pocit și mic… dar… – îl vedea căutându‑și cuvintele – … în pat, când lumânările sunt stinse, nu sunt mai rău decât alți bărbați. În întuneric, sunt Cavalerul Florilor. Luă o gură de vin. Sunt generos. Loial celor care îmi sunt loiali. Am dovedit că nu sunt un laș. Și sunt mai deștept decât majoritatea; desigur că inteligența compensează ceva. Pot fi chiar și bun. Mă tem că bunătatea nu e în firea Lannisterilor, dar știu că am puțină pe undeva. Aș putea fi… aș putea să‑ți fiu un soț bun.

E la fel de speriat ca mine, gândi Sansa. Probabil că asta ar fi trebuit s‑o facă să fie mai îngăduitoare cu el, dar nu era așa. Nu simțea decât milă și mila era moartea pasiunii. O privea, așteptând să spună ceva, dar toate cuvintele i se veștejiseră. Nu putea decât să stea acolo tremurând.

Când, într‑un sfârșit, își dădu seama că Sansa nu avea nici un răspuns, Tyrion Lannister goli ultima picătură de vin.

― Înțeleg, zise el cu amărăciune. Du‑te în pat, Sansa. Trebuie să ne facem datoria.

Se urcă în patul de puf, conștientă de privirea lui insistentă. O lumânare de ceară parfumată ardea pe noptieră și între așternuturi fuseseră presărate petale de trandafiri. Dădu să tragă o pătură, ca să se acopere, când îl auzi spunând:

― Nu.

Tremura de frig, dar se supuse. Închise ochii și așteptă. După o clipă, îl auzi pe soțul ei scoțându‑și cizmele, apoi foșnetul hainelor în timp ce se dezbrăca. Când săltă în pat și‑i puse mâna pe sân, Sansa nu putu să‑și stăpânească un fior. Zăcea cu ochii închiși, cu toți mușchii încordați, temându‑se de ceea ce ar putea urma. O va atinge din nou? O va săruta? Ar trebui să‑și desfacă acum picioarele? Nu știa ce trebuia să facă.

― Sansa. Mâna dispăruse. Deschide ochii.

Promisese să se supună, așa că îi deschise. Tyrion stătea la picioarele ei, gol. Între picioare, mădularul îi țâșnea, tare și viguros, dintr‑un desiș de păr negru și aspru, dar era singurul lucru la el care nu era strâmb.

― Doamna mea, glăsui Tyrion, ești încântătoare, să nu mă înțelegi greșit, dar… nu pot face asta. La naiba cu tatăl meu. Vom aștepta. O lună, un an, un sezon, oricât va fi nevoie. Până când ajungi să mă cunoști mai bine și, poate, să ai încredere în mine. Oricât de liniștitor se voia zâmbetul lui, fără nas, nu îl făcea decât să arate și mai sinistru și grotesc.

Uită‑te la el,își spuse Sansa, uită‑te la soțul tău. Din cap până‑n picioare. Septa Mordane spunea că toți bărbații sunt frumoși, găsește‑i frumusețea, încearcă. Se uită lung la picioarele strâmbe, la fruntea bombată, de brută, la ochiul verde și la cel negru, la ciotul aspru al nasului său și la cicatricea roz, cotită, la încâlceala de păr negru și auriu care trecea drept barbă. Chiar și mădularul îi era urât, gros și plin de vene, cu un cap roșu, ca un bulb. Nu e drept, nu e cinstit, cum am păcătuit, de îmi fac zeii una ca asta, cum?

― Pe onoarea mea de Lannister, zise Pezevenghiul, nu te voi atinge până când nu vei dori tu s‑o fac.

Avu nevoie de toată puterea ca să se uite în ochii aceia desperecheați și să spună:

― Și dacă nu doresc niciodată, stăpâne?

Gura lui Tyrion tresări, ca și când i‑ar fi dat o palmă.

― Niciodată?

Gâtul îi era atât de încordat încât abia putu să clatine din cap.

― Păi, spuse el, de aceea fac zeii târfe: pentru pitici ca mine. Închise degetele‑i scurte și boante în pumn și coborî din pat.