Jocul cu focul

Jocul cu focul de Flora Kidd

Tory se îndrăgostise de Magnus încă din studenție, iar slujba oferită de el pe o insulă tropicală îndepărtată, în Airouna, părea împlinirea viselor ei din tinerețe; abia când a ajuns acolo, Tory a descoperit că Magnus se însurase, iar Carla, rebela sa fiică, se ținea după cel mai periculos om de pe insulă, Denzil Hallam. Tory s-a pomenit încurcată fără speranță în afacerile lui Magnus și a fost nevoie de lipsa de scrupule a lui Denzil pentru a o salva de consecințele propriei ei nesocotințe. Dar, lăsându-l pe Denzil să-i orânduiască viața, nu cumva nimerise din lac în puț?

Capitolul 1

Tory simți mirosul insulei încă dinainte de a o fi văzut. Nasul ei sensibil percepu aroma unei mulțimi de flori și mirodenii, plutind spre ea pe aripile brizei calde care încrețea marea albastră.

Scrută nerăbdătoare orizontul pâclos. Dintr-o dată, ceața se ridică, prefăcându-se într-un nor care se înălță și fu înlăturat ca o batistă de voal în mâna unui scamator, pentru a dezvălui pantele albastre-cenușii ale unui munte cu vârful plat ce se înălța peste colinele verzi ale insulei Airouna.

Norul risipindu-se, soarele începu să strălucească mai puternic, pe cerul albastru ca de cobalt. Marea își schimbă culoarea, din albastru ca ardezia într-un turcoaz profund, presărat cu luminițe argintii; o lumină a cărei putere se întețea, devenind o văpaie orbitoare, astfel încât Tory fu nevoită să-și scoată din buzunar ochelarii de soare și să și-i pună la ochi.

Prin lentilele fumurii, putu distinge detaliile insulei. Un far alb se înălța pe un promontoriu, iar dincolo de acesta se deschidea un golf larg, mărginit cu nisip argintiu scânteietor și vegetație tropicală luxuriantă. În capătul golfului se vedea un grup de clădiri albe cu acoperișuri roșii, în spatele cărora se ridica o colină împădurită. În timp ce bacul cu care venise din Antigua intra în golf, Tory văzu alte clădiri aliniate curb în jurul unui țărm pe jumătate ascuns de coroanele în formă de umbrele sfâșiate ale palmierilor și ramurile delicate ca niște pene ale casuarienilor.

Motoarele vasului încetiniră, în timp ce se apropia de o geamandură mare și roșie, pentru navigație, care sălta încet pe valuri, cu o măreție austeră. Bacul ocoli cu grijă geamandura și luă din nou viteză, trecând prin dreptul unui schooner negru care profita de briza din larg pentru a ieși pe mare, cu pânzele scânteind în lumina soarelui. Tory întrezări acoperișul cabinei, vopsit în galben strălucitor, și îl văzu pe omul de la timonă, cu picioarele încordate pe puntea care se legăna și chipul bronzat zâmbind larg în timp ce ridica mâna să salute pe cineva de la bordul bacului. Apoi, schoonerul trecu mai departe, siajul său larg lăsând o dâră netedă printre valuri.

Intrarea în Port Anne se afla între două promontorii pline de clădiri. Majoritatea acestora erau antrepozitele vechi, construite de negustorii englezi în secolul al XVIII-lea. Vopsite în alb, cu uși boltite, ferestre dreptunghiulare la etaj, mărginite de obloane viu colorate, și acoperișuri în pantă abruptă cu țigle roșii, inspirau o eleganță cam dărăpănată, în contrast cu simplitatea concepției unghiulare a clădirilor moderne de beton care se înghesuiau în spatele lor.

Întrucât portul era plin cu bărci de pescuit și mici vase de agrement, bacul se apropie de port cu destulă dificultate, dar după multe strigăte ale căpitanului și echipajului și după numeroase treceri ale motorului în marșarier și din nou înainte, atinse în sfârșit zidul de piatră al cheului larg.

Un mic grup de oameni, stând pe cheu, așteptau bacul, iar dincolo de ei Tory văzu o stradă lată ce ocolea scuarul, decorată cu peluze circulare, ronduri de flori viu colorate și palmieri regali grațioși.

- Tory, Tory!

Auzindu-se strigată pe nume, coborî din nou privirea spre grupul de oameni. Un bărbat în șort kaki convențional, cu cămașă albă și pălărie de soare pleoștită, îi făcea cu mâna. Îl recunoscu imediat. Era doctorul Magnus Jarrold directorul Grădinii Botanice din Airouna, celebru botanist și, cândva, profesor de științe ale naturii la universitatea unde își obținuse ea diploma. O chemase să lucreze pentru el, ca botanistă asistentă, pe această insulă din Caraibe.

Simțind un val de emoție că ajunsese în sfârșit, Tory îi făcu și ea cu mâna, apoi se răsuci grăbită, hotărâtă să-și găsească bagajul cât mai repede și să debarce. În graba ei, se ciocni de cineva care trecea prin spate, pe punte. Parcă s-ar fi izbit de stânca Gibraltarului. Aerul i se revărsă din piept cu un șuierat, în timp ce violența coliziunii o zgâlțâia din cap până-n picioare.

- O, scuzați-mă, gâfâi ea, în timp ce-și regăsea echilibrul, agățându-se de antebrațul gol și vânjos al bărbatului. Mă tem că n-am fost atentă.

- E clar că n-ai fost, altfel nu intrai în mine ca orbetele. N-arăt tocmai ca un spectru.

Cu siguranță că nu. Deși nu mult mai înalt decât ea, dădea impresia unui om masiv și solid. Glasul său avea o sonoritate tăioasă, ca și cum ar fi fost obișnuit să dea ordine, iar accentul, deși diferit, era la fel de englezesc ca al ei.

Retrăgându-și mâna de pe antebrațul bronzat al bărbatului, Tory îi privi ochii căprui ca alunele, cu gene negre, adânciți sub sprâncenele stufoase: ochi în care strălucea o luminiță jucăușă și răutăcioasă. Sub ochiul drept avea o vânătaie verzuie, iar deasupra arcadei, un tampon de tifon alb era lipit cu fâșii de leucoplast peste cine știe ce rană. Părea să fi participat la o încăierare.

Avea părul șaten închis, des, și cârlionțat, tuns scurt, cu favoriți lungi în josul obrajilor slabi.

Sub cămașa cu modele vesele și mâneci scurte, descheiată la gât, umerii săi lați stăteau aduși, căci se rezema în niște cârje de lemn, iar Tory avu mustrări de conștiință, când privirea ei coborî asupra picioarelor lungi, cu pantaloni albi de bumbac, până la sandala piciorului drept, pe care omul și-l ținea mai sus de nivelul punții.

Își aminti că îl văzuse îmbarcându-se, la Antigua. Venise cu un taxi, pe cheul de unde plecase bacul. Căpitanul vasului îl salutase ca pe un vechi prieten, cu o remarcă veselă și cam obscenă, căreia pasagerul îi răspunsese cu o observație succintă și la fel de vulgară, care-o făcuse pe Tory să se înroșească de jenă până-n vârfurile urechilor, nefiind obișnuită să audă un asemenea limbaj fără perdea.

- Sper că nu v-am lovit, spuse ea acum, într-un efort de a-și alunga remușcările. Omul stătea drept în fața ei, blocând intrarea spre salonul bacului, unde Tory își lăsase bagajele.

- Am plăcerea să spun că nu m-ai lovit, replică el rece, studiindu-i trupul cu ochii săi strălucitori. Cu părul ăsta ca mătasea de porumb, ar trebui să ai ochii albaștri ca floarea de porumb. Așa e?

Tory deveni rigidă. Ce tupeu avea, să-și închipuie că putea face comentarii personale numai fiindcă se ciocnise de el! Era, în mod clar, genul de corsar îndrăneț, care nu exita să le facă avansuri femeilor la cea mai mică ocazie. Ei bine, avea să învețe că tacticile sale obraznice nu aveau nici o șansă cu ea! Era imună la privirile fățiș-admirative și la comentariile directe legate de culoarea părului.

- Nu-i adevărat, sunt cenușii, se răsti Tory, sperând ca omul să priceapă aluzia din tăceala vocii ei și să se dea la o parte.

El, însă, rămase pe loc, părând mai amuzat ca oricând.

- Ce păcat, spuse, cu voce tărăgănată. Știi, dintotdeauna mi-am dorit să cunosc o femeie cu părul blond ca al tău și ochi albaștri. Cu excepția ochilor, pari să corespunzi perfect idealului meu.

- Ce ideal? întrebă ea, intrigată în ciuda hotărârii de a-l pune la punct.

- Caut o femeie cu care să împart casa și masa, declară omul, cu nerușinare. O femeie ca tine.

Numai faptul că era în cârje, avea un ochi învinețit și o rană deasupra sprâncenei îl salvă de o palmă aplicată cu mâna mare și dibace a lui Tory. Făcând mari eforturi să se stăpânească, replică printre dinți:

- Ești sau nebun, sau beat. Acum, vrei te rog să te dai la o parte ca să pot intra în salon să-mi iau bagajul?

Bărbatul nu se mișcă, nici nu păru jenat.

- Recunosc că am băut două păhărele de când am venit la bord, dar beat nu sunt, spuse el cu glas limpede, și de obicei lumea mă consideră mai întreg la minte decât majoritatea celor din jur. De ce mă găsești beat sau nebun numai fiindcă sunt sincer, nu înțeleg, dar mă bucur să aud că debarci aici. Înseamnă că, măcar de data asta, soarta e de partea mea și suntem hărăziți să ne cunoaștem.

Remarca o zgudui, făcând-o să arunce o privire prudentă spre el. Omul observă, și zâmbetul lui neașteptat străluci surprinzăor de alb pe chipul bătut de vânturi și ars de soare.

- Aha, te-ai simțit atinsă, o ironiză el încet. La fel ca atâtea alte femei, ești fatalistă.

- Ba nu sunt fatalistă deloc, se burzului Tory. Cred că fiecare dintre noi e stăpân pe viața lui.

- Stai mult pe insulă?

- Am venit să lucrez aici, îl repezi ea.

- Ce surpriză. Te așteaptă cineva?

- Da.

- Cine?

- Nu te privește.

Fierbea de nervi.

- Și-acum, ai de gând să te dai la o parte, te rog? Aș dori să cobor de pe ferryboat înainte de a pleca spre insula următoare.

- A, e timp destul. Pe insule, nimeni nu se grăbește - un lucru pe care va trebui să-l înveți și să-l accepți, dacă ai intenția să locuiești aici. Poți foarte bine să-mi spui cine te așteaptă, pentru că tot voi afla, când am să debarc și eu, adăugă el, calm.

Tory avu strania senzație că era captivă în acel moment din timp, ca și cum ar fi stat acolo o veșnicie, simțind cum soarele fierbinte îi pârjolea pielea, auzind cadența ușor melodioasă a dialectelor din Indiile de Vest și cântecele marinarilor care descărcau provizii de pe ferry pe cheu, în timp ce știa că Magnus o aștepta și totuși nu putea ajunge la el pentru că era ținută prizonieră de un mitocan care se dădea mare.

Negricios cum era, cu licărirea aceea răutăcioasă în ochi, cu umerii mari aduși peste cârje, părea unul dintre nemiloșii pirați care dominaseră odinioară mările din jurul insulelor, hotărât s-o țină ostatică. Îl vedea ca pe o stâncă de neclintit, un obstacol între ea și Magnus, împiedicând-o să-l întâlnească pe omul pentru care își părăsise țara, familia și prietenii, plus o slujbă sigură.

- Dacă nu mă lași imediat să trec, am să strig după ajutor, îl preveni ea, împinsă de panică la disperare.

Amuzamentul i se șterse de pe chip. Ochii îi rămaseră limpezi și duri ca ai unui vultur. Involuntar, Tory făcu un pas înapoi, văzând cum gura i se răsfrângea cu cinism.

- Nu e nevoie să te ferești. N-am să te ating, deși ai merita să-ți dau o mamă de bătaie pentru ceea ce ai insinuat adineaori, mârâi el.

- N-am... N-am vrut să insinuez nimic, se apără Tory. Nu vreau decât să trec - te rog.

- Iar eu nu făceam decât să-mi manifest interesul prietenos față de o persoană nou-sosită pe insulă, replică necunoscutul. Bine, poți să treci. Scuză-mă că te-am deranjat.

Și se dădu la o parte din calea ei. Eliberată, Tory trecu grăbită pe lângă el, fără nici un cuvânt de scuză. Scurta ciocnire a personalităților o făcea să tremure de indignare. Va să zică, își prezenta scuzele că o deranjase? Simțea că se îneca de furia care o cuprinsese ca o stare de greață, dându-și seama cât de abil răsturnase necunoscutul situația, făcând să se înțeleagă că ea ar fi fost nepoliticoasă, pentru că îi respinsese avansurile bine-intenționate.

Acum, când bacul staționa și prin gurile de ventilație nu mai circula aerul, în salon domnea o zăpușeală apăsătoare. Simțind cum i se îmbrobona pielea de sudoare, în timp ce se mișca grăbită, Tory își găsi valizele, le ridică și le cără pe punte, spre pasarelă. Când coborî de pe schelă, pe dalele încălzite de soare ale cheului, rochia de bumbac cu flori albastre îi era leoarcă de nădușeală la subsuori și-și dorea să fi sacrificat câteva clipe pentru a-și pune pălăria de paie pe care o avea în geanta de prelată.

Dar Magnus o aștepta, cu mâinile întinse în semn de bun venit și ochii albaștri-deschiși zâmbindu-i de sub borul pleoștit al pălăriei. Lumea ei revenise la normal, așa că-și lăsă valizele jos, îl luă de mâini și se întinse să-l sărute pe obraz.

- Tory, draga mea, ce bine-mi pare că te văd! exclamă el, în timp ce-i răspundea la sărut. Glasul îi era întocmai așa cum și-l amintea, scăzut și blând, cu un ușor accent gutural, fiind danez din naștere.

- E minunat că am ajuns în sfârșit aici, răspunse ea cu sinceritate.

Aruncă o privire în jur, la scena multicoloră; ape albastre strălucitoare, pereți albi scânteietori, acoperișuri roșii luminoase - toate, sub strălucirea vie a soarelui tropical, părând mai intense, mai vitale.

- Nici nu-mi vine să cred că am ajuns aici, spuse ea. O, Magnus, n-ai idee cât m-am bucurat când ți-am primit scrisoarea. Începeam să cred...

- Că uitasem de tine, interveni el, cu blândețe. Știu, și regret amânarea, dar n-a fost din vina mea. Fiind o numire guvernamentală, am avut de îndeplinit anumite formalități. Dar acum ești aici și aș dori s-o cunoști pe fiica mea, Carla. Sper să vă împrieteniți. Carla, ea e Tory Latham.

Fiica lui! Tory speră să nu se observe cât o zguduia acest anunț. Privi cu ochi mari spre fata scundă și brunetă pe care Magnus o trăgea înainte. Cu tenul măsliniu și ochii negri, Carla purta o rochie de vară simplă, croită din bumbac alb cu pete colorate, care-i lăsa spatele gol până la talie și avea un decolteu larg, prin care se întrezăreau sânii rotunjiți, cu pielea oacheșă.

Cu un zâmbet pe care și-l simțea crispat și fals, Tory întinse o mână, în semn de salut, dar Carla nu păru să i-o observe și, după ce înclină scurt din cap, privi pe lângă ea, spre cineva sau ceva care se afla în spate. În aceeași clipă, ochii migdalați, negri și opaci ai fetei se luminară de încântare.

- Denzil! strigă ea. O, ia uite, e în cârje! Tăticule, să nu plecăm încă, vreau să-l întreb pe Denzil ce-a făcut, de ce e rănit.

- Carla, nu contează...

Magnus se întrerupse, ridicând neputincios din umerii săi înguști, când fiica sa îi trecu protestul complet cu vederea, repezindu-se în direcția pasarelei pe unde cobora omul cel brunet, legănându-se în cârje.

Se întoarse din nou spre Tory, cu gura arcuită în jos, zâmbind cam abătut.

- E foarte impulsivă și, drept să-ți spun, îmi fac griji pentru ea. Are șaptesprezece ani și tocmai a descoperit bărbații.

Oftă adânc, cu fruntea încrețindu-i-se a neliniște; lui Tory îi veni să întindă mâna ca să i-o însenineze.

- Omul pe care-l vezi acolo, cu cârjele, e singurul bărbat pe care mi-aș dori să nu-l fi descoperit niciodată, adăugă el, pe un ton descurajat.

- Cine e? întrebă Tory, întorcându-se cu spatele spre Carla, care se apropia însoțindu-l pe recentul ei persecutor.

- Denzil Hallam - cel puțin, așa e cunoscut aici, în Airouna, răspunse Magnus.

- Pari cam sceptic, observă ea.

- Sunt sceptic. Cred că e un compatriot de-al tău, dar mai mult nu știu despre el, deși se află aici de vreo șapte ani.

- Ce l-a adus încoace?

- Se spune că a venit la bordul unui sloop mic cu pânze, susținând că traversase de unul singur Atlanticul. Era în zdrențe, aproape mort de foame și fără un ban în buzunar, dar până la sfârșitul anului preluase administrația micii firme de operațiuni portuare și închirieri de iahturi din golf. În schimbul unui loc la ancoră pentru sloopul lui, s-a angajat acolo imediat după sosire, pilotând iahturile, inclusiv al său, pe care le închiriau turiștii pentru croaziere printre insule. Sub conducerea lui, afacerile au prosperat, iar flota iahturilor de închiriat este acum una dintre cele mai numeroase din insule; atrage turiști de peste tot. În consecință, Hallam are multă trecere la departamentul de turism al guvernului, dar eu n-aș avea încredere în el nici să-mi plătești.

- Așa... Și de ce nu?

- Are un mod neînduplecat de a face totul, lucrează în stil dur. Și pe urmă, nici reputația cu femeile nu-i e prea grozavă. De când e aici, s-a încurcat cu una sau două tinere, apoi le-a părăsit fără pic de inimă, din câte am auzit.

Aruncă o privire peste umărul ei, părând cam jenat, apoi se aplecă înainte să-i șoptească:

- Am să-ți povestesc eu și altele despre el, mai încolo.

Tory se întoarse. Carla și omul cel negricios ajunseseră foarte aproape.

- Salut, Hallam, îl întâmpină Magnus, cu un efort vizibil de a fi cordial. Pari să fi văzut moartea cu ochii, ca de obicei. Ce ți s-a întâmplat?

Sprâncenele stufoase ale lui Denzil Hallam se arcuiră sarcastic și, de sub borul tare al pălăriei albe de navigator care-i acoperea acum părul brunet, ochii îi licăriră cu un umor lipsit de bunăvoință, când se opri să arunce o privire spre Tory, rezemat în cârje. Apoi, privirea i se abătu dinspre ea către Magnus, iar un colț al gurii sale aspre se ridică disprețuitor.

- Săptămâna trecută, lucram în echipaj, pe iahtul unui prieten. Participam la o cursă și ne-a prins din pupa uraganul Enid. Vântul a înclinat iahtul pe-o parte, iar reducerea velelor a devenit foarte problematică. Am scăpat ușor, doar cu câteva vânătăi și o gleznă scrântită, explică el, calm.

- Și cu norocul de a fi viu ca să povestești, presupun. Am auzit că Enid a făcut mari pagube pe coasta de est a Statelor, spuse Magnus.

Ochii duri și căprui, spuziți cu verde, îl priviră gânditori un moment, după care se îndreptară asupra lui Tory.

- Nu știam că ai două fiice, doctore Jarrold, comentă Denzil Hallam, cu o politețe suavă pe care o contrazicea luminița răutăcioasă din ochi. Tory strânse buzele și se uită în altă parte, numai pentru a vedea fața Carlei strâmbându-se de râs la auzul ideii că ea și Tory ar fi putut să fie surori.

- Nici nu am, răspunse Magnus, cu un zâmbet. Tânăra domnișoară este Tory Latham. E botanistă și a venit să lucreze la Grădină, sub conducerea mea.

- Frumoasă botanistă.

Acum, diavolul nici nu încerca să-și ascundă amuzamentul pe socoteala ei, iar Tory simți că tremura, făcând eforturi să pară nepăsătoare.

- Nu eram conștient că există o asemenea specie, doctore, și te felicit pentru gusturile dumitale rafinate, adăugă obraznic Hallam. Dar Tory pare un nume cam ciudat pentru o femeie. Eu am crezut întotdeauna că e denumirea unui partid politic.

- E prescurtarea de la Victoria, se răsti Tory, nemaiputând rezista batjocurii lui, după care își dori să-și fi ținut gura, când Hallam râse pe față.

- A, acum înțeleg de ce nu te distrai pe ferryboat, pufni el. Ai avut o reacție extrem de victoriană.

- Cum adică? V-ați cunoscut deja?

Magnus vorbea pe un ton tăios, aparent nelinișit, dar înainte de ca lui Tory să-i vină în minte un răspuns pentru a-l liniștit, Denzil Hallam spuse alene:

- Oho, nu numai că ne-am cunoscut. Ne-am ciocnit frontal, cu rezultate extrem de interesante, n-ai zice, domnișoară Latham?

O provoca intenționat, răzbunându-se pentru comportamentul ei necuviincios de pe punte, iar Tory începea să se simtă cam rău, stând acolo, sub soarele arzător. Observă că era singura care nu purta pălărie, căci Carla avea o tichiuță drăgălașă cu boruri largi, cocoțată pe creștetul ei cu păr des și înfoiat. În loc de a mușca momeala pe care i-o aruncase Denzil Hallam, dând încă un răspuns tăios, începu să-și caute pălăria în geantă și fu ușurată să-l audă pe Magnus spunând, cam încurat:

- Te putem lua cu mașina, Hallam? După cum știi, în drum spre Grădină trecem pe la debarcader.

- Nu, mulțumesc.

Răspunsul era repezit și o ușură pe Tory, întrucât n-ar fi suportat obligația de a sta cu el în aceeași mașină.

- Îl aștept pe Josh și, de fapt, cred că-i și aud jeep-ul apropiindu-se. Încântat de cunoștință, Victoria Latham.

Tăcu o clipă, dar când Tory nu ridică privirea, nici nu răspunse în vreun alt fel, adăugă scurt:

- Sper să te mai văd, doctore. Și pe tine, Carla.

Se răsuci pe cârje, tocmai când Tory își potrivea pălăria pe cap.

- Denzil, stai! se repezi după el Carla, ajungându-l din urmă în timp ce lângă el frâna zgomotos un jeep albastru.

- Carla, vino imediat aici! Plecăm! îi ordonă Magnus - fără nici cel mai mic rezultat. La naiba, adăugă el încet, în timp ce-și privea fiica vorbindu-i omului cu cârje și aspect de pirat feroce.

Se întoarse spre Tory, cu un zâmbet de scuză:

- Înțelegi ce vreau să spun? Acum vezi cu cine am de-a face? Cu o forță magnetică, pe care cred că majoritatea femeilor o găsesc irezistibilă, ca să nu mai vorbesc de o adolescentă cum e Carla. La ce s-a referit, când a spus că v-ați ciocnit pe ferryboat?

- Am intrat în el, atâta tot, răspunse calmă Tory. Încearcă să obțină capital de pe urma incidentului.

- Hmmm. Pare tipic pentru el. Dar nu trebuie să te mai țin aici în soare. Ești puțin cam palidă și cred că te simți obosită, după lunga călătorie.

Mai mult decât obosită, își spuse Tory; absolut epuizată, fiindcă, din cine știe ce motiv, emoția care o însuflețise după primirea scrisorii lui Magnus se risipise, lăsând-o cu o senzație sălcie și decepționată.

Magnus îi luă valizele și o conduse spre o mașină de culoare crem. Deschizând portbagajul, băgă geamantanele înăuntru. În timp ce îl închidea, aruncă o privire spre jeep.

- Ha! Așa cum mă așteptam, Hallam n-are timp de Carla azi, uite-o că se întoarce.

Se părea, însă, că Denzil avea totuși timp pentru Carla, căci fata când sosi, cu părul lung până la umeri săltând peste pielea dezgolită și oacheșă, anunță cu ochii ei negri strălucind de emoție:

- Merg cu Denzil, în jeep-ul lui.

- Nu, se opuse Magnus, categoric. Îți interzic.

- Hai, tăticule, nu mai fi așa de rău, se smiorcăi Carla. Zice că pot face o baie în piscina de la debarcader, și-o să mă aducă el cu mașina acasă, mai târziu.

- Nici nu mă gândesc.

Magnus părea hărțuit de-a binelea, iar Tory își scobi creierul obosit în căutarea unei soluții pentru a-l ajuta.

- De ce să nu mă duc? se bosumflară drăgălaș buzele pline și roșii ale Carlei.

- Fiindcă nu vreau să ai nimic de-a face cu omul ăsta.

- Dar de ce? scânci fata.

- Ți-am spus se mai multe ori. Și-acum, urcă-n mașină și ține minte că avem o musafiră care vine de departe și e obosită.

Carla aruncă o privire spre Tory. Avea o expresie cu adevărat feminină, serioasă și critică; privirea unei femei care ia măsurile altei reprezentante a sexului ei și evaluează concurența, iar asta o înfuria pe Tory și mai mult decât admirația neobrăzată cu care o dezbrăcase din ochi Denzil Hallam.

- Și tatăl tău e la fel de încuiat când e vorba de relațiile tale cu alți bărbați,? o întrebă Carla.

Întrebarea o deconcertă pe Tory. Fata apela la ea ca la o persoană de aceeași vârstă, probabil sperând s-o înroleze ca aliată împotriva unui membru al generației mai vârstnice, și anume Magnus, pe care fiica lui îl considera un tată ursuz și mărginit, dar Tory îl privea ca pe un prieten foarte admirat și respectat.

- Nu cred că l-am auzit vreodată pe tatăl meu exprimându-și opinia asupra acestui subiect, dădu ea un răspuns evaziv.

Ochii negri ai Carla o măsurară din nou, apoi nu-i mai dădură atenție.

- Bine, văd că n-ai să-mi fii de nici un ajutor. Ești de partea lui, smuci ea din cap spre Magnus, chiar înainte ca zgomotul jeep-ului cu motorul ambalat s-o facă să se răsucească într-acolo. În timp ce autovehiculul pornea în direcția scuarului, Carla scoase un vaiet de frustrare, bătând din picior.

- Uie ce s-a-ntâmplat! Și numai din vina ta, strigă ea, întorcându-se acuzatoare spre tatăl ei, care părea foarte surprins de acest atac. Dacă nu veneam să-ți cer voie, acum aș fi fost pe drum. A plecat fără mine.

- Și m-a scutit de o droaie de necazuri, replică sec Magnus. Deși aș prefera să nu-i rămân îndatorat niciodată individului ăsta dubios. Treci pe bancheta din spate, Carla, iar tu, Tory, stai cu mine în față, să mergem și noi.

Atmosfera din mașină era înăbușitoare, căci aceasta stătuse parcată în plină lumină a soarelui. Scaunele tapițate cu vinil se înfierbânataseră atât de tare încât Tory, când se așeză, aproape că sări în sus, de parcă i-ar fi ars coapsele chiar și prin materialul rochiei. Iar când apucă mânerul cromat pentru a închide portiera, scoase un ușor țipăt, căci avu senzația că atinsese un fier înroșit în foc.

- În partea asta a orașului vei găsi multe lucruri care să-ți amintească de Anglia, spuse pe un ton de conversație Magnus, în timp ce pornea prin scuarul umbrit, înscriind mașina pe strada principală. Majoritatea magazinelor vechi sunt clădite din cărămizi aduse ca balast de schoonerele care veneau să încarce zahăr, în secolul al optsprezecelea.

Privind afară, Tory văzu arcade cu bolți rotunjite care aruncau o umbră foarte adâncă pe trotuarele cu borduri înalte și rigole foarte adânci. În locurile neumbrite, razele soarelui aureau zugrăveala albă și se reflectau din ferestrele simple, cu jaluzele albastre sau roșii. Bougainvilee violete și geranii agățătoare stacojii se revărsau în cascade peste marginile lădițelor de pe pervaze, punând pete vii de culoare pe lemnul alb sau feroneriile negre.

Magnus frână brusc, iar Tory se uită prin parbriz pentru a vedea trei femei oacheșe, cu pielea smeadă, în rochii de bumbac imprimat, ducând coșuri cu marfă în echilibru pe capetele cu turbane, în timp ce traversau strada cu mișcări grațioase.

- Pe insulă nu circulă prea multe autovehicule, așa că localnicii umblă peste tot, cum au chef, îi explică Magnus, cu un zâmbet. Cred că astea trei au fost la piață. Se ține într-o mică hală de pe o stradă paralelă cu asta și trebuie să ajungi acolo devreme, dacă vrei să cumperi o capră sau o găină, fructe proaspete ori eventual un cupon de bumbac cu imprimeuri. Uită-te la stânga - încă ceva foarte englezesc. Catedrala anglicană.

Era o biserică frumoasă, având un scuar cu turnuri ca un castel, construită într-o grădină plină de verdeață. Tory întrezări o alee lată, umbrită de migdali grațioși, care ducea spre un portic georgian. De fiecare parte a intrării se afla câte un șir de ferestre prelungi, cu ornamente în formă de evantai deasupra, practicate în pereții de cărămidă a căror zugrăveală albă se ștersese pe ici pe colo, astfel încât se vedea culoarea roșie, într-un efect de mozaic neregulat.

- Nu mi-am dat seama că poinsettia poate crește atât de înaltă! exclamă Tory, recunoscând forma neregulată a frunzelor pe arbuștii care se înghesuiau într-un colț al grădinii împrejmuite cu ziduri. Iar copacii aceia înalți de acolo sunt Poinciana Regali, nu-i așa?

- Delonix regia, preciză Magnus, cu un zâmbet pieziș în direcția ei. Ai perfectă dreptate. Cred că pentru tine poinsettia înseamnă o plantă mică în ghiveci, cultivată pentru Crăciun, un arbut ornamental enorm ca aici. Grădina asta a fost înființată de primul director al Grădinilor Botanice, nu mai recent de 1760.

- Sir Jeffrey Downs, interveni Tory.

- Din nou ai dreptate. Poate observa oricine, domnișoară Latham, că te-ai specializat în știința horticulturii, o tachină el, făcând-o să simtă o văpaie caldă care se răspândea printr-însa, spre a risipi cenușiul dezamăgirii. Era din nou cu Magnus și vorbeau în limba lor, limba botaniștilor adânciți în propriul lor domeniu științific. Din capul locului se cunoscuseră datorită unui interes comun, care îi reunise și acum și avea să-i mențină împreună și pe viitor, după cum spera Tory.

Lăsară orașul în urmă, pornind pe o șosea rudimentară, aproape un drumeag șerpuitor printre desișurile de bananieri. Ici și colo, colibe de lemn cu acoperișuri de stuf în pantă abruptă stăteau chircite între copaci. Rufe puse la uscat, pe sârme întinse între trunchiurile bananierilor, fluturau în briza constantă, indicând că bordeiele erau locuite. Într-un luminiș cu pământ bătătorit, ars de soare, câțiva băieți negri, desculți, jucau cricket.

Drumul coborî în josul unei coline, apoi coti pe lângă o plajă cu nisip palis ce se arcuia alături de apa turcoaz scânteietoare, la umbra unor cocotieri aplecați. Dincolo de plajă, Tory întrezări catargele înalte ale ambarcațiunilor cu vele și construcțiile albe, strălucitoare, de pe punțile vapoarelor de croazieră ancorate în port, după care priveliștea dispăru după niște pomi de grape-fruit de mare, iar casuarienii începură să mărginească drumul ca niște garduri albe. Pe marginea drumului apăru o pacartă mare. Anunța că, după câteva zeci de metri, aveau să ajungă la intrarea în Blue Horizons Marina, unde se puteau închiria cu ora, cu ziua sau cu săptămâna iahturi și ambarcațiuni de toate felurile și mărimile.

- Tăticule, te rog, lasă-mă la poarta debarcaderului, ca să mă duc la piscină. Mor să înot și eu puțin, risipi Carla tăcerea posomorâtă în care se cufundase încă din port.

- Poți înota și lângă plaja de-acasă, replică Magnus.

- Dar e atât de departe de casă. Durează șapte ceasuri până ajung acolo pe jos, și nu-i același lucru. Acolo nu e nimeni. Nu am nici o distracție, se plânse fata. Te rog, tăticule!

- Nu. În nici un caz n-am să-mi calc cuvântul, lăsându-te să te-nvârți pe lângă un om cu o reputație ca a lui Hallam, refuză Magnus, iritat.

- Nu mă-nvârt pe lângă el, protestă cu aprindere Carla.

- Ba te învârți. Și acum, te rog să taci.

Fata se prăvăli peste spătarul banchetei, bombănind în sinea ei, iar Tory îi aruncă lui Magnus o privire oblică, prudentă. Profesorul care îi predase cursuri la universitate nu fusese nicicând nervos, nici nu vorbise vreodată aspru. Acum, însă, era încruntat și avea o expresie crispată, care anihila impresia de farmec adolescentin și voie bună pe care o inspira de obicei.

Își abătu grăbită privirea dinspre el, tocmai la timp pentru a vedea intrarea debarcaderului: o alee largă, de nisip și pietriș, sclipind în lumina puternică a soarelui. Un jeep albastru era parcat în fața unei clădiri administrative moderne, cu etaj, iar dincolo de aceasta se vedeau mai multe ambarcațiuni atrăgătoare, amarate în șiruri ordonate, între pontoanele plutitoare cenușii ce se întindeau peste colțul golfului.

- Nu mai e mult, spuse Magnus, cu glasul mai îmblânzit. Din păcate, în ceea ce mă privește pe mine, căci Hallam e vecinul nostru cel mai apropiat. De la poarta debarcaderului până la poarta Grădinii Botanice sunt cinci mile, dar dacă traversezi colina de-acolo, prin pădurea tropicală, faci numai o milă și jumătate.

Drumul urca pe serpentine. Trecu de culmea unui deal, iar sub jos apăru o vale verde, prinsă între două lanțuri de coline joase. O altă serie de serpentine îi coborî în vale, unde drumul redeveni drept, pe lângă un zid solid de piatră cenușie în fața căruia creșteau mănunchiuri de ibisc cu flori roșii. Zidul se sfârșea printr-o deschizătură însemnată cu stâlpi de poartă paralelipipedici, având în vârf globuri din piatră.

Magnus coti, intrând pe poartă într-un parc amenajat care o făcu pe Tory să scoată o exclamație de încântare. În timp ce străbăteau aleea nivelată, rămase în tăcere, minunându-se de planificarea atentă a răsădirilor realizate în trecut, pentru a obține contraste atât de atrăgătoare între frunzișuri și flori.

Ocoliră un eleșteu pe ale cărui ape scânteietoare, unde se reflecta albastrul cerului, pluteau maiestuos două lebede albe. Flori albe și delicate de poinsettia, numite Perne de Zăpadă, datorită asemănării cu petecele depuse de o fulguială pufoasă, se aplecau peste apa iazului. Țepii galbeni ai tufelor de lumânare, cozile de un roșu închis ale șenilului, trompetele aurii de allamanda, ciocurile roz-aprinse ale florilor de Pasărea-Paradisului, toate creșetau în cel mai natural mediu, cu culorile contrastând și uneori distonând, accentuate de săbiile verzi ale Baionetei Spaniole și frunzele groase în formă de inimă ale boscheților de anthurium.

Lăsând în urmă eleșteul, aleea traversa niște peluze verzi, umbrite de tulipieri gigantici, îndreptându-se spre o elegantă casă în stil georgian. Patru coloane albe susțineau un portic, peste ușa cu panouri și o fereastră semicirculară cu feronerie în forma pânzei-de-păianjen deasupra. Câteva trepte puțin înalte urcau pe verandă, în capătul fiecăreia aflându-se câte o urnă mare de ceramică înspumată cu bougainvillee violete, begonii roșii și orhidee de un roz delicat.

Magnus abia apucase să frâneze, când Carla ieși din mașină. Trântind portiera, fata urcă în fugă treptele și dispăru în casă.

- Ei, am ajuns, spuse Magnus. Asta-i casa. Locuința directorului, construită pentru Sir Jeffrey, pe care l-ai menționat mai devreme. După cum vezi, e mult prea mare pentru Carla și mine, așa că mă bucur că vei ocupa și tu una din camere. Nu ți-am putut găsi nici o altă locuință. Toate vilele pentru botaniști și grădianri sunt pline, iar orice alte camere nu se găsesc decât în Port Anne, la opt mile de-aici. Cred că te vei bucura să intri înăuntru, să te speli și să-ți schimbi hainele.

- Într-adevăr. Nu cred că am mai fost vreodată așa de încleiată de sudoare ca acum.

- Mai târziu, te voi conduce într-o plimbare ca să te aclimatizezi, dar acum cred că e mai bine să te odihnești. Putem sta de vorbă mai încolo, după ce apune soarele. Am atât de multe să-ți spun, Tory, despre planurile mele pentru carte.

Urcară treptele largi și joase, intrând pe ușă într-un antreu cu plafon înalt, unde îi aștepta o negresă scundă, cu păr cărunt și creț, strâns într-un coc pe creștetul capului. Magnus o prezentă ca fiind doamna Dunnet, menajera. Apăru un băiat zâmbitor, cu pielea oacheșă, îmbrăcat în cămașă și pantaloni scurți de un alb imaculat, și, la comanda doamnei Dunnet, luă valizele lui Tory, pornind în sus pe scara centrală lată.

Împreună cu doamna Dunnet, Tory îl urmă pe băiat în susul treptelor lustruite, fără covor, până pe un palier de lemn care străbătea de jur împrejur toată partea superioară a holului.